Culoarul Wagner

Fragment din volumul Culoarul Wagner (în curs de apariție)

Superficial şi profund, în alternanţe hazlii, Ned alcătuia un compozit plin de farmec. Şi, da, în ciuda mutațiilor onomastice ştampilate de hărmălaia scotish, fusese botezat chiar Ned, de re-creativa familie K., mai exact, părinții lui: oxfordieni dezinhibaţi cu urechea fină, power-flower-rişti, fervenţi aplicanţi la inversul curriculei salonardiste, analişti plini de har ai banalităţilor extravagante, chicofili sau kitchofili în proporţii ambigue, precum şi posesorii unei blânde propensiuni  reformiste, sub înrâurirea căreia adunaseră, într-o devălmăşie controlată, tot ce mişca, şchiopăta, odihnea sau sucomba în curtea paradoxului.

Gândirea lor era conectată doar la „centrul magmatic al iraţionalităţii, singura sursă a iubirii, genomul creaţiei!”… „în lipsa raţiunii” – repetau ei, ori de câte ori prindeau un timpan liber – „efleurezi taina lumii fără să «experimentezi», fără să intri în jocul grosier al taxonomiilor pozitiviste!” Admiteau, totuşi, o aşa-zisă raţiune periferică, centrifugată de „tartorul central” („deţinătorul penibil al unui adevăr strict”) către „mahalaua sistemică”, unde, evident, se produceau tot soiul de „coliziuni necesare” sau „interferenţe generative”… Noul lor sistem, aşa „tarat şi nesigur” cum era, „funcţiona, perfect, pentru înţelegerea de nişă” etc., astfel că, într-un a posteriori buimăcit, s-au oprit la un cogito personalizat, a cărui „instabilitate aparentă” conţinea, fără drept de apel, „cheia unei subtile îngrijorări cosmice” – semn al „reflectării «marii armonii»” în „micile sisteme”, rezumând într-un posibil excelsior al rezistenţei pasive că „nu centritatea ci excentricitatea, nu analiza ci percepţia şi, mai ales, nu axa fixistă a experimentării  generează acea savuroasă vervă a cunoaşterii, ci eterica spirală a detectării, efleurării şi revelării este calea spre profunzimea care transcende, singura care contează!”

De bună seamă că pe excentricele căi ale subtilelor îngrijorări universale s-a ajuns şi la prenumele „Ned”, când, în perioada săltăreţei sale gestaţii, doamna K. îi „detectase” potenţialul „tarat şi nesigur”, citind, la nimereală, un eşantion din proza lui Stephen Leacock, în care, cu o savuroasă vervă umoristică (dar parcă şi cu o periferică îngrijorare), semnatarul „clinciului” ridiculiza inflaţia Ned-ului nord-american, spre deosebire de venerabilul Sir Percy Sillitoe sau de rigurosul Bill Knox, care se „axaseră”, cu o tăioasă vervă cazonă, pe latura spontanee a Ned-ului scoţian, stârnind peste puzderia de prunci nebotezaţi, un tsunami de reţineri.

Ca urmare, de vreo câteva decenii, baptiserialele Ned-lui, aproape că secaseră în vastele anglo-spaţii…

Pentru cei doi K., un salutar mix de picanterii, numai bun  să condimenteze supa primordială a unui titlu de caracter şi, doar cu o mică rotaţie unghiulară, nişte high power-temeiuri pentru redresarea vlăguitei epopei nominale, Ned, rămânând singura miză tematică în stare să satisfacă, intrafamilial, pestriţele nevoi culturale post-power flower ba, mai mult: cei doi genitori, căliţi în consecvenţa lirică a tramelor not war, l-au decretat, ca blazon, pentru aşteptata lor odraslă, de orice sex ar fi fost.

Întru gloria nişei, nou-născutului – un masculin de toată normalitatea – i s-a hărăzit distincţia „Ned” cu o preţuire antonomazică, întâlnită doar în demnităţile proprii, aşa încât, progenitura s-a adaptat, de îndată, la climatul nedului, cu specificul lui cu tot.

Se va deduce, cu siguranţă, că baza genetică a vlăstarului dispunea, în primul, rând de umor şi fantezie, cărora neo-Ned-ul le-a băgat pe gâtul lor spiralat şi eteric, propriile-i porniri, însă, oricât de multe vor fi fost ele, din faşa identitară nu se anihilaseră nici aspiraţiile transcendentale, nici periferismele generative, nici apetenţa pentru marile îngrijorări cosmice, nici pentru blândele propensiuni reformiste şi, desigur,  nici efleurarea şi detectarea – germenii reflexului său  detectivist… Totuşi, în ciuda pariului parental,  când, după o lungă serie de combinări proiective, se calculase  o filiaţie grandioasă – eventual, un tip de monolit lirico-filosofal – la el, neo-nedul, prevalaseră eritajele primei linii, tocmai cele care, sub presiunea unei viguroase mediocraţii globaliste, fuseseră decăzute din expansiva lor demnitate… din fericire, proscrisele înzestrări îi deveniseră un „suport tactic irefutabil”: umorul îl ajuta să ducă un trai suportabil – într-o lume în care „totul se plăteşte“ – iar fantezia îi asigura  baremul eutimic – când se executau plăţile…

Nu-l deranja nici faptul că „nezii” fuseseră judecaţi „în bloc” (cum îi relatase mammyK., de „n”ori, ca scuză pentru pleaşca numenistică)… nu, nu-l deranja: era incitant pentru viitorul oricui s-ar fi încumetat să trăiască în „grădina comunitară”!, iar el, nedul, se încumetase, fără rezerve, pentru că el, da!, chiar era „unic în diversitate”, cu alte cuvinte, chiar se potrivea stabilităţii instabile sau invers şi retur etc., ceea ce, adunat cu numărul mare de schiţe calitative moştenite şi cu fatalitatea obscură generată de potenţialul onomastic, vor fi zămislit un posibil embrion gotic, altfel spus, a tiny dark promise…

***

După câteva minute, Ned se desprinse de narcotizantul observator, traversând, înalt şi grav, o jumătate din lăţimea îngustei alei, până la maşina sa, care ocupa cealaltă jumătate.

Şi nu, nu era un Rolls… era doar un prietenos Mini Cooper, care – aşa miniatural cum părea – se mula, rapid, pe strictul de automobilitate, iar ca bonus, îi mai şi calma deficitul concurenţial, printr-un plasament privilegiat. În numai câteva secunde, blajina maşinuţă, copleşită şi ea de apariţia Albei, se strecura silenţios prin „artere“, livrându-i simţitorului său hegemon, ocazia să-şi evalueze vacarmul. Ned îşi aprinse o țigară şi îşi „turnă în ureche” una dintre otrăvurile preferate ale clocotoaselor lui melodrame…

Muzica – sepulcral-monumentală – din cel de-al patrulea „inel”, îl făcu să se concentreze fremătător la cele mai lamentabile foruri ale sale, unde se lăfăia, re-ventilată, Alba, deşi, ar fi trebuit să-şi bată capul cu nebuloasa carte de vizită, primită în cel mai minimalist stil cu putinţă, la începutul zilei.

Ar fi trebuit. Şi, mai ales, trebuie. Trebuie să… cam tot: să muncească, să facă bani şi, în fine, să facă amor cu Alba (eventual, pe aria Crimhildei). Obstinații nenorocite. În douăzeci de minute va ajunge la sediul „bi-colportativei”, locul unde, împreună cu madama, învârteau până li se făcea greaţă, tot felul de ipoteze.

Nu era situat ultracentral, dar nici la zeci de kilometri de centru. Mă rog…  acceptabil, pentru condiția lui semi-mondenă… „semi“, pentru că nu-şi amintea să-i fi plăcut, vreodată, societăţile fandosite şi nici nu le frecventase, până când nu l-a introdus zelosul Babe, care i-a arătat, negru pe alb, cum umflase o sută treizeci de miişoare, doar de la unul dintre „fazanii din monden”.

Babe era avocat… cel puţin, până la ultima lor întâlnire, în urmă cu vreo şase ani. Fuseseră, timp de trei ani, colegi la Drept, unde Babe era un fel de vedetă-padre. Celebritatea îi fusese asigurată de cei câţiva ani în plus faţă de vârsta studenţimii: ani luuungi de experienţe, numai bune de împărtăşit junilor, aflaţi în plină disonanţă hormonală.

Ned i-a urmărit „tutorialele” până în anul trei, când, dintr-o bizarerie tip „pionierat“, de care îi era ataşat implacabilul fatum, a experimentat, un timp, medicina. Un timp consistent: mai avea doar cinci luni şi ar fi absolvit-o, dacă abandonul nu i-ar fi acoperit năvalnica-i sangvinitate cu un bandaj cenuşiu. Da, da…

S-a întâmplat după dispariţia din schema universitară a Selmei, cea mai şarmantă profă de anatomopatologie, după care îşi pierduse capul, ca mai toată andro-puştimea de la cursurile ei neo-pozitiviste.

Domnişoara Selma avea, după cum se şuşotea, „peste patruzeci”, dar era feminitatea în persoană şi, exact!, din acea „persoană” reuşea, printre miasmele de formol şi aldehide, să degaje un suflu floral care vitaliza, într-o manieră euforizantă, lugubra sală a morţilor umiliţi… „umiliţi”, pentru că nu îşi asumaseră nici anonimatul, nici imunda lor exhibiţie. Pe un ton atât de crimino-sexi!, profa Selmy le vorbea despre mecanismele „complexului de a fi“, pe care îl conjuga cu diferenţele fiziologice între morţi şi vii, între vii şi vii, eliminându-le până la sublimarea lor trans-anatomică – spiritul – şi complezenţa lui ilustrisimă, muzica.

Domnişoara Selma ţinea morţiş (cum altfel?) să-i celebreze pe sărmanii anonimi, despicaţi în numele ştiinţei, cu dedicaţii muzicale, susurând – din vârful roziu al buzelor dumisale – că „doar aşa, li se putea recunoaşte contribuţia raţională pro bono, adusă ezotericului proces al neantizării”.

De pildă, victimei necunoscute a unui accident, un tânăr caucazian cu trăsături şi musculatură perfecte, i s-a dedicat Gotterdämmerung-ul lui Wagner, cu accent grav pe „marşul funest al lui Siegfried”… În timp ce scormonea printre măruntaiele omagiatului, domnişoara Selma, plămădită în palpitanta arheitate septentrională, prelegea – cât o ţineau băierile drăgălaşului ei corset bavarez – despre monumentalităţi, supremităţi, deisme şi efectele lor exclusiviste asupra structurii volitive regionale, din care, susţinea ea, a țâșnit „genialitatea riguroasă”, adică, perfecţiunea.

Despre psihopatologiile „tari” ale aceluiaşi exclusivism, nicio vorbuliţă. N-ar fi avut rost…

Discursul ei, unisonant cu Wagner, părea titanic: „Sunetul este nucleul adevărului universal!”…

Ce să mai spui, după un aşa „definitiv”?!

Era limpede like Blue Lake că prezenţa balsamică a domnişoarei Selma şi muzica din trena senzualităţii ei erau singurele pretexte, pentru continuarea supliciului medicinist, în care intrase sub presiunea haotică a unor orgolii umanitarist-progresiste, inoculate de agitatul  mental familial.

Evident că evaporarea imboldului selmic, din harta devenirii, a întrerupt funcţionarea sistemului ned în maşinăria pozitivistă.

A urmat un lung ataraxiat, până în urmă cu vreo trei ani şi ceva, când pofilul hiperosmic i s-a reactivat! Si, nu, nu părea doar o breşă în memoria lui odoriferă, ci era chiar tezaurul suprem de năzuinţe, dobândit, pe neaşteptate: rarisima revelare a unei deplinătăţi!

Orice, devenea posibil: până şi placida morgă  în care îşi formolizase afectele, dar şi de unde îşi culegea alegoriile morbide (teribil de apreciate în spleenul citadin)  suferise o senină transformare!

Aşteptările lui, pietrificate de eşecurile intimiste, fuseseră atomizate de un paradis artezian: Alba. Ce simplu se putea ajunge la cer, dincolo de mecanica elementară, hrănită retoric de paznicii adevărurilor profitabile (dar asta e din altă poveste)… Şi totul, adunat în secundarul unui ceas: o favoare pentru cei aleşi. Aşa s-a făcut că numai şi numai printr-o străfulgerare divină, natura încâlcită a misticii lui senzitive s-a descâlcit, exact în punctul culminant al pasajului „eliberator de lumină subtilă”, pe care joculatorul de serviciu – în slujba domnului Richard Wilhelm Wagner – o revărsase, accidental, peste o siluetă serafică din rândul şapte. Magie! Magie şi Ned. Magie şi bietul Ned.

Avea dreptate Fleur: iluzionarea este, cu toate însuşirile ei bulversante, vraja vieţii.

Un nod plezirist sau urzeala destinului?!

De-asta sunt bune neliniştile… mari sau mici, ele modelează fiinţa, fără oprire. Mă rog. Si cum din nelinişti se nasc certitudini, se putea spune că (sigur-sigur!) experimentul medicină, cât-necât a durat, urma să-i aducă nedului beneficii, din orice unghi l-ar fi privit: putea să devină un minunat spintecător în serie, primind girul umanităţii blegite de breaking news-uri, putea să facă injecții precise în vene, putea să secţioneze (ca nimeni altul!) picioarele de broască de la restaurantul lui Mario, însă, mai mult şi mai mult, putea să „şi-o pună”, oricând (ca Babe, na!), cu cele râvnite siliconate din monden, nimerind din prima geul, fără să pricinuiască nici cea mai mică pagubă ansamblului gonflat (nu ca Babe).

Pe scurt, perioada medicinistă a contribuit, eficient, la câştigarea prestigiului exotic, din lista glamuroasă a masculinităţii lui.

Doar că unul ca el, atât de reactiv la „indicibil” (pe care îl mai traducea, în mare secret, cu „inabordabil”) voia mai mult: „mai mult” ar fi reclamat „o reputaţie adevărată”, în tălmăcire comunitară: determinare de sine pe un fond ferm, dar flexibil – indiferent ce ar fi trebuit să însemne… Aşa că, după abandonul spontan al „corpusului hipocratic”, cum îşi legendarizase chixul, a urmat un an plin de eforturi înălţătoare pe care numai munca de jos putea să i le procure (nu-i, aşa?). A făcut de toate, până când a trecut activ peste negări, apoi s-a întors la Drept, l-a absolvit cum laude şi, în paralel, pour s’amuser de căile per aspera, a frecventat Logică şi Filosofie. Şi gata: putea comite, flexibil şi ferm, orice morfotomie – fie ea şi simbolică – după lege, după logică şi după cum îi tuna lui Wagner. Vreo  trei ani a „discipolit“ pe lângă un avocat de succes, răstimp în care câştigase şi mulţi bani, dar şi mult dezgust faţă mizeriile ataşate, aproape invariabil, de cazurile preluate de capii firmei. S-a pomenit forţat de moralitatea lui defensivă să evadeze…