de Dănuț Ungureanu

Se zvonea de ceva vreme că undeva, foarte departe de planeta noastră, se află o alta, aproape identică. Savanții de aici n-au reușit vreodată să comunice cu ceilalți, dar eu însumi, în mod straniu, am dobândit ceea ce pare să fie jurnalul unui locuitor al acelei lumi. Am aflat astfel că ținuturile și popoarele lor nu se deosebesc foarte mult de ale noastre. Istoria însă…

Cei cărora le-am arătat documentul l-au numit„științifico-fantasmagoric”. Nu mi-a rămas atunci decât să reproduc fragmente, la întâmplare.

HOTARUL

Luna lui Gustar, 24, 2030

Revoluțiile trecute n-au fost decât jocuri copilărești, în după-amizele toropite de căldură ale istoriei. Trecerea la sistemele agricole, Renașterea, revoluția industrială (aburul, electroforța, puterea stronțiului șamd), Marea răscoală populară din Ghenarie – care a unificat fostele imperii ale Răsăritului, cel galben și cel roșu într-un portocaliu dedicat celor ce trudesc, sub deviza „Coasa, pușca și ciocanul”. Ieșirea în spațiul cosmic. Revoluția miniaturizării (vezi Mașina de Micșorat, inventată de Barnell și Vodička, cea mai grozavă realizare a lumii moderne, alături de teoria avansată a teleportării și hamburgerul regenerabil), urmată de aceea a maximizării. Câte și mai câte…

Omenirea a ținut-o tot într-o revoluție, până când părea că și-a atins limitele tehnice, sociale, chiar și ideologice. Atunci s-a declanșat adevărata schimbare din temelii, anume aceea aceea a moralei și eticii conviețuirii. Aceasta a început aparent timid, urmând să se rostogolească în scurt timp aidoma bulgărelui de zăpadă care se preface în avalanșa după care nu mai rămâne nimic din ce era înainte. A început prin timide revizuiri ale granițelor.

„De mii de ani, atrăgea atenția profesorul Antonio Miguel Barca de Valverde Cardozo, în monumentala sa operă «Vecini și nevecini», popoarele se complac în a-și trasa, de unele singure, ori îmboldite de altele mai vrednice, hotarele în care se străduiesc apoi să evolueze, să se dezvolte, ori doar să supraviețuiască. Din punctul de vedere al eficientizării istorice (dacă ne îngăduim un exercițiu de imaginație, comparând națiunea cu un uriaș, sofisticat complex locativ), această limitare nu poate fi decât o eroare enormă de proiectare. A însemnat mereu a pune carul înaintea boilor și asta înainte de a avea car, ori chiar boi. Și fără să existe măcar drumul care să justifice necesitatea unor asemenea mijloace…”

O serie de națiuni moderne, care au înțeles iute implicațiile acestei revelații prea puțin popularizate la vremea ei, au extrapolat-o și au speculat-o prin intermediul minților luminate recrutate în slujba propășirii nemului.

„Înainte de a săpa temelia unei țări, a unei împărății chiar, continua Valverde Cardozo într-un paragraf esențial pentru ceea ce avea să devină curând Marea teorie a granițelor, pilonul principal al Revoluției, poporul respectiv, ca orice gospodar care clădește o casă nouă trebuie să se uite în jur și în viitor, să chibzuiască. Are curtea destul de mare? Mă rog, deocamdată i se pare îndestulătoare. Dar n-o să se însoare mai încolo? N-or să vină copiii? N-o să vrea să pornească la un moment dat o afacere, o lucrare, un atelier? Sau poate un staul, un grajd pentru animale, cotețe cu orătănii, hambare? Unde-or să încapă toate astea? Gândiți grandios, oameni buni, gândiți măreț…”

Și-apoi:

„Are casa acces la drumuri, la șosea? Avem noi, gospodarii de unde să ne tragem cu ușurință apă, curent, canalizare, resurse – ce mai încolo și-ncoace? Cu parcările cum stăm? Vecinii sunt de treabă sau trebuie să-i punem cu botul pe labe din când în când? Ne lasă, la o adică, să mai luăm câte un coș de mere din livada lor, ori niște lemne pentru foc? Sau chiar, în vreo iarnă friguroasă, să ne fie îngăduit, fără prea multe mofturi și birocrație de-a legislației, să le intrăm în casă și să ne încălzim la soba lor, gustând cârnații din cămara lor, înainte de a ajunge la soba noastră și cârnații noștri? Asta presupunând că ne mai obosim să facem propria cămară, când sunt deja atâtea altele prin jur, care mai de care mai promițătoare, bune să ne stimuleze potențialul creativ…”

Sunt multe de chibzuit pentru o casă nouă, un sat, oraș, țară, imperiu. Abia după aceea pui mâna pe mistrie, ori pe „Coasă-pușcă-ciocan” și începi să construiești. Norocul omenirii s-a numit Antonio Miguel Barca de Valverde Cardozo…

 

Norocul omenirii au fost și națiunile mai mari, mai puternice, mai harnice și îndrăznețe. Întotdeauna lucrurile se petrec astfel, în toate domeniile, în orice zonă a Terei. Dacă e să rabzi după toți molâii, toți trândavii, gură cască, ori speriații lumii, nu mai ajungem noi în viitor. Ne oprim osteniți la umbra nucului de colo și așteptăm să ne trezească alții, de pe alte planete.

Marile popoare (la drept vorbind, numai vreo două, trei, puteau fi considerate astfel, restul aducând mai mult a argați decât a gospodari) s-au înțeles, au pus mână de la mână și-au organizat seria de summituri istorice dedicate hotarelor viitoare.

Reuniunile, fără precedent în istorie, s-au desfășurat, firește, sub semnul edificării păcii mondiale, indestructibile, inalienabile, veșnice. Căci n-au existat niciodată primejdii mai mari pentru această pace, pentru acest bun suprem al oamenilor, decât zarva, ciondăneala de la hotar, uneltirile pentru un metru și cinci centimetri mai încoace ori mai încolo, gâlceava vecinilor care îndată se prefac în nevecini.

Ce-i de făcut? și-au zis națiunile vrednice. Ce-i de făcut? le-au îngânat și cele mai firave, mai mititele.

Cum „ce-i de făcut”?

E de făcut un regulament global de stabilire a granițelor, de hotărâre a hotarelor. O lege a legilor, care să-i așeze pe toți în bună conviețuire și pe fiecare acolo unde i se cuvine. Asta însemnând totodată a ține seama de calitatea individuală, de aspirații, de năzuințe și de curajul de a privi mai departe în viitor, sau mai aproape, la o azvârlitură de băț. Însemnând, de asemenea, eliminarea risipei de spațiu, a gestionării fără cap, a lăcomiei dăunătoare tuturor. Însemnând, nu în ultimul rând, a-i determina, a-i îndemna pe cei mici să devină mari, pe cei fricoși să se îmbărbăteze, pe cei stingheri să se înfrățească.

Extraordinarele conferințe internaționale, stimulate îndeosebi de competiția benefică dintre Est („Coasa-pușca-ciocanul) și Vest („Banul-crucea-pușca) s-au concretizat în cele din urmă în Carta Mondială a Hotarului, adoptată cu entuziasm nedisimulat. Ne-am dat seama cu toții, în acele zile, că stăm martori ai unor prefaceri iminente, cu nimic mai prejos decât ceea ce a urmat după descoperirea focului, a roții, a arcului cu săgeți.

 

Carta Mondială a Hotarului

(schiță introductivă)

  1. Hotarul este o ființă vie. El se naște, evoluează și dăinuie, sau moare. Hotarul are părinți care-i dau viață. Părinții hotarului se pot schimba, după circumstanțe, în același fel în care rudele unui copil îl adoptă funcție de felul în care se prefac, se înmulțesc, ori se împuținează familiile.
  2. Hotarul nu este un dat, ci o entitate în continuă prefacere. El poate slăbi, ori se poate dezvolta, poate pierde, ori poate câștiga. Consistența, forma, geometria hotarului (meandrele, liniile drepte, adâncimile ori înălțimile) toate răspund necesităților și posibilităților de modificare care le stau la îndemână națiilor.
  3. Orice națiune are dreptul de a-și plănui hotarele în acord cu proiectele sale de viitor, cu strategia de dezvoltare, cu tradițiile și aspirațiile istorice. Nicio națiune nu poate fi îngrădită prin condiționări prestabilite, mijloace birocratice, criterii emoționale.
  4. Hotarul dintre două popoare nu poate fi, din punct de vedere practic, o linie concretă, alcătuită din forme de relief, cursuri de apă, factori ai florei și faunei. Reprezentarea cea mai eficientă, răspunzând cel mai potrivit mersului înainte și rapid al civilizației, este hotarul imaginar, care nu ține seama de realitate. Astfel, el nu se poate îngrădi de unul singur.
  5. Linia hotarului nu desparte net popoarele și națiunile propriu-zise. De o parte și de alta a liniei hotarului sunt prevăzute fâșiile de utilitate, după același principiu conform căruia gardurile gospodăriilor se retrag de la artera de circulație. Aceasta pentru a asigura spațiul unei eventuale înaintări ori retrageri pe care unul dintre popoarele vecine o consideră necesară. Înaintarea sau retragerea previn astfel declanșarea prematură a unui conflict diplomatic sau armat.
  6. Fluctuațiile hotarului se petrec după modelul firesc, verificat pe parcursul a milioane de ani, modelul selecției naturale. Cel mai slab îi cedează spațiu celui mai puternic și înzestrat, ambii adaptându-se la noul hotar. Devine astfel o îndatorire de onoare, firească a vecinului cu gospodărie mai mare să se îngrijească de bunăstarea și siguranța vecinului vulnerabil.
  7. Prevederile Cartei Mondiale a Hotarului pot fi supuse modificărilor, unor adăugiri, precizări, detalieri și așa mai departe, ori de câte ori este nevoie. Intervențiile asupra documentului, care astfel devine el însuși o entitate vie, sunt de competența primelor două cele mai puternice națiuni la momentul respectiv. Se are în vedere raționamentul că acești decidenți, au dovedit, prin realizările lor, un grad ridicat de maturitate, de responsabilitate.

 

Luna lui Prier, 14, 2034

E pace pe pământ…

Cum ne place nouă, oamenilor, s-o spunem, sau – dacă n-o facem toți cu voce tare fără îndoială o gândim când ieșim din fiecare iarnă: „Am mai scăpat o dată”.

Stă scris în legile firii. Oriunde vine și trece înghețul pe lumea asta, îndată ce ochiul poate zăbovi pe primul fir de iarbă, iar urechea prinde, în locul vântului rece, zumzetul miliardelor de gângănii, oriunde există o primăvară, să ne bucurăm și să mulțumim recunoscători, să ne rugăm.

Flori acoperind câmpii nemărginite, păsări multicolore, munți, râuri limpezi, norii care aduc ploile belșugului, soare, umbra pădurilor… Pentru ce să ne mai rugăm?

Pentru viitor, vezi bine. Pentru viitorul care vine continuu și nu se va mai sfârși. Viitorul nu are hotare. La fel și bunăstarea, norocul, pacea…

Cam așa își desfată cugetul, în căldura și tihna prispei (mai degrabă un cerdac generos, spre uriaș, împodobind conacul cu două etaje), omul viitorului despre care vorbim, bucurându-se de toate câte îl înconjoară.

Dar stai un pic, oare așa gândesc gospodarii zilelor noastre? Nu cumva, osteniți de truda zilei, măsurată din zori până noaptea târziu, reflectează la lucruri mult mai simple, negreșit mai potrivite cu sudoarea, grijile și furiile ce le alcătuiesc viața? Cum ar fi, de pildă (căci lista grijilor unui om muncitor nu are nici ea sfârșit) copilașii care plâng după universitățile cele mai prestigioase ale lumii; zidul de marmură itelliană ce dă ocol gospodăriei, crăpat în vreo două locuri de utilajele moderne care-i îngrijesc grădina, paradisul personal; turma de purceluși kroenlandezi guițând nefericiți de când au fost trecuți pe caviar roșu, în locul celui negru.

Da, de fapt chiar așa stau lucrurile. Gospodarul pe care-l pândim din colțul conacului e atât de mulțumit, de împăcat în noua Eră a Hotarului, încât își îngăduie – fără niciun fel de sforțări suplimentare, o după-amiază superioară, filozofică, de-a dreptul renascentistă.

Carta Mondială și legile nenumărate cărora le-a dat naștere au fost cele mai de seamă, cele mai bune lucruri pe care le-a putut născoci această civilizație, această omenire. Au funcționat atât de bine, atât de natural încât, în numai doi, trei ani lumea s-a debarasat de lestul împovărător. Lumea s-a vindecat de fărămițare, de risipă, de ineficiențele mecanismelor sociale, ori statale, prost concepute, depășite, slabe.

Așa-zisele țări, popoare, națiuni care nu și-au putut depăși condiția de structuri minuscule, mai degrabă orgolioase decât viabile, sustenabile, s-au alăturat una câte una adevăratelor forțe ale omenirii, celor două componente principale până acum o vreme, unice de acum încolo. Dialectica lor, a celor două imperii, „Coasa-pușca-ciocanul” și „Banul-crucea-pușca”, urmând firesc tuturor celorlalte ce alcătuiesc și echilibrează universul de la facerea lui – lumină/întuneric, feminin/masculin, rece/cald, sus/jos, departe/aproape, nenumărate altele, constituie motorul care asigură perpetuitate mișcării de rotație a Terei în jurul axei sale și în jurul lui Sol.

Totul e simplu.

Nu mai există decât două hotare. Primul e acela dintre Împărăția de la Miază-zi și Împărăția de la Miază-noapte. Al doilea, firește, cel dintre Împărăția de la Miază-noapte și cea de la Miază-zi. Văzute din spațiul cosmic, ele își împart planeta ca virgulele gigantice Yen/Yan. Prea puține firimituri mai strică perfecțiunea administrativ teritorială din care izvorăște belșugul. Globul abundenței. Curând vor dispărea și acele firimituri, înglobate de cele două imperii. Se întrevede însă visul de aur pur al înaintașilor, era pe care îndrăzneau s-o zugrăvească numai autorii de ficțiuni din toate vremurile: omenirea unică, lumea fără hotare.

 

Până una alta, până la visul ăla de aur, gospodarul simte chiar pe propria lui piele binefacerile reorganizării la nivel planetar. Carta Mondială, prevederile ei i-au îngăduit și lui, ca individ să se bucure în satul, în așezarea sa, de miracolele prin care au trecut comunitățile, națiunile, țările. Cu alte cuvinte (care nu mai sună deloc atât de prețios ca atunci când le citești prin cărți), fericirea s-a pogorât și dinspre general spre particular, de pe piscurile împărățiilor, la poale, unde viețuiesc oamenii simpli, dar onești.

Nimeni nu e mai prejos ca altul când vine vorba de legile hotarelor.

Gospodarul nostru se trezește din dulcea reverie, rupe un lăstar fraged și cu el în colțul gurii se-apropie de zidul împrejmuitor, unde, printr-o firidă artistică, trage cu ochiul la ce meșterește vecinul său de peste drum, unul mai sărac, însă tot atât de harnic.

– Ziua bună, vecine! îi strigă vesel.

Omul interpelat se oprește mirat din ce făcea. Poate săpa un șanț de scurgere de-a lungul gărduțului său prăpădit, de plasă. Ori se chinuia să planteze niște ciulini, buni pentru ceai.

– Ziua bună… răspunde acela.

– Daʼ ce tot ostenești acolo? întreabă gospodarul avut. Nu știi că azi e duminică?

– Ei, cum să nu știu, se rușinează săpătorul. Doar că munca nu se termină niciodată, știi dumneata. Dacă dau ocol curții, îmi sar în față zece trebușoare pe care nu le pot lăsa nefăcute. Dacă mai dau un ocol, sar alte zece. Și tot așa. Ce să mai zic ce-oi păți mata, sărmanul, la așa mândrețe de gospodărie…

Avutul cugetă un minut, cugetă două. Și când vorbește, vorbește înțelept, Vecinul cu hârlețul nici nu îndrăznise să continue.

– Așa este, treaba nu se încheie niciodată. Dar trebuie să ne gândim și la obiceiuri, tradiții, credințe. Ori ele spun că duminica e a odihnei. Ce-ar fi civilizația fără credințe? Sălbăticie. Avem nevoie de ele, de respectul pentru toate acestea.

Vecinul de peste drum nici nu mai știe ce să zică. Îi spune tot gospodarul din conac.

– Uite cum facem. Eu sunt mai priceput într-ale tradițiilor. O să țin eu odihna duminicii, pentru toată lumea. Mata, vecine, vezi-ți mai departe de săpat. Când o să fii gata, să dai jos gardul ăla, plasa aia nenorocită, ca să mutăm zidul meu de marmură, al nostru de-acum, la capătul celălalt al bătăturii dumitale, a noastră de-acum. Or să te-ajute și ceilalți argați ai mei, care tot așa, odinioară, erau doar niște bieți vecinași, fără perspective. Trebuie să mă extind, pentru bunăstarea tuturor. Legea îmi dă voie să trec drumul, să te iau sub ocrotire, cu tot ce ai. Și să gospodăresc întregul cum se cuvine, spre binele nostru. Legea e lege.

Vecinul, care săpa până mai adineaori nu foarte entuziast, odată se înseninează și începe să facă minuni cu lopata.

– Legea e lege, încuviințează, umplându-și inima de bucurie.

De-acum nu mai trebuie să se gândească singur la ce-o să fie. De-acum are un viitor.

 

Autor