Pasărea Hieronymus (II)

Iată că se apropie din nou anotimpul păsării Hieronymus, cu semnele lui aducătoare de nenorocire. Prima dată se ivise într-o seară minunat de caldă şi înmiresmată, când stăteam în jurul mesei, povestindu-ne unul altuia cum ne petrecuserăm ziua. Surioara cea mică râdea atât de zglobiu, încât privirile tuturor se opriseră cu drag asupra ei. Deodată s-a auzit un sunet slab, ca o strună prea încordată care plesneşte lăsând în urmă o vibraţie prelungă. Nimeni nu i-a dat importanţă. După câteva minute, alt sunet asemănător ne-a atras atenţia. În liniştea care se lăsase în cameră se auzi din nou, mult mai limpede şi mai aproape, un clinchet ca zgomotul unei chei căzând pe o lespede. De data aceasta ne-am dat seama ce se întâmplase: globul lămpii crăpase. În carnea cristalului se întindea o crăpătură prelungă, pătrunzând până la jumătate din grosimea lui. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Micuţa Clara, speriată, începu să plângă. Atunci auzirăm un şir de mici sunete melodioase. Mama se îndreptă spre dulapul de vase şi-l deschise. Toate paharele erau plesnite, unele se desfăcuseră în bucăţi, altele aveau doar crăpături. După lămpi şi pahare veni rândul sticlelor din cămară, urmară geamurile şi, la sfârşit, oglinzile. Parcă obiectele din sticlă fuseseră atinse de o misterioasă epidemie care se întindea ca un incendiu. A doua zi nu mai aveam în casă niciun lucru de sticlă întreg. Clara se îmbolnăvi din pricina spaimei încercate în noaptea aceea nedormită, când din toate părţile răsunau clinchetele argintii care însoţeau dezastrul. Acesta a fost al doilea semn. Boala Clarei, care păruse la început doar o indispoziţie nervoasă, avea o evoluţie capricioasă şi neobişnuită. Mai întâi, copila căzuse într-o moleşeală ciudată. Dormea tot timpul, aşa că trebuise să fie hrănită în somn. După cinci zile de somn asemănător unui leşin prelungit, Clara deschise ochii. Eram cu toţii în jurul ei, căci era preferata întregii familii. Ne privi nedumerită, apoi frumoşii ei ochi albaştri se rotunjiră cu o expresie de groază. Mama vru s-o ia în braţe s-o liniştească, dar copila se ascunse într-un colţ al patului, ferindu-se de atingere şi ţipând. Nu ştiam ce să facem ca să-i potolim frica, iar ţipetele ei sfâşietoare ne îngrozeau. Mama leşinase şi am scos-o din cameră. Văzând că plecăm, Clara tăcu…

Nu voiam să credem, dar groaznicul adevăr era că prezenţa oricui îi stârnea fetiţei o spaimă nebună. Nu mai îndrăzneam să întrăm în camera ei decât atunci când dormea. Dacă se întâmpla ca un zgomot sau o mişcare s-o trezească – avea somnul foarte uşor – şi ne vedea lângă ea, urmau crize îngrozitoare, cu ţipete de parcă cineva ar fi sfâşiat-o. Ne era milă de ea şi de noi şi mai ales de mama, care se topea văzând cu ochii. Nu ne puteam obişnui să stăm departe de fetiţa care până de curând râdea printre noi, cerând să fie mângâiată şi trecând din braţele părinţilor în cele ale fraţilor şi surorilor, ca o păpuşă vie. Afară de forma aceasta neînţeleasă de nebunie, părea că se simte bine, mânca, obrajii îi erau trandafirii; dar n-o auzeam niciodată mişcându-se prin cameră sau vorbind cu păpuşile ei, cum făcea înainte. În casa noastră domnea tristeţea. Era o linişte desăvârşită, căci totul o speria. Din când în când, unul dintre noi încerca să deschidă uşa Clarei, sperând că poate boala ei ciudată s-a dezlegat. Urmau întotdeauna aceleaşi groaznice crize care nu se sfârşeau decât  o dată cu puterile fetiţei, lăsând-o inertă între perne. Într-o dimineaţă plumburie, mama asculta la uşa Clarei, părându-i-se că aude mişcare. Îşi ascuţi auzul: copila vorbea în şoaptă cu Lulú, păpuşa ei preferată. Mama alergă spre sufragerie, unde tocmai ne luam dejunul, şi ne împărtăşi vestea îndelung aşteptată. Ne-am apropiat încet de camera surioarei noastre. O auzeam spunându-i păpuşii: „Ce bine că suntem acasă, Lulú! Dincolo era o cameră cu pereţii făcuţi din oase mari iar covoarele erau împletite din şerpi. Şi câteodată veneau monştri uriaşi, cu coarne şi cu solzi şi cu colţi mari, şi încercau să mă înghită. Mi-a fost tare frică de ei! Nu vreau să-i mai visez”. Şi deodată o auzirăm strigând: „Mămico, unde eşti, mămico, mi-e foame!”.

Izbucnirăm în lacrimi de bucurie, mama deschise cu mâna tremurândă uşa şi alergă spre pat. Vocea Clarei continua să povestească: „Îmi pare aşa de bine că m-am trezit, era un vis tare urât şi tot timpul mi-a fost frică de balaurii aceia răi”. Înainte ca vreunul dintre noi să fi pătruns în cameră, se auzi ceva căzând greu pe podea. Când am intrat, mama zăcea nemişcată pe covor, cu trăsăturile feţei de nerecunoscut, iar din pat ne privea o fiinţă ciudată. Avea o creastă zimţată, gheare încovoiate, pielea acoperită cu solzi verzui, iar din botul hidos ieşea vocea cristalină a Clarei.

Astfel am trecut prin întâiul anotimp al păsării Hieronymus.

*

Clara se privi în oglindă. Era prea palidă în halatul multicolor cu pene zugrăvite pe el. Se grăbise. Mai avea de aşteptat până la ivirea lui Lulú. Încercă să păcălească timpul, potrivindu-şi în fel şi chip pletele strălucitoare. Jocul nu dură mult, fiecare secundă o apropia de vechea spaimă care creştea în ea ca o buruiană, adâncindu-şi tot mai mult rădăcinile. Mai trecuse de câteva ori prin anotimpul păsării Hieronymus, dar nu se putea obişnui cu semnele care-i prevesteau de fiecare dată sosirea. Ştia că ar fi putut muri. Inima ei slăbită rezistase spaimelor doar cu ajutorul băuturii pe care i-o pregătea Lulú. Când pasărea ajungea foarte aproape, Lulú dispărea. Era ultimul semn, şi Clara, singură în casă, se temea ca nu cumva momentul culminant al emoţiilor ei să sosească înaintea băuturii vrăjite. Dar Lulú venea la timp, ea lua paharul şi simţea că inima îşi răreşte bătăile, sângele se răcoreşte, trupul îi devenea puţin rigid, iar mişcările precise. În acest timp, pasărea Hieronymus trecea apocaliptic, sfâşiind spaţiul docil. „Vino, vino odată!”, murmură cu nerăbdare. Mâinile începeau să-i tremure. Lumina însorită care se revărsa prin fereastră deveni deodată verde ca apa mării. Îşi văzu în oglindă chipul ca o frunză, cu ochi de sticlă verde. Încremenită de groază, urmărea pe obrazul ei prefacerea verdelui într-un albastru ca fulgerul, apoi albastrul deveni violet cu umbre aurii. Inima îi bătu puternic şi repede, apoi se opri. Crezu că se înăbuşă, dar bătăile inimii reîncepură.

– Lulú, vino, mor, voi să strige, dar sunetele nu treceau prin gâtlejul contractat. Era sigură că moare. Forme viu colorate îi treceau prin faţa ochilor, deşi strângea pleoapele. „Lulú, Lulú”, suspina gândul ei. Simţi o mişcare alături. Deschise ochii, gata să ţipe. Lulú aducea pe o tăviţă un pahar plin. Clara se întoarse spre el, luând, cu un gest reţinut şi distins, paharul. „Convenienţele! gândi, sorbind licoarea amăruie şi rece. Şi doar ştiu că Lulú e un simplu mecanism”. Băutura îşi făcu efectul aproape instantaneu. Clara se apropie de geam. Într-o vijelie de praf şi pene colorate sosea pasărea. Clara o privi, fără emoţie, coborând pe o pajişte. De la distanţa aceea nu părea mai mare decât un păun, dar culorile i se vedeau strălucind limpede în lumina soarelui. „Seamănă cu haina mea”, se bucură Clara, şi căută o lunetă. Într-adevăr, aripile păsării erau vişinii ca mânecile Clarei, pieptul auriu, spatele verde, întru totul asemănătoare culorilor de pe halatul ei. Pasărea întoarse capul spre ea. Prin lunetă îi vedea limpede penele înfoiate pe creştet, ochii galbeni, strălucitori, care o priveau atât de trist, încât se înfioră de milă. „O, câtă durere, cum poate suferi atâta pasărea Hieronymus, şi de ce oare?” Ochii Clarei nu se puteau desprinde de pasăre şi se umpleau de lacrimi. În spatele ei, câte o limbă de foc ţâşnită din senin mistuia fulgerător locul din care apăruse şi apoi pierea. Lulú căzu cu zgomot pe podea, unde rămase nemişcat, cu membrele dezarticulate. Clara nu auzi. Privea la fel de intens pasărea şi lacrimi de milă îi picurau pe fulgii pufoşi de pe piept.

„Dacă te-aş putea ajuta!” – murmură ea în neştire. Ochiul păsării Hieronymus, trist şi blând, o ardea ca o rază de foc. Clara simţea că se topeşte de dragul păsării. Fulgere scurte îi străbăteau tot corpul. Ardea. Ardea cu adevărat. Dar nu-i păsa. Se mulţumi să-şi desfacă aripile şi, trecând prin aerul care se sfărâma ca o oglindă, se opri pe pajişte, lângă o grămăjoară de cenuşă în care sclipeau câteva pene…

*

Făptură a timpului, creându-şi propriul său timp, neştiută decât de aceia, puţini, ale căror drumuri s-au întâlnit, prin cine ştie ce întâmplare, cu zborul ei supus altor legi. Duh cu o mie de înfăţişări, pasăre cu aripi cât cerul înnourat uneori, alteori nevăzută ca aerul, vădindu-şi câteodată trecerea cu fenomene înfricoşătoare prin ciudăţenia lor. Pasărea Hieronymus, cea din urmă din spiţa păsării Phoenix. Vârtejul aripii ei s-a abătut şi asupra mea, răpindu-mi tot ce aveam mai scump. Nu mi-a rămas decât dorinţa de a şti cât mai mult despre ea, ca, întâlnind-o încă o dată, să o pot nimici. Am adunat cu migală fărâma de adevăr din istorisirile a zeci de oameni, încercând să încheg din ele o făptură vulnerabilă, dar truda mi-a fost zadarnică. Pasărea Hieronymus e însuşi destinul care nu poate fi ucis. Totuşi, răzbunarea mea s-a împlinit: pasărea a pierit, a pierit fără întoarcere, ucisă de o putere mai presus de slăbiciunea trufaşă a făpturilor omeneşti. O urmăream mereu, oriunde se zvonea despre trecerea ei. Am văzut-o uneori. De fiecare dată o uram şi mai mult pentru nepăsarea ei, pentru frumuseţea ei, pentru privirea oarbă care parcă nu vedea în jur decât  nemărginirea spaţiului, pentru neputinţa de a-mi închipui un fel oarecare de a-i face rău. Într-o seară, mă oprisem la o stână, cu gândul să înnoptez acolo; ciobanii povesteau că într-un sat apropiat pomii dăduseră în floare pentru a doua oară, în timp ce iarba şi buruienile se ofileau ca atinse de brumă. Era un semn. Aşa că am pornit din nou la drum spre acel loc, unde bănuiam că în curând avea să vină şi pasărea. Se întunecase. Izbucni o furtună cumplită. Trebuia să străbat pădurea. Fulgere albastre şi verzi brăzdau cerul, care bubuia îngrozitor. Am început să alerg printre copaci, pierdusem cărarea şi mă împiedicam la tot pasul de trunchiuri prăbuşite, de pietre şi rădăcini. La lumina fulgerelor vedeam tot felul de vietăţi care fugeau speriate de colo-colo. Simţeam cum începe să mă cuprindă spaima. Nu ştiam încotro s-o apuc. Tremuram de frig sub ploaia deasă, amestecată cu boabe de gheaţă. Fulgerele şi tunetele erau tot mai puternice. M-am ghemuit la pământ, între rădăcinile unui stejar din care nu mai rămăsese decât un butuc putred, atât de gros că ar fi trebuit cinci oameni ca să-l cuprindă. Venindu-mi puţin în fire, mi-am dat seama că de data aceasta pierdusem prilejul de a-mi întâlni duşmanul, care nu zăbovea niciodată prea mult într-un loc. Pe când stăteam aşa şi mă gândeam cu părere de rău că voi petrece o noapte ca aceea în pădure, o umbră uriaşă întunecă cerul. Era atât de mare, încât strălucirea fulgerelor nu mai ajungea până la mine. Am ştiut că e chiar ea, pasărea Hieronymus. Orbit de ură, am sărit în picioare şi am început s-o ameninţ cu cele mai grele cuvinte. Strigam şi mă zbuciumam ca un nebun, nădăjduind zadarnic că mă va lua în seamă şi va coborî să se lupte cu mine. Ştiam că aş fi fost ucis într-o clipă, ştiam că nimic n-o poate atinge, şi nu-mi păsa. Aş fi murit împăcat, cu sufletul credincios cumplitului jurământ de răzbunare. Ca de obicei, pasărea nici nu întoarse capul spre mine. Privirea ei strălucitoare era aţintită spre bolta cerului. Zbura într-un fel ciudat, aşa cum nu o văzusem niciodată. Parcă era un liliac imens, zburând orbeşte de colo-colo în linii frânte. Ostenit, mi-am contenit strigătele şi am rămas întins la pământ, urmărind-o cu privirea. Într-un târziu am băgat de seamă că pasărea urmărea izbucnirea fulgerelor, repezindu-se mereu de parcă ar fi vrut să le prindă din zbor. De fiecare dată se alegea cu penele pârlite de o flacără scurtă. Se auzea cum sfârâiau fumegând sub ploaia care le stingea îndată. Furtuna se potoli repede. Când cerul se linişti, pasărea se înălţă deodată, cu o singură bătaie din aripi şi dispăru. M-am târât cu greu prin hăţişul noroios şi, după o zi de mers anevoios, am ajuns la o casă de oameni care m-au primit şi m-au îngrijit, căci începuseră să mă scuture frigurile. Trei zile şi trei nopţi m-am zvârcolit şi am vorbit în neştire despre pasăre. A patra zi m-am trezit sleit de puteri, dar cu mintea limpede. Am înţeles că păsării Hieronymus i se apropia sfârşitul. Şi, la fel cu pasărea Phoenix, căuta un foc ceresc s-o mistuie. M-am bucurat ştiind că va muri, dar îmi jurasem să mă răzbun. Tot frământându-mi mintea, mi-a venit ideea unui şiretlic. Dacă reuşeam, pasărea Hieronymus ar fi murit de mâna mea. De îndată ce m-am întremat puţin, le-am mulţumit pădurarului şi femeii lui pentru găzduire şi am plecat, cu toate că ei au stăruit să mai rămân, căci mă îndrăgiseră ca pe un fiu. Am mers mult, căutând locul potrivit pentru planul meu, până când am găsit un crâng cu mulţi copaci uscaţi. Am aşteptat acolo aproape doi ani semnele care prevesteau apropierea păsării. Şi, într-o dimineaţă, aerul, deşi străveziu ca de obicei, deveni des, aproape că mă înecam la fiecare răsuflare. Păsările încrustate în văzduh se zbăteau dând zadarnic din aripi. Aerul, gros ca noroiul, le târa în mişcările lui încete. Era semnul aşteptat. Croindu-mi cu greu drum prin aerul vâscos care mă înăbuşea, am dat foc unuia dintre copacii uscaţi de la marginea crângului. Foarte repede, focul cuprinse ierburile şi copacii din jur, scoţând fum negru care se înălţa încet, trecând cu greu prin aerul care deveni curând o pâclă. Tremuram de teamă şi de nerăbdare. Poate pasărea nu va vedea incendiul. Poate că va trece din nou nepăsătoare pe deasupra mea. Dar ea veni, coborând din înalturi atât de iute, încât n-am văzut decât un vârtej prăbuşindu-se cu zgomot asurzitor în mijlocul flăcărilor. Când am îndrăznit să privesc într-acolo, m-a cuprins o mare dezamăgire: focul era pe sfârşite, crângul era o mare de tăciuni, iar ultimele flăcări răzleţe se stinseseră la atingerea păsării. Fără să scoată un singur sunet, pasărea Hieronymus îşi desfăcu aripile şi se înălţă, dispărând ca o piatră aruncată în adâncul cerului! Am plâns şi mi-am blestemat soarta până a doua zi, când m-am liniştit şi am început să mă gândesc la greşelile pe care le făcusem în încercarea mea de a o nimici. Am hotărât să caut o pădure mai mare, căci crângul fusese atât de mic, încât aripile păsării îl acoperiseră în întregime, stingându-l uşor.

După alţi câţiva ani, am găsit ceea ce doream. Când se arătară din nou semnele ştiute, m-am grăbit să aprind pădurea. De data aceasta însă pasărea n-a venit. Din nou am jelit amarnic în faţa prăpădului pe care-l stârnisem fără niciun folos. Am pus iarăşi la cale un plan. Voiam să caut un munte cu creştetul împădurit, pe care pasărea să-l vadă de departe, iar focul să fie destul de intens ca s-o mistuie. Am găsit uşor locul potrivit, totul era aşa cum visasem, şi am început din nou să aştept. Între timp, am înălţat de jur-împrejurul piscului cuptoare în care aveam grijă ca focul să ardă mereu şi am alcătuit un sistem de pârghii şi de scripeţi astfel făcut, încât mişcând o manivelă, pădurea să se aprindă din douăsprezece  locuri în acelaşi timp, înconjurând muntele cu un brâu de flăcări.

Nu după multă vreme, pasărea şi-a vestit sosirea. De data aceasta nu făcusem nicio greşeală. Eram sigur de izbândă. Am învârtit manivela, iar focul s-a revărsat pe munte. Fumul urca voios spre soarele care-şi revărsa din belşug razele. Pasărea sosi mai repede ca oricând, prăvălindu-se în marea de flăcări. Stătea neclintită în mijlocul rugului uriaş, iar din ochii ei ţâşneau scântei aurii. Priveam lacom, aşteptând clipa când trupul ei se va preface în funingine. Dar flăcările păleau şi se retrăgeau atingând-o. Disperat, mi-am dat seama că focul aprins de mâna omului nu are puterea de a săvârşi misterul morţii şi al renaşterii păsării Hieronymus. Câţi ani pierdusem zadarnic, născocind planuri! Pasărea îşi întorcea capul, urmărind flăcările care se îndepărtau de ea. Pentru prima oară o vedeam dând atenţie unui lucru din preajma ei. Deodată îşi întinse gâtul şi îşi desfăcu aripile, ridicându-se spre cer. Am privit în urma ei. Ochii îmi lăcrimau din cauza luminii puternice. Pasărea zbura spre discul orbitor al soarelui. Abia se mai vedea, ca un punct negru. Când mi s-a părut că se mistuise în înalturi, pe soare s-a ivit o pată roşie care a crescut repede şi a explodat în mii de puncte de jar, ca un foc de artificii. M-am întrebat înspăimântat ce fel de semn fusese acela. În jurul meu au căzut câteva fire de cenuşă. Am ridicat de jos un beţişor carbonizat şi am recunoscut nervurile în formă de frunză ale penelor păsării Hieronymus. Aşa a pierit ea, lăsându-mi jurământul de răzbunare neîmplinit. Mă întreb uneori dacă deznădejdea a aruncat-o în cuptorul soarelui, ori a purtat-o până acolo doar întâmplarea. Şi nu mă pot împăca niciodată cu vreun răspuns. Cântăresc tot timpul în minte sfârşitul păsării. Nu mai colind lumea fără odihnă. Pasărea Hieronymus a pierit; acum sunt singur pe lume…

SFÂRŞIT