Imora

Viitorul ne lasă întotdeauna singuri.

Apele cântă dulce şi trist pe Florens, înălţându-se în vârtej sculptural către cerul alb ca pielea fecioarelor regiene. Conduşi lin de gondole din macherit purpuriu, bărbaţi eleganţi purtând pălărie pestriţă cu pana-Nopţii, asortată costumelor uniflauşate, vişiniu-crem, şi femei suple, delicat protejate de uşoare, străvezii halate liliachii, fin brodate cu motive oceanice sau amoroase, se îmbrăţişează şoptindu-şi mistuitoarea iubire, în vreme ce Viaţa lor deja trecută le rezervă nefastă surpriză. Cei ca mine o ştiu, ştiu de fiecare dată. Ştiu păcatul comis de juruit peste două anotimpuri de acum înainte, ştiu trădarea juruitei, trădare avută loc cu mult timp în urmă, înainte chiar de noaptea Castei Uniuni ce va să vie. Mai ştiu minciunile negustorilor-parteneri în înţelegeri pecetluite prin vechiul simbol al strângerii mâinii, minciuni încă nenăscute în judecata lor îngustă şi rece, dar înfăptuite deplin pe cealaltă Cale. Văd sarthul de arter înroşit înfipt adânc în spinarea nebănuitorului prieten, şi văd lacrimile ipocrite curse – curgând – vor curge – au curs?… – în timpul ceremoniei funerare a Întoarcerii la Ape.

Şi văzând şi ştiind te fereşti tu de oameni, fiindcă te temi. Fiindcă printre nenumăratele chipuri străfulgerânde în valurile Timpului tău, nici unul nu îşi poartă dreptatea până la capăt. Iar întrebarea care îţi macină sufletul şi minţile pe când vezi înger după înger căzând, este dacă tu, tu vei cădea la rândul tău în cele din urmă, mai ales că tu nu eşti înger.

Eşti doar un pământean cu sângele alterat de jafurile şi siluirile strămoşilor tăi luptând pentru armata conchistadorilor-Soare, pământean crescut de ultima familie creştină pe Ganymede şi învăţat să ţină la stele şi la lucrurile care trăiau în noi mai demult.

Eşti doar un pământean cu amestecate mentalităţi, care nu a putut opri navele yreniene deşi ştia că acestea aveau să vină.

Sau, cel puţin, asta erai, până când ai întâlnit-o pe Imora.

Probabil că facultăţile mele deosebite le-am moştenit dinspre mamă – cine să îmi fi fost şi mama, nu vă pot spune, dar trebuie că era o nativă de pe Elleus, atât timp cât tata s-a întors de acolo cu mine, îndată după Războiul Rău –, deoarece în istoria întreagă a Pământului, nimeni nu apare atestat ca având acces, prin Cale, la Noduri. Pe de altă parte, dacă port calităţile mamei, cum de a fost posibilă cucerirea, necinstirea căminului ei?… Neajutoraţi să se fi găsit elleusinii, tot aşa cum m-am găsit eu la atacul yrenian asupra familiei mele adoptive?… Rapoartele conchistadorilor-Soare vorbesc despre un război îndârjit cu băştinaşii lumii de margine, chiar dacă îl recunosc drept bântuit de excese. Nu cred că voi putea să aflu vreodată. Am încercat să utilizez Calea, desigur, dar aceasta nu funcţionează în privinţa mea, cum nu funcţionează în privinţa morţilor ori în privinţa acelora pe care, în linia temporală străbătută de mine, nu i-am întâlnit încă. Cândva mă întrebam dacă nu ar fi fost mai bine să nu fi funcţionat în nici un fel. Acum nu mă mai întreb, fiindcă am aflat între timp răspunsul.

Iar dacă vă miraţi că ajunge totuşi această dare de seamă la voi, dată fiind prezenta-mi şi strania-mi situaţie, vă asigur că nu mi-a fost dificil să vi-o transmit, pentru că am pregătit-o, prudent, dinainte.

Lunile de cristale turcoaz sclipeau spre amiază când am zărit-o. Mă întorceam de la mesele de kartanha, unde câştigasem suficient pentru anotimpul în curs – îmi umilisem adversarii fără să utilizez Calea; nu o utilizam niciodată în asemenea scop. Pur şi simplu, eram bun la astfel de jocuri, mai cu seamă la strago, poate fiindcă elaborarea strategiilor geodezice, în scopul obţinerii de profit, reprezentase singura activitate distractivă şi lipsită de responsabilităţi de care avusesem parte în copilărie. Raze subţiri de visum tremurau artificial în briza lichidă, plângând senzual între pereţii de kebir rar ai adhocurilor centrale. Iar dincolo de vitrinele-caleidoscop ale localurilor cu suveniruri, admirând o pereche de podoabe ombilicale florensiene din argint protejat, se afla ea.

Ca toate meganele, nu avea trăsături fixe, iar mica eşarfă smarald-franjurat, în formă de inimă, bogat decorată cu şnururi albastru-marin împletite artistic şi unite prin catarame-şerpişor din pietre opal, îi ascundea şi îi descoperea alternativ diferite părţi ale trupului tânăr şi ferm, jertfind astfel privitorului imagini magice şi schimbătoare, în funcţie de unghiul în care îţi pătrundeau retina. Purta o aură simplă, roşu-aprins, lăsând aceasta reflexe blânde, răscolitoare, în părul ei voalat, blond-arămiu, strâns coif; iar frumuseţea i se recompunea într-un crescendo subtil pe măsură ce o studiai, dezvoltând vizual şi spiritual un spectacol pictural nemaiîntâlnit, acompaniat de halucinante parfumuri necunoscute mie, cărora nu le puteam prinde nuanţele ori buchetul pentru că, la rândul lor, se schimbau mult prea des, şi care, ştiam, erau percepute diferit de către fiecare dintre cei fericit nimeriţi în preajma fetei. Îi auzeam perfect vocea – precum muzica clopoţeilor şi a pianului-orgă din primii mei ani (erotică?,… religioasă?…, muzica, vocea ei), cu toate că nu vorbea, iar diadema de culoarea şi consistenţa laptelui i se deplasa mângâietor de pe coapsa bronzată spre glezna gingaşă, doar pentru a urca de îndată foarte sus pe piciorul lung, graţios, mai repede decât putea distinge ochiul liber. Însă ceea ce mi-a oprit pentru totdeauna în piept bătăile inimii – căci da, în Căile Timpului meu momentul acela trăieşte veşnic – a fost faptul că, în exact aceeaşi suavă împlinire a două destine, ea a ridicat ochii mari, antracit-violeţi, către oglinda din rezalir a tejghelei cu suveniruri, iar sufletele noastre s-au întâlnit şi s-au cunoscut, supunându-se sfâşietor Sorţii.

Sfâşietor e cuvântul potrivit, fără îndoială. Înţelegând ochii ei, am deschis tulburător Calea, şi miile de Viitoruri posibile pe care le aducea, negândită, Calea cu ea, toate relevând fericirea noastră deplină şi neîntinată, copilul înmugurit în pântecele cald al Imorei şi, la final de tot, masca stacojie şi triumfând rânjită a yrenianului, înfruntându-mă pe plaja de oţel negru unde îmi zăcea, pângărită şi moartă, aleasa.

Ambra vineţie a Domului acoperă şi fereşte întreg Astroportul Valentina, colectând grijuliu umezeala din aer şi depunând-o în conductele organice detaşabile care străbat în toate direcţiile şi Cupola, şi pereţii curbaţi, interiori Marii Flore. Şalupele ecologice pentru transport în comun ori gondolele private, de lux, ba chiar şi pneume simple, pentru o singură persoană, îşi deşartă călătorii în dreptul scărilor din algă raţională tasată, scări care îi poartă legănat către vasele cosmice disponibile Plecării. Din sensul opus, vin străinii de felurite naţii, ori florensini îmbrăcaţi cu jachete termoizolante de culoare plumburie şi cu pantaloni uzi, răcoroşi, smoliţi, întorcându-se din Periplul cel Sfânt de Tinereţe sau pur şi simplu dintr-o călătorie pe Oris. Majoritatea sunt neînarmaţi, dar câţiva, ca mine, au la ei sarthul.

Vegetaţia moale a scării mobile îmi potoleşte fierbinţeala picioarelor desculţe, pe când văd ridicându-se uriaşă, funebră, înaintea mea, nava yrenienilor. A trebuit, desigur, să plătesc taxa pentru Plecare pentru a putea ajunge aici – aveam nevoie de un pretext care să mă aducă la ţintă –, dar important era că nu trezisem nimănui suspiciuni. Simt o vibraţie neplăcută în oasele craniului – amintire?… Viitor sau Trecut?… – la perceperea siluetei monstruoase a vehiculului letal, dar nu am vreme să mă preocup prea tare de acest aspect şi nici nu permit conceptului să mă distragă. Sunt acum suficient de aproape şi ştiu că toţi patru vizitatorii de pe Yren se află pe scara inteligentă care curge domol către mine, unul dintre ei, cel cu o crăpătură adâncă în galbenul globului ocular drept şi cu buzele spuzite de virus-ciupercă, fiind tocmai motivul pentru care am sarthul dosit în mâneca strânsă pe încheietură. Un hop – delficornii bocesc departe, lângă una dintre astronave, nu lângă cea pe care scrie cu litere otrăvite Yren 8 – şi văd jucând în aerul dimineţii umbre înalte şi cocoşate, patru la număr – în dreapta mea şi în stânga celorlalţi, chiar yrenianul din Viitorul meu. Las să alunece sinuos, prin căptuşeala termoizolantă a jachetei, sarthul tăios şi întreg înroşit, acum o gheară a Morţii ascunsă precaut în palma transpirată a mâinii mele. Trei dintre yrenieni vorbesc tare, apăsat, mângâindu-şi absent feţele pline de mucegai şi de bube. Cel de al patrulea, taman al meu, tace, cu ochiul spart rotindu-i-se lent în orbita poroasă, de pe marginile căreia curge puroiul tivit cu lichid pseudosanguin întunecat. Sporadic, bărbatul – sunt toţi bărbaţi, yrenienii, de altfel – îşi trece limba sulfuroasă, umflată, peste colţurile bolnave ale gurii roz-roşii, curăţându-şi, parţial numai, excreţia scursă acolo din ochi. Ambra Domului palpită deasupra noastră, luptându-se să absoarbă mirosul pestilenţial al trupurilor putrede care cresc către mine, iar eu profit de înghesuială şi de neatenţia gărzii însoţitoare, păşind dintr-odată pe scara duşmanului. Simt tranchilizantul în tălpi în clipa în care ating neautorizat algele ţepoase de dincolo, dar apuc să declanşez sarthul. Imperturbabil şi din reflex, războinicul yrenian îmi blochează cotul şi lama loveşte şerpuitoare undeva în lateral, doborând un florensin oarecare, aflat la zece trepte încolo. Un zâmbet aproape dulce îi desface oponentului meu partea de jos a feţei, dezvelind osul puhav, în vreme ce îmi aud braţul trosnind – dar nu mă mai doare deloc, pentru că deja alunec în somnul indus, la schimbarea scărilor, de algele securizate.

Era al nouăsprezecelea Nod încercat. Douăsprezece dintre acestea conduseseră la identificarea yrenianului, urmată de o tentativă de asasinat – eşuată de fiecare dată.

Ageamiii într-ale Căii ar putea presupune că un număr anume de Noduri temporale asigură un număr corespunzător de eventuale viitoruri. Asemenea socoteală s-ar dovedi însă complet eronată. Un Nod presupune întotdeauna o decizie – viaţa ta va avea parcursul distinct în momentul alegerii călătoriei pe Florens, comparativ cu traseul dictat de hotărârea personală a stabilirii permanente, să zicem, în cadrul comunităţilor agricole din centurile rhandiene. În plus, selecţia nodulară este arareori atât de simplistă pe cât apare, implicând în mod obişnuit o triere din mult mai mult de două opţiuni. Şi mai departe încă, odată pasul făcut, nu te vei afla pe drumul direct către ţintă decât în mult prea puţine cazuri – dimpotrivă, probabilitatea sugerează mai degrabă dirijarea inevitabilă a fatum-ului tău către un nou, alt Nod, ceea ce obligă, practic, reluarea întregului proces de la capăt în rânduri nenumărate. Aceasta este, întotdeauna şi prin definiţie, Calea. Precum un pelerin yosemit, pe o potecă spre Catedrala Duhurilor de Ploaie, înainte-i deschizându-i-se ramificat din menţionata potecă – nesigure, înşelătoare, sumedenie – lăturalnice cărări, unele mai lungi, altele mai scurte, unele sigure, altele primejdioase în adevăr; şi fiecare dintre aceste cărări ramificându-se la rândul ei, în vreme ce sărmanul, deznădăjduitul pelerin se întreabă nu numai încotro trebuie el să se îndrepte, ci şi dacă ar fi bine să călătorească ziua sau noaptea, să se odihnească preţ de un fulger sau preţ de trei, să îşi potolească foamea devastatoare cu buruienile-mâlului ori să încerce să îşi rabde chinul…

Nefiind un ageamiu, eu înţelegeam prea bine aceste lucruri. Şi înţelegerea o simţeam, în acel moment, de prisos. Cu dinţii crăpându-mi unul câte unul în falcă, din pricina excesivei presiuni determinate de încleştarea nemiloasă, continuă, a maxilarului, cu vasele de sânge cedând şi vărsându-şi lent conţinutul, sub pielea-mi palidă, în modele de inimi şi flori, m-am găsit în cele din urmă ajuns şi la infinitul, ultim posibil viitor – iar ea murea, totuşi.

Când Viitorul nu îţi mai poate oferi soluţie, te întorci, fatalmente, spre Trecut.

Explorasem până la ultima versiunile accesibile mie, acordând o atenţie sporită acelora care mă amăgiseră cu posibilitatea – fie aceasta fadă oricât – de a curma în timp util viaţa destrăbălată şi ticăloasă a infamului meu adversar, însă confruntările, directe sau indirecte, dintre versatul mercenar yrenian şi expertul în jocurile de strago nu reuşiseră, în nici un fel de împrejurări, să mă favorizeze pe mine. Ştiam totodată că tentativa mea de a dispărea fizic din linia temporală a Imorei nu ar fi folosit la nimic – chiar plecând în tocmai momentul respectiv din faţa vitrinei-caleidoscop, fără să mai întorc capul vreodată – admiţând că aşa ceva ar fi fost posibil – era târziu. Răscolindu-ne unul altuia sufletele prin acel nevinovat, instantaneu schimb de priviri care avea loc chiar acum, devenisem automat şi de-a pururi partenerul meganei; trupul şi spiritul frumoasei străine se hrăneau deja voluptuos şi orgasmic cu datele precise ale personalităţii mele, cu toate trăsăturile mele de caracter şi cu toate conceptele după care trăiam, astfel încât copilul nostru începuse să i se formeze fetei în adâncurile fierbinţi ale fiinţei, iar orice contact intim ulterior al ei, cu indiferent care persoană, avea să îi transfere persoanei vizate însuşirile mele întocmai, remodelând-o după chipul şi asemănarea mea. Ceea ce însemna că, acceptând un astfel de itinerariu efemer, pe plaja blestemată din oţel negru yrenianul nu m-ar mai fi înfruntat pe mine – ar fi înfruntat în schimb o replică identică a mea, care îmi va fi preluat între timp nu numai structura exactă a trupului ori comportamentul, ci şi viitorul şi fericirea.

Unica variantă viabilă rămânea să nu ne fi cunoscut niciodată – eu şi Imora.

Cât de greu vă imaginaţi că este să procedezi în felul cerut de singura schimbare temporală sigură, când asemenea verdict asumat determină nu doar renunţarea la toată fericirea sortită ţie, nu doar uitarea completă, definitivă a acelei fericiri, ci tocmai imposibilitatea irevocabilă de a întrezări măcar paradisul la care ştii că ai dreptul pentru o vreme, întoarcerea absolută din drum înainte de a conştientiza edenul fie şi pentru o clipă?… Eu nu am şovăit însă. M-am răsucit de îndată în interiorul lăptos al Căii către momentele rămase frânte în urmă – către mesele mele de kartanha, şi am pierdut la jocul de strago poate pentru prima oară în viaţa mea. Am pierdut sumele pe care le aveam şi am intrat în datorii, am pierdut brăţara cu filigran platinat simbolizând descendenţa conchistadorilor-Soare, am pierdut sarthul promis yrenianului din viitorul meu, am pierdut tot ce era de pierdut până în momentul în care pereţii translucizi ai încăperii mobile în care jucam s-au opacizat de la sine, indicând ora Stingerii şi a Rondurilor de Noapte. M-am ridicat atunci năuc de lângă tovarăşii mei exaltaţi şi, fără să le ascult consolările mincinoase şi fără să le reproşez bucuria strălucindă din ochii lacomi, am ieşit clătinându-mă prin fluidele uşii drept în Bulevardul Arborilor-de-Nufăr, iar Imora nu se mai afla în spatele vitrinelor-caleidoscop care mi-o înfăţişaseră admirând podoabe.

Se afla de cealaltă parte a Bulevardului, în chiar fereastra ornată a unui mic şi cochet hotel-iaht florensin, ghicindu-se diafan între perdelele cu volănaşe azurii care fluturau serafic în jurul persoanei sale.

Nu mai am nici un dinte întreg în gură, iar osul sternului mi-a plesnit.

Am alterat atâtea Trecuturi şi m-am întors atât de departe pe firul sângerând ruginiu al propriei nenorocite vieţi, încât nimeni nu ar putea măcar să intuiască numărul Timpurilor străbătute de mine cu caznă. Nu a ajutat la nimic nici faptul că nu am mai călcat niciodată pe Florens; spiritele noastre – al meu; al Imorei – s-au regăsit cu uşurinţă şi cu durere în văile dalbe ale lui Mar, iar când nu am mai părăsit Ganymede, Imora a venit ea însăşi la mine, curioasă să afle despre zeul sfârşit cu slavă pe cruce – eram, după cum ştiţi, fiul adoptiv al ultimilor creştini, şi, deci, o puteam lămuri… Ne-am văzut şi ne-am iubit sub asediul Zeldorului, am plâns în ochii ei dincolo de flamura Insulelor Virgine şi mi-am renegat darul lângă heleşteiele planetei ei, fericita lume Megan. Şi ca şi Viitorurile întocmai, Trecuturile se sfârşeau toate la fel, purtându-ne în cele din urmă pe aripile cereşti ale Îngerului Morţii către plaja din oţel îndoliat unde aveam să întâlnim yrenianul.

Toate Nodurile din Trecut, toate Nodurile din Viitor îmi vând meschin miliarde de opţiuni, cu toate aceste opţiuni ducând numai la opţiunea finală. Nici îngropat nu mă puteam feri din viaţa ei, deoarece Calea nu funcţionează în privinţa morţilor, vă amintiţi – dându-mi suflarea înainte de a mă iubi cu ea, aş fi pierdut pentru totdeauna chiar posibilitatea de mă folosi de propriu-mi har spre a comite exact gestul morţii. Nu există nicăieri Trecut, nu există nicăieri Viitor care să o salveze.

Există, însă, Prezent.

Iar în Prezentul Continuu nu fac altceva decât să desfac cu abilitate Nod după Nod, eliminând sistematic toate micile Căi interioare care duc înspre ea, metodă simplă la care nu m-aş fi gândit niciodată. În contrapondere cu fiecare Nod temporal dezlegat întru evitarea cunoaşterii noastre, se naşte îndată un Nod nou cu valenţe aceleaşi, dar eu am Eternitatea la degetul mic pentru că stăpânesc Prezentul. Şi nici măcar nu va trebui să rezist chiar atât (nici nu aş izbuti să rezist chiar atât, trebuie să fiu sincer cu mine) – este suficient ca trupul în care îmi zbat ultimele clipe să supravieţuiască înăuntrul Căii un timp limitat şi nu foarte lung – un timp corespunzător duratei de viaţă naturale a unei megane. Prizonier voluntar al Trecutului transformat grotesc în Prezent, mă mişc frenetic, subtil, printre alegeri care m-ar duce altfel la ea, optând corect precum la jocul de strago şi evitând dibaci întâlnirea de fiecare dată.

În viitorul de acum inaccesibil, îndepărtat şi, pentru mine, inexistent, superba megană îşi ridică privirea tulburătoare spre oglinda de rezalir a tarabei cu suveniruri din Bulevardul Arborilor-de-Nufăr – ochii ei mari, de antracit nepieritor, violet, nu întâlnesc pe nimeni.

Din volumul Ceasul fantasmelor (Editura Crux)