Cristian Fulaș – Interviu realizat de Doina Roman

L-am întâlnit pe Cristian Fulaș la o lansare de carte, mi-a plăcut cum a vorbit, a spus lucrurilor pe nume cu un limbaj viu, neprefăcut iar de atunci m-am mai dus la evenimentele lui. Nu mi s-a părut că pierd timpul ca la altele unde toată lumea vorbește ca la capul mortului: cât e autorul de bun și-atât. M-am mai dus și pentru că venea cu Goldie, o goldeniță retriever despre care Cristi Fulaș are multe postări pe Facebook: Goldie în frunze, în zăpadă, alergând după veverițe, după pisici, dormind, făcând mofturi la mâncare, la cura de slăbit.

Se vede de la o poștă că Goldie îl face fericit. Câinele îl așteaptă cu răbdare, uneori tolănit cu labele în sus, semn că e relaxat între fanii lui. M-am mai dus la lansări pentru că i-am citit cărțile și-am avut curiozitatea să-l aud cum vorbește despre viitor. A fost dezarmant de sincer când a răspuns: Nu știu, lucrez, dar nu știu cum o să iasă. Iată ca ,,Ioșca”, ultima sa carte a fost distinsă cu premiul pentru cel mai bun roman al anului.

Multă vreme mi-a fost cam frică să vorbesc cu el dar după ce i-am citit cărțile mi s-a părut că-l cunosc de când lumea.

Era de acolo, coborâse din paginile scrise și-și lăsase pe hârtie umbrele și luminile sufletului.

Doina Roman: Cum v-ați descrie opera cuiva care nu a citit niciunul dintre romanele dvs. anterioare?

Cristian Fulaș: Cu greu. Întotdeauna îmi e greu să vorbesc despre lucrurile acestea, mă simt despuiat, expus, e ca și cum ar trebui să descriu cuiva cum merg sau cum respir sau ce simt în timp ce vorbesc. E un fel de a vorbi în exterior despre ceea ce e doar interior, și anume scrisul. Eu scriu despre oameni. Dacă am vreun scop când scriu, acela e să descriu omul în cele mai mărețe și mărunte fapte ale lui. Să găsesc sfârșitul și începutul umanității din noi. Să creez oglinzi, mici adevăruri care să rămână scrise. Evitând cuvântul operă, scrisul meu e o formă a adevărului. Un mod de a vedea omul în detalii microscopice care la un moment dat creează viață. Nu scriu despre lucrurile mari, mă interesează puțin spre deloc soarta regimurilor politice și a mișcărilor de propagandă de toate felurile, eu încerc întotdeauna să creez oameni vii cu care cititorul să poată intra în contact. Că inevitabil acești oameni au și viziune politică uneori, da, dar nu e esențială. Aici e scrisul meu: creez o formă de contact între cititor și oamenii pe care îi imaginez și lumile lor.

DR: Ce regretați că ați scris și ce regretați că n-ați scris?

CF: Niciodată nu am regretat că am scris ceva. Cuget, socotesc mult până când mă apuc de vreo proză, îmi petrec săptămâni și luni de zile măsurând și proiectând, aproximând mental, valorificând pentru viitor mici detalii și întâmplări. Nu am de ce să am regrete, cred că întotdeauna îmi fac treaba bine, recitesc, las timpul să treacă, reanalizez, modific, înaintea cărților publicate de mine e un travaliu îngrozitor care poate dura foarte mult. Cât despre regretele celelalte, ce regret că n-am scris… Multe lucruri. Prins în cotidian și în încercarea de a supraviețui din cultură, am abandonat povești și romane întregi. Nu mi-am încheiat nici azi trilogia începută în 2014, se fac opt ani de când spun că am să o fac. Nu am timp. Nu am reușit să scriu mai multe romane, pentru că am tradus mii și mii de pagini în ultimii cinci ani ca să pot să rămân în cultură, să nu plec. Muncesc, dar asta dăunează grav scrisului meu. Mă bucur de fiecare dată când scriu ceva, mă bucur ca un copil și îmi spun că nu e totul pierdut.

DR: Aveți vreun resort/ motiv care vă face să scrieți și vă face să traduceți în continuare?

CF: Am mers până aici, de ce m-aș mai opri? Știți, am reușit aproape imposibilul în societatea noastră, trăiesc din cultură. Într-o lume care mereu face lucruri în lateral pentru a face cultură, eu am decis să fac numai asta, să încerc să mă dedic scrisului și traducerii full-time, nu pe apucate. Sunt oarecum mândru de alegerea mea, dar știu că viitorul poate să nu fie bun. Voi merge până acolo unde se poate merge. Când planul meu nu va mai funcționa, mă voi opri și mă voi apuca de altceva. Nu cred că există a treia opțiune.

DR: Ce simțiți, ca scriitor, desigur, când sunteți nevoit să vă promovați singur opera? Simțiți în general sau nu că oamenii se satură să vadă cum un scriitor își face singur reclamă? Ce credeți despre acest lucru și ce s-ar putea face în acest sens?

CF: Tristețe. Mă simt trist și cumplit de singur pe drumul ăsta. Mă simt de multe ori penibil. Alteori simt că-i plictisesc pe ceilalți, că am spus prea mult, că ar trebui pur și simplu să tac și să fac altceva. Repet, e multă tristețe în această nerușinată autopromovare, e conștiința faptului că într-un fel sau altul apelezi la mila și înțelegerea publicului și prin asta te transformi într-un biet clovn, dacă nu un comediant. Sigur că oamenii se satură, sigur că în sinea lor își spun „Uite-l și pe ăsta iar, m-am săturat de el și de cărțile lui, oricum am un film de văzut și n-aș citi niciodată chestiile alea numite cărți”. E alegerea lor să facă asta, e alegerea mea să merg înainte, îmi asum.

Ce s-ar putea face în acest sens? Nu știu, efectiv nu știu ce s-ar putea face pentru o cultură atât de etatizată, atât de instituționalizată, în fond scriem printre ruinele sistemului comunist și cam asta e viața noastră, nu cred să se schimbe ceva vreodată.

DR: Cum vă percepeți notorietatea de pe social media, v-a adus și lucruri bune?

CF: Încerc să nu o percep. Încerc să o iau ca pe o activitate obișnuită, să nu mi-o iau în cap, să nu-mi ridic statui de-ale mele prin casă sau prin minte și să nu mă las dus de valul banalității care ne mătură pe toți. Da, lucrul bun pe care mi l-a adus a fost un mediu de promovare pentru cărțile mele. Nu am gașcă sau vreun grup de presiune care să mă susțină, nu fac parte din nicio uniune de creatori, și sunt atât de multe, nu sunt implicat în politică, nu am acea masă critică de oameni care să mă susțină necondiționat. Fără social media aproape că nu aș exista, nu am călcat pe vreo scenă din 2018, nu mai știu cum e să fii în agora și să vorbești despre literatură. Nu sunt pe listele care trebuie, nu e marginalizare intenționată, pur și simplu oamenii care se ocupă de promovarea literaturii au alte interese și priorități și nu-și aduc aminte că mai exist și eu pe undeva prin lume. C’est la vie, nu cred că schimbăm ceva, oricum.

DR: Ce ați fi vrut să se spună despre scriitorul Fulaș și nu s-a spus?

CF: Aici nu am obiecții, nu am de ce mă plânge, se scrie destul despre cărțile mele și nu aș ști eu ce să le spun celorlalți. Mi-aș dori mult să nu mai fiu atacat în social media. Sunt un om retras, mă afectează lucrurile astea, dar știu că răul nu poate fi oprit și îmi asum și asta. Aș vrea să le mulțumesc încă o dată celor care o fac, pentru că-și folosesc timpul și energia citindu-mă și scriind despre ce fac, mă simt întotdeauna onorat când cineva face asta, chiar și depreciativ.

DR: Care sunt plăcerile dvs. vinovate/ ascunse?

CF: Am o pasiune greu de descris pentru videoclipurile cu cățeluși simpatici. Mă pot uita la Tucker Budzyn sau la Sterling sau la alți cățeluși la infinit, ore întregi. Stau cu cățelușa mea și mă uit la asta și lumea dintr-odată îmi pare mai bună. Zâmbesc, ceea ce mie mi se întâmplă foarte rar. La fel, marea mea plăcere e să beau o cafea în tăcere, să privesc tăcut colțul mesei din bucătărie și să îmi povestesc în gând ce am mai citit. E o distracție și asta.

DR:  Există autori pe care i-ați numi drept influențe?

CF: Da, sigur că da. Acum pun placa obișnuită: Proust, Joyce, modernii în general, structuraliștii francezi. Și, desigur, prietenii mei din literatură, care întotdeauna sunt mai mult decât prieteni, chiar și când ne certăm și nu ne mai vorbim cu lunile. Lor le datorez o parte din ceea ce fac, pe ei îi citesc atent, inevitabil textele lor devin influențe. Nu mă tem de influențe, cărțile se fac și din cărți, e ok să fiu influențat, să fii influențat. Cât despre unicitate, nu știu, nu mi se pare un concept extraordinar de atrăgător.

DR: Ne puteți relata o zi din viața dvs. ca scriitor, freelancer, în București?

CF: Să zâmbim: nu pot. Pentru că nu locuiesc în București, în realitate locuiesc într-o comună de lângă. Să purcedem: eu trăiesc retras. Cu soția și cățelușa mea, cu cărțile mele, cu munca mea. Nu am un job, nu am program, aproape că nu am obligații. Zilele mele încep devreme, în jur de ora 5, și se încheie pe la 11. Sunt toate cam la fel. Lucru, lectură, televizor, trăiesc mai mult în casă decât afară. Mă entuziasmează orice ieșire în lume ca pe un copil. Așa arată zilele mele, chiar dacă ați formulat la singular.

DR: Dacă mâine ministrul culturii v-ar numi consilier ce l-ați sfătui să facă prima dată?

CF: O, dacă cineva vreodată și-ar aduce aminte de mine, atunci i-aș spune Onor Domnului Ministru sau Onor Doamnei Ministru să creeze un program economic prin care să ajute creatorii de artă în mod direct. Poate pe modelul burselor de la CNL din Franța, nu știu. După atâția ani, probabil eu aș fi cel care i-ar spune onorabilului/onorabilei că și creatorii au nevoi, mănâncă, locuiesc, iar în România din artă nu se câștigă mai nimic. În România arta e distracție, hobby, nebunie a celui care o face, motiv de festivisme, iar miile de instituții culturale nu fac aproape nimic pentru creatori (excepțiile, puține, ca FILIT bunăoară, nu fac decât să confirme regula). Asta i-aș spune, sunt sigur că aș vorbi singur.

Cristian Fulaș, născut la 3 iulie 1978, în Caracal, a absolvit Litere, apoi studii aprofundate de teoria literaturii. Debutează în 2015 cu Fîșii de rușine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”; Premiul revistei Accente; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași). Fragmente din roman au fost traduse în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. În 2015 publică Jurnal de debutant (Editura Tracus Arte), iar în 2016 După plîns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași). A tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană și franceză, dintre care amintim: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur • O aruncare de Zaruri (Stéphane Mallarmé).

De același autor, la Editura Polirom au mai apărut volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni (2017) și romanele Fîșii de rușine (2018) și După plîns (2019). În 2018 publică Povestea lui Dosoftei la Editura Muzeelor Literare Iași, în cadrul unui proiect FILIT. Din 2019 traduce Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut.A publicat în 2021 romanul Ioșca pentru care a luat premiul ,,Cel mai bun roman al anului”.