Jocurile de noroc și zeița Fortuna

Numărul 10 / ianuarie 2022, Punct Contrapunct | 0 comentarii

de Voicu Bugariu

Practicanții compulsivi ai jocurilor de noroc, jucătorii patologici, sunt plasați de neuropsihiatrie în categoria celor incapabili să-și stăpânească impulsurile sau în cea a dependenților. S-au descoperit modificări ale unei zone din creierele lor. În cazul unor vindecări, respectiva zonă își recapătă structura normală, deci nu este vorba despre degradări ireversibile, precum în cazul unor consumatori de droguri dure sau în cel al dependenților cronici de alcool.

Astfel privind lucrurile, suferinzii de ludomanie par mai degrabă niște rătăciți recuperabili, iar patima lor are un potențial antisocial moderat, în ciuda faptului că unii dintre ei ajung să comită infracțiuni, pentru a-și procura banii necesari jocului. Comportamentul acestor oameni pare mai scuzabil decât cel al altor dependenți. Explicația ar fi caracterul uman al jocului, în sens larg. Jucătorii par mai puțin dezumanizați decât vicioșii din alte categorii. Ei nu trebuie să ingereze nicio substanță psihotropă și ne apar ca niște eterni adolescenți cu psihic fragil, incapabili să se maturizeze. Ei au personalități adictive, se comportă impulsiv și au o rezistență scăzută la stres. Într-o tipologie a ratării, respectivii ar figura la loc de frunte. Absența respectului de sine, cu tot ce decurge din ea, îi transformă în perdanți aproape siguri în lupta vieții.

Ce urmăresc, de fapt, acești oameni? Nu câștigul bănesc, cum s-ar părea la prima vedere. De exemplu, cine dorește să câștige la ”păcănele” și este în stare să gândească logic își dă seama că este bine să riște o sumă modică și nu toți banii săi. Jucătorii obișnuiți așa și fac. Un pătimaș însă nu încearcă să obțină un câștig improbabil, dar nu imposibil. El dorește, de fapt, să se ”refacă”, să recupereze dintr-o lovitură toate pierderile sale anterioare. Adrian Furnham (50 de idei pe care trebuie să le cunoști. Psihologie (2017) constată că respectivul nu dorește să câștige, ci să nu piardă. Această idee aparent paradoxală justifică patima mereu întețită a jucătorilor patologici. Psihologul citat mai sus amintește și o altă componentă interesantă a  mentalității respective. El analizează ”eroarea Montecarlo”, comisă de jucătorii fervenți. Aceștia încearcă să coreleze teoria probabilităților cu practica jocului. În opinia lui Adrian Furnham, nicio predicție probabilistică nu este eficientă, orice rundă a jocului de noroc pornește de la zero, indiferent de configurațiile anterioare. Este posibil să aibă dreptate, din moment ce niciun supercalculator n-a reușit deocamdată să ruineze vreun cazinou, dovedindu-se astfel ineficiența calculului probabilistic. Nici amatorii de martingale nu reușesc decât în mod excepțional să învingă banca, la ruletă. Ei dublează de mai multe ori miza și au de fiecare dată mai multe șanse statistice de câștig. Teoretic, ar trebui să izbândească în cele din urmă. Nu se prea întâmplă însă așa, fiindcă există plafonări ale sumelor mizate, dar și serii nefavorabile, dictate de pura întâmplare și atribuite pe nedrept de jucători instanței imaginare a ghinionului. Din categoria iluzionărilor face parte și un sofism interesant, referitor la paritatea șanselor de câștig și de pierdere. Lăsând deoparte matematica, jucătorul raționează în felul următor. Sunt două posibilități, își spune el, să câștig și să pierd. Înseamnă că am cincizeci la sută șanse de câștig. Nu-i rău.

Ce alte motivații au sclavii jocului? În această privință, este menționată în primul rând dorința de a obține trăiri intense, corelative unei secreții sporite de adrenalină. Apoi, li se atribuie dorința de socializare și încercarea de a-și depăși timiditatea. Unii dintre ei folosesc jocul pentru a uita de dificultățile din existențele lor, își servesc un fel de beție euforizantă. Cazurile cele mai ”nevinovate” sunt cele ale unor oameni plictisiți sau singuri, dornici de relaxare sau doritori naivi de îmbogățiri subite. Indiferent de punctul de plecare însă se ajunge la aceeași dependență dificil de învins.

Psihiatria prevede remedii pentru această boală ciudată, de-a dreptul periculoasă în cazul unor oameni vulnerabili. Cea mai interesantă pare a fi terapia comportamentală cognitivă, axată pe apelul la rațiune și bun simț. (O abordare științifică în Izabela Ramona și alții, Profilaxie și intervenție în jocul patologic de noroc (http://www.rasgcluj.org/cercetare/4.pdfe.).

Există și o latură poetică a jocurilor de noroc. Priviți din această perspectivă, ludomanii ne par niște lunatici mai degrabă simpatici, emuli nerealiști ai lui Don Quijote. Elogiul indirect al lui Anatole France din Le jardin d`Epicur (1895) nu ni se pare nepotrivit și nici desuet: ”Ei bine, ce sunt altceva jocurile de noroc decât mijlocul ca să provocăm într-o clipă schimbările pe care destinul nu le produce normal decât în ceasuri nenumărate sau chiar în ani de-a rândul, arta ca să reunim într-o singură secundă emoțiile risipite în molcoma existență a oamenilor celorlalți…” (Grădina lui Epicur, în românește de N. D. Cocea, Întreprinderile de editură, S. A. R., Buc. 1946, p, 15-16) Jucătorii înrăiți nu sunt rezonabili, dar sunt curajoși.

Justificări implicite ale patimii pentru joc găsim și într-o lucrare de referință în istoria culturii: Johan Huizinga, Homo ludens (1938). Teza principală a cărții este că jocul se află la originea tuturor formelor de cultură și, mai mult decât atât, le împrumută acestora mecanismele și principiile sale. Iată definiția jocului: ”… o acțiune sau o activitate efectuată de bunăvoie înlăuntrul anumitor limite stabilite, de timp și de spațiu, și după reguli acceptate de bunăvoie, dar absolut obligatorii, având scopul în sine însăși și fiind însoțită de un sentiment de încordare și de bucurie, și de ideea că <este altfel> decât <viața obișnuită>.” (Johan Huizinga, Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, traducere din olandeză de H. R. Radian, Humanitas, Buc., 2003, p. 72.) Cât privește domeniul unde ar figura poate și jocurile de noroc, sunt propuse două resorturi: ”Dorința de a da un spectacol și cea de a doborî un concurent într-o luptă publică, cele două forțe motrice ale jocului social…” (Op. cit., p. 227.) Jucătorul patologic ar ilustra mai degrabă cea de a doua intenție, deși în cazinouri există întotdeauna un public, iar jucătorul, în rarele ocazii când câștigă, devine un erou efemer. Concurentul este, de regulă, o instanță nematerializată. La ruletă, crupierul este doar un intermediar, iar la ”păcănele”, jocul la modă în lumea de azi, adversarul este un sistem, ce-i drept, gândit de niște oameni.

Huizinga n-a analizat în mod special jocurile cu miză bănească, dar observațiile lui referitoare la alte domenii pot fi adaptate, atâta vreme cât toate formele de joc se sfârșesc prin desemnarea unor învingători și a unor învinși, iar toate succesele pot fi echivalate în bani (cu excepția, poate, a jocului amoros și a celui având drept miză satisfacția de orgoliu pură). Comparând jocurile având miză pecuniară imediat câștigată sau pierdută cu celelalte forme de înfruntare, constatăm deosebiri semnificative. Jocul ”pe bani” pare a fi o activitate autonomă, cu un specific aparte. În primul rând, pentru că din el lipsește gratuitatea și bucuria, apărute atunci când omul uită de existența banilor; concentrarea de posedat a jucătorului patologic pare deplină, în ciuda unor imagini cu oameni veseli din filmele cu scene petrecute în cazinouri. Cine a urmărit vreun amator împătimit de ”păcănele” a observat figura lui de ins chinuit, hărțuit, aflat la cheremul unor forțe ostile. A văzut și nemulțumirea lui aparent paradoxală atunci când câștigă, niciodată suficient de mult pentru a compensa mulțumitor pierderile din trecut. Jucătorului patologic i se potrivește, prin urmare, mai degrabă caracteristica socotită de Huizinga a fi la antipodul jocului: seriozitatea.

Autorul olandez a înțeles că a sa clavis universalis, jocul, nu funcționează în situații când seriozitatea este evidentă. Drept urmare, a imaginat conceptul de joc serios, probabil cel mai vulnerabil punct al construcției sale teoretice. Nu credem că o asemenea caracterizare i se potrivește personajului nostru. Mai degrabă l-am considera unul din categoria oamenilor cu vocație religioasă. Huizinga a întrevăzut o asemenea interpretare, atunci când a scris despre credința unora în justiția divină: ”Noțiunile de hazard și de soartă se află, pentru mintea omenească, foarte aproape de sfera sfințeniei.” (Op. cit., p. 116.)

Aprofundând această idee, vom conchide că jucătorul patologic este un practicant al religiei populare. El aruncă peste bord logica și se lasă în seama unei speranțe nefondate, cvasireligioase. Cu fervoare de om religios, crede că zeița Fortuna (norocul) îl va ajuta în cele din urmă.