Cățeaua

Motto: „Amintiri sau imaginaţie, tot aia e cînd n-ai ce povesti şi vrei ca lumea să ştie ceva despre tine”

– Gelu Balcîzu

Viaţa e frumoasă. Viaţa e frumoasă ca un măr necules ce doarme-n plin soare. Pare atît de proaspăt încît dacă-l culegi mușcă el din tine. Iar dacă nu-l culegi, se umple de viermi. Pentru mine viaţa frumoasă a însemnat să trăiesc cu neruşinare. Aveam vise măreţe, speranțe. Aveam lucruri de oferit. Urcasem pe un piedestal și puteam culege cel mai de sus măr din pomul vieții. Acum viaţa mea e un teatru gol, o piesă cu un singur spectator. Eu şi moartea potrivindu-şi ceasul după al meu.

Nu am avut niciodată suficientă răbdare, decît dacă a fost vorba de băutură. M-am grăbit de mic, la 3 ani şi jumătate intram în prima comă alcoolică, la 7 ani începusem să beau bere cu tata, pe la 12 ani am început să mă îmbăt constant. Am terminat liceul cu bine, aproape tîrîş, mi-am luat bac-ul şi am plecat să dau la facultate. Aveam bani să rezist o lună în Bucureşti, din două beţii am terminat tot, dar aveam deja primii prieteni. Acum, după 14 ani nu mai am nimic. Nici de băut, nici măcar suficient timp. Sunt doar o scurtă așteptate ca atunci cînd stai într-o stație și observi gambele frumoase răsărite de sub o fustă cloș, vezi ticul cuiva care-și suge dinții la fiecare jumătate de minut, vezi o mînă care scoate din buzunar un briceag, nu, e o lulea, vezi lucruri care au să devină nimic după ce vine autobuzul, chiar și stația se estompează de parcă nici n-a existat. Suntem așteptări și călătorii. Clandestini în propria viață sau, după cum avea să spună mult mai tîrziu Vasile Stagiritu, „Clandestini în nimic. Pencă nimicu’ există cît vorbim despre el. Cînd nu mai vorbim, ți se-nchid ochii pîn’ la picioare. Trebuie să fii bun prieten cu viaţa că altfel nimicu’ nu-ţ dă nimic de băut!”.

Robert Drogatu a fost primul pe care l-am cunoscut. Stăteam prin cămine, pe la prieteni sau pe la femei – întotdeauna m-a plăcut sexul slab, eram drăcos, plin de energie, frumos, hazliu şi dus – şi al naiba Drogatu ăsta, parcă era ca o femeie care avea lipici. Venea de fiecare dată cu cîte o sticlă de vodcă la el, deja aburit şi mă vrăjea să tragem o linie de ketamină sau, cînd era în bani, avea haş. Nu mai scăpam de el decît după ce intram amîndoi în colaps şi atunci pleca la mă-sa sau dracu ştie unde, să-şi revină. Nu aveam o relaţie anume cu Robert, ne întîlneam pur şi simplu, fără să îmi propun, însă pe el îl trăgea aţa între studenţi – erau multe fete mişto în jurul meu, tinere şi naive, gata să se lase duse de nas pentru o experienţă măreaţă, genul ăla care vor să pună piciorul în viaţă fără să le pese dacă mai pun şi altceva la bătaie – iar ăsta le aducea vise în staniol de ciocolată, două fumuri, rîs cît cuprinde şi sex la grămadă, fără inhibiţii, orgie fără să ne pese, eram tineri beam alcool, beam din nectarul vieţii, beam şi ne distram. Mai tîrziu Robert a luat-o pe nasolie rău, începuse să-şi tragă în venă, avea homari mereu, începuse să fure ca să producă bila salvatoare. Mai întîi un parfum de pe la fete, apoi bani, ţoale – tot ce prindea. Eu eram un fericit, eram întreţinut, mă plăceau femeiuştele din cămine, cînd şi cînd mama îmi trimitea bani şi nu eram dependent decît de băutură. Ca să nu-mi compromit poziţia însă, i-am făcut felul, era gata să-l arunc de la balcon, dar l-am iertat, l-am alungat cu ameninţări şi poliţie…

M-am întîlnit cu el acu’ un an juma’, se mai potolise, avea o gagică şi un copil care se pregătea să scoată capul în lume. Umbla tot cu bijniţa, dar acum trecuse la chestii cuminţi, parfumuri, haine, filme. Ce putea şi el în vremurile alea de criză. Făcuse un an la pîrnaie, era eliberat condiţionat, încă mai băga heroină în el, da’ se ferea ca de dracu’ de caralii. „Ce faci paca-paca?” i-am zis, aducîndu-i aminte forţat şi fără ţeavă de scandal de vremurile bune, intuind cumva că mă pot folosi oarecum de el şi obligîndu-l totodată să nu-şi aducă aminte de momentul ăla nasol cu poliţia – cre’că luase şi-o amendă atunci şi îmi închipuiam că îşi jurase să mi-o coacă – însă Robert mi-a răspuns ca trăznit de cea mai plăcută amintire: „Bine coae, paca-paca”.

„Caut ceva de stat, ştii ceva, paca-paca?” l-am luat direct, iar el a dat din cap că nu, dar m-a taxat pe loc: „ai bani de-o bere?”. „Aș avea de una. Zică știi vreo coșmelie?” – „Poate. Hai cu moa!”. Am plecat împreună şi-aşa am ajuns în Cartier. Atunci am întîlnit pentru prima oară Căţaua Leşinată.

Era o casă veche, cu etaj şi mansardă, gata să cadă pe ea. Zidurile erau ştirbe, cărămizile se arătau obscene, tencuiala se topea văzînd cu ochii. Nu-ş-cum dracu’ rezista şandramaua asta, m-inchipuiam că dacă trece vreun tramvai tropăind o dărîmă la primu’ ţignal. Dar tramvaiul nu mai trecea de 15 ani pe acolo. Căţaua Leşinată locuia la parterul clădirii – acum, după atîta timp am o oarecare indulgenţă faţă de ea, nu a căzut, nu a rănit pe nimeni, acolo doar alcoolul ucide – de fapt trăia într-un parter adîncit cu un metru sub pămînt – eh, soarta ironică, îi obişnuia din vreme pe beţivi cu glodul – Căţaua asta era o bodegă. Una dată naibi, aşa umbla povestea pe-acolo.

Era în preajma Crăciunului, afară era aşa şi aşa, încă se mai putea bea o ladă de bere fără să faci ţurţuri la naretă. Am pătruns în templul pierzaniei şi soarta mea a fost bătută în cuie. Înăuntru se ascultau chansonete franţuzeşti, aproape în surdină, oricum părea că toată lumea e de acord cu Edith care nu regretă nimic. Erau circa 10 persoane înăuntru, douăzeci de ochi tulburi – aşa am crezut prima dată, mai tîrziu am aflat că mă înşelam cu aproape 3 – şi fiecare îşi vedea de treaba lui cu o migală sfîntă. Nu vorbea nimeni, însă era o splendoare să-i vezi, ca la un semnal ridicau toţi paharele şi sorbeau două înghiţituri mici, după care le aşezau pe masă, se auzea un singur gîl şi un singur clap… şi totuşi exista o comunicare, o simţeam, plutea în aer.

Ştiam că e un moment solemn, însă mi se uscase al naibii gîtlejul, amiba mea din stomac cerea să fie stropită, stropită tot mai tare pe măsură ce creştea. Fără să mai aştept, m-am insinuat ca o vorbă dulce lîngă bar, cu suficient tupeu şi ceva biştari să iau două beri, mie şi tovarăşului meu. Barmanul, în tip scund şi gras, cu barbă şi musteţi încărunţite, hîtru la muie şi cu un defect la ochiu’ drept, o pată albă, mi-a făcut semn să tac.

„Stimaţi comesenii mei! Bă nea Florine, dă-o dreacu’ dă treabă, ori m-asculţ’ ori caramba! Aşa! Deci e aproape sărbătorile Crăciunului, aţ’ muncit cu drag anu’ ăsta, fiecare cum aţ’ putut, şi la noi ca la orce firmă dă respect dăm prima. Uite tenc’şoru ăsta dă cocardei e pentru voi, treceţi pe la bar la nea Gelu să vă facă porţie. Io nu poci sta că am de produs, da’ vă doresc din suflet la toată lumea sărbăutori fericite!”.

Cel care a vorbit, am aflat dup-aia, era patronul localului, Nelu a lu’ Săracu, jumătate ţigan, jumătate hoţ. Dar un băiat de zahăr pentru prieteni, însă nu avea prea mulţi fiindcă înşelase pe toată lumea, iar dacă nu-i păcălise, îi crestase cu şişu. Altfel, arăta a domn, îmbrăcat cu parpalac de fîş şi costum negru de mătase, fular, cravată şi şosete albe, pantofi cu bot şi pistol. Avea mai multe afaceri în Cartier, droguri, fete, cea mai profitabilă pe moment era cu aurolacii pe care-i punea să fure din alimentări, gume, sucuri şi alte alea pe care le vindea apoi la chioşcul lui din celălat colţ al străzii.

Barmanul şugubăţ era Gelu Balcîzu – aşa i se zicea – şi era un om de întins pe inimă. Nu furase în viaţa lui decît o singură dată, o găină, drept pentru care proprietarul animalului încercase să-l ia la omor cu un arac de vie. „Ce să-i faci, cînd ţi se face poftă de-o găină vie iei una vie, cînd vrei mortăciune iei mortăciune. Cînd e poftă, e poftă!”, spunea Balcîzu nostru. „Păi voi n-aveați mă nea Gelule găini?” –  „Ba da, doar că aia a vecinului era mai sexy!”. Cică după aia se lăsase şi de furat şi de familie şi de vie şi de dat cu sapa în semeni, după 7 ani se lăsase şi de puşcărie, venise în Bucureşti şi se proptise în Cartier de unde nu mai plecase niciodată. Aici se apucase de băut şi de spus poveşti, şi nu termina niciodată nici cu una, nici cu alta.

Am luat de băut şi am început să-mi hrănesc amiba. „Bei ca nesătulu’!” îmi zice unul de la o masă alăturată, un lungan de peste doi metri, slab ca trestia şi firav ca aţa pulii. De fapt numai pula era de el, Cîrlanu – aşa se numea – fiind renumit doar pentru mătărînga sa specială, singura lui avere în lumea asta care-l lăsase în viaţă, cu o la fel de măreaţă impotenţă mintală. De altfel, animalul nostru se zbătuse cît putuse, încercase să joace în filme porno, dar se ruşina subit la momentul ăla, se pierdea cu firea şi nu era în stare de nimic. „Io nu am ghes decît singur cu persoana”, spunea – e drept, ajungea relativ des cu tot felul de persoane dubioase şi cu o sexualitate asemenea. „Numărul meu dă celular este peste tot în toate budele, scrie acolo că o am dă 23 dă centimetri, da’ asta ca să nu să sperie clienţii că de fapt e dă 26 şi e numai vine… Vine la mine tot felul dă dame dă cucoane, plăteşte, da’ cîn’ e foamete o mai dau la supt sau la cur la frun boşorog, că de, ce-i la ei în guşă se strînge la mine-n căpuşă!” – mi-a explicat el – finalizînd apoteotic – viaţa lui.

Beam cu temei şi îmi îmbunătăţeam situaţia şi nota – Drogatu îmi zisese că se poate găsi o soluţie şi pentru mine, sus la mansardă era o cămăruţă, nu o locuia nimeni, trebuia adusă o saltea şi ce mai aveam nevoie, exista o priză, eram obişnuit de la cămin cu gătitul pe reşou, mă puteam spăla la etajul unu, acolo era toaleta, comună pentru cele patru camere – unde locuiau Warrioru, Fane Candriu, Terfelogu şi Melisa.

„Vorbesc io cu Balcîzu, tu să ai să-i dai 200 pă lună şi te-ai aranjat, paca-paca” mi-a zis Robert. „Da’ mai e ceva, acolo mai vin io din cînd în cînd cu Rozica, nu ştie nimeni decît Balcîzu şi ne mai facem şi noi una mică, paca-paca”, îmi pregăteşte terenul Drogatu. „Bîşti bă d’aci, nu dau 200 să te văd pe tine cînd beleşti ochii, ori că-ţi bagi la venă ori că te suge aia. Facem juma-juma, dacă vrei să te bagi, paca-paca”. „Las’ că vorbesc cu şefu’ poate face o reducere, paca-paca, aci lumea dacă te place, te are la suflete şi nu cîrîie, paca-paca”.

Aveam bagajele gata făcute, erau cîţiva saci de plastic cu boarfe şi cărţi, un televizor cu tub pe care nu-l putusem vinde, un casetofon şi niscai casete, agoniseala mea de-o viaţă. Erau nedespachetate de aproape o lună, din momentul în care pe motiv de beţie mă lăsasem de servici, iar iubita respectivă la vremea aia îmi dăduse papucii pe nepotrivire de caracter – o doctoriţă înfumurată cu aere de Piaţa Amzei, care considera că sunt un nesimţit, un alcoolic violent şi fără perspective. Adevărul era undeva la mijloc, aveam perspective, nu foarte plăcute, mai aveam şi talent, pentru a bea ai nevoie de aşa ceva, cum spunea Bukowski, oricine poate fi alcoolic, dar pentru a bea îţi trebuie caracter.

În două zile mă instalasem în raiul din Cartier, şi făceam sex alcoolic pe rupte, cînd deasupra, cu pachet la cameră, cînd orgii orale cu tărie – live în Căţaua Leşinată. La momentul acela nu duceam lipsă de bani, vîndusem jumătatea mea din casa bunicilor, pusesem banii pe un card, şi extrăgeam zilnic doza de fericire. Beţivilor din Căţa le spusesem că scriu la o revistă, că trimit articole săptămînal şi ăia îmi dau bani o dată pe lună, asta ca să nu să întrebe prea tare din ce avere beau eu. Oricum, lumea era cît se poate de mulţumită, atît timp cît aveam să îmi cumpăr mie și mai dădeam şi altora cîte-o citirică în semn de respect.

„Paharul cel plin îl umple pă cel gol” mi-a zis chiar de la prima cinste Vasile, pe care lumea îl supranumea Profesoru, pe motiv că demult fusese învăţător la şcoala din Cartier, însă curînd lumea avea să-i spună Stagiritu, cred că le plăcea mai mult, se apropia mai tare de poreclele de boală ale elorlalţi. „Aristotel”, i-am replicat eu lui – Vasile pe atunci, însă omu’ nu a mai zis altceva timp de zece minute, pînă şi-a terminat berea. Apoi a continuat imuabil „paharul cel plin îl umple pă cel gol” şi şi-a văzut de ale gîtului. Era un filosof şi jumătate Stagiritul ăsta, bea şi tăcea, vedea dincolo de esenţe şi cînd vorbea, o făcea întotdeauna cu miez. „Bă puţă” – imi zicea mie – „să nu-ţ fie frică să gîndeşti bă, da’ ai grijă ce spui şi ce faci. Lumea taxează”.

Nu am aflat decît tîrziu cum de ajunsese Stagiritu aşa de filosof. Cînd era învăţător, avea în clasa a patra o redusă mintal, o repetentă. Cu toate că fusese dată de 8 ani la şcoală, nu prea reuşise să ţină pasul cu restul lumii, însă din punct de vedere estetic o luase înaintea tuturor colegelor ei. Profesorul, om fără păcat, dar slab de înger, s-a gîndit că la cît e de proastă nimfeta, o poate păcăli cu o ciocolată, o bomboană o atenţie, cică o simplă lecţie de biologie că rămăsese fata în urmă cu cartea. Dar proasta dracului a povestit la toată lumea, iar Humbert Vasile a rămas să se gîndească cîţiva ani la rece la dihotomia din propoziţia „îngerul care te împinge în păcat”.

La Căţaua Leşinată era un adevărat paradis. În fond, eu fugisem de lume, mă ascunsesem, istovit de povara mea şi problemele mele. Fusesem alungat, blamat – acolo unde căutasem compasiune primisem doar vorbe uşoare – „nimeni nu te poate ajuta, ajută-te singur!”, aşa că bodega asta devenise noua mea casă, locuitorii ei, noua mea famile. Beam de dimineaţa pînă seara, uneori mai schimbam cîte o vorbă cu băieţii, alteori consumam pur şi simplu, sau mai încercam să citesc ceva sau să ascult o muzică. Aveam de toate acolo, băutură, măncare, sex – era un un ecosistem în toată regula. Melisa, curvă de stradă fără prea mare succes la cei aproape 40 de ani ai ei, era la început foarte bucuroasă să mi-o sugă pe băutură, apoi a început să şi gătească. „Eşti îngerul meu, ţie nu-ţi miroase pula a pişat!” spunea ea, se ruşina uşor – ca mai apoi să plîngă, aducîndu-şi aminte de iubitul ei din tinereţe. „M-a înşelat cu tîrîtura aia, pizda aia belită care nu ştia să lingă nici o îngheţată… Of, Doamne, cît l-am iubit, oh, încă-l iubesc, îl caut în toţi bărbaţii şi nu e… Măcar pe vaca aia am pedepsit-o, tîrfa dracu’, i-am turnat smoală fierbinte în cap!”.

O dată sau de două ori pe săptămînă venea şi Robert Drogatu cu ceva provizii, mai aducea de acasă – stăteau la soacră-sa, aia era disperată să-şi vadă nepotul sau nepoata şi o îndopa pe fie-sa cu de toate. Robertino fura din frigider ca să nu vină cu mîna goală, deşi cred că la cîte bile băga în el, mai fura şi din casă. Nu venea niciodată singur, era cu Rozica, garou, seringă, ace, lingură, sare de lămîie – tot tacîmul. De cele mai multe ori mă simţeam şi plecam, ştiam ce urmează, însă Rozica a început să se teamă, zicea că-i e frică să rămînă singură cu Drogatu, că ar trebui să fie cineva acolo, dacă are vreunul probleme?? Am priceput aluzia – Rozica era blondă, creaţă şi nurlie, avea ţîţe mari şi tari, un cur cît încape în palme şi o poftă de futai nebună, mai ales după ce-şi băga în venă. De la o vreme, Roberto mărise doza şi cădea inevitabil într-o transă adîncă, nu-i mai ardea de coit – „mi-e somn coae, paca-paca, stai pă aci, ţine-o pă Rozica dă vorbă, e fată bună, io vreau să visez puţin!”.

Din cînd în cînd, îmi aducea ceva de fumat, mai băgam dintr-astea, îmi dădea o anume stare de luciditate cînd eram vraişte de beat.

Nu locuiau împreună, dar aveau uşile la 3 metri distanţă una de alta. Warrioru şi Fane Candriu erau împreună de mult. Pe vremea cînd era interzisă homosexualitatea fuseseră arestaţi şi acuzaţi amîndoi, apoi trimişi împreună la mititica. Era singurul caz reuşit din Căţa, unde o eroare de sistem adusese fericire şi pace. Warrioru se specializase cascador, era o matahală bine antrenată, călărea, călărea, simula accidente de maşină, căzături de pe clădiri şi toate alea. Cîştiga bine, se îmbrăca bine, dar nu avea altă casă şi altă familie decît pe noi, La Căţaua Leşinată. Bea de spărgea, rădea pahar după pahar, de multe ori, în ziua de salar transforma în cioburi tot ce atingea, ca un Midas posedat de Bachus. Avea un ritual special, intra în casă la Candriu, smulgea lustra din tavan ca să facă întuneric, apoi îl ardea p-ăla la găoz, cu icnete şi urlete, pînă se auzea ţipătul izbăvitor al Candriului „Iertare stăpîne, te rog iertare!”.

L-am cunoscut pe Warrior abia în a doua mea seară în Căţa. M-a ginit imediat, a venit la mine glonţ, a golit o vodcă, a trîntit paharul pe masă şi a zis ”Warrior, Manowar – tu cine eşti mînzule? Vrei să te călăresc puţin?” „Lasă-l băh, e nou acilişea, vine să stea cu noi, ai tot timpul” – m-a transferat pe lista de aşteptare Gelu Balcîzu. „Să stea să bea cu mine, warrior ce spui puiule? Hai că nu te bat acum, e şi mîine o zi!” s-a întărîtat cascadorul. „Bem ce vrei mata”, am zis eu, şi am forţat mîna şi norocul „dacă mă dai la skandenberg”. „S-a făcut!”, a răcnit matahala – „warrior!!!păzea!” a spus, mi-a luat mîna şi mi-a făcut-o plăcintă pe masă. Am icnit de durere – „Lasă bre copilu’, ce-ai, te-ai stricat de la băutură?”, m-a mai salvat odată Balcîzu.

„Aloo, sunt eu, picasooo!”, a intervenit atunci o voce hodorogită şi cîntată, un moşulete de vreo 70 de ani, cea mai în etate prezenţă din Căţa, căreia i se spunea Terfelogu – avea un picior beteag – urmă fără echivoc a unei răngi la Canal, după cum am aflat mai tîrziu. Intrarea în scenă a bătrînului a provocat o umbră de seninătate pe faţa Warrior-ului, care a uitat instant de mine. „Vrei să vrei da numa numa poţi”, a continuat epava cîntătoare şi a calmat cu totul spiritele. „Eşti o mîndrie roşie – manouor! Îţi simt căldura, dacă nu mă vrei pă mine, du-te cu Candriul tău cu tot!” a mai încercat cîteva note Terfelogu, apoi a început să rîdă cu flegme şi să tuşească şuierînd umed fiecare expiraţie din plămîn.

„Lasă-mă tataie, te aşteaptă moartea sus, cu tot cu coasă! Nu te trag io în ţeapă, eşti mai candriu decît o mîţă belită!”. Uitîndu-se la mine apoi, a schimbat foaia. „Warrior ai stofă de băiat în tine, îmi placi, dacă vrea să te arză careva, vii de urgenţă la mine, înţeles, manowar?”. Am clătinat din cap apoi am mers la bar să iau ceva pentru măsele, şi între două pahare am aflat şi povestea Terfelogului.

Prin ’65 era pictor, nu avea de muncă şi mai făcea cîte o comandă. Falsuri, în general, pentru oamenii care vroiau pe acasă o copie după vreun tablou celebru. A intrat pe o filieră cu un polonez, ăia vroiau un Picasso, meşterul l-a făcut, tabloul a ajuns în Germania, s-au bunghit ăia că era fals şi au dat de urma lu’ Vlad, cum îl chema înainte să fie terfelog. L-au băgat la Canal, să muncească nu să mîzgălească. Chestia tare a fost că la proces, cînd i-au verificat livretul militar, au văzut că nu avea armata făcută – era daltonist. „Cum pictezi băh, dacă nu vezi culorile?”, s-a răstit Securitatea la el – „Le simt căldura cu mîna… culoarea are sufletul ei, e dincolo de ce vezi tu, tovarăşu’!”

Timpul era ca apa. Aşa trecea timpul la Căţaua Leşinată. Nu avea nici o valoare, iar pe-acolo oricum apa era o fiță, folosită doar întîmplător, cînd i se mai năzărea unuia, pentru spălat. Se bea cu lejeritate, cantităţi peste cantităţi, ficaţii erau nişte supe mocirloase care se scurgeau odată cu căcatul la canal. Beam și eu și-mi umflam ficatul pe măsură ce-mi storceam portofelul ca pe-o pastă de dinți consumată. Banii mei erau drămuiţi, trăiam deja pe sponci, mai rezistam o săptămînă, poate două. Oamenii de acolo aveau venituri sigure, un salariu, o pensie, un carnet de revoluţionar, de dizident sau martir politic. Făceau bișniță sau furau, erau meseriași sau aveau ponturi. Aveau bani. Drogatu venea tot mai rar că îi născuse nevastă-sa un băiat – Rozica nu trecea singură pe-acolo, că de, eu nu eram trăgător, –  Melisa nu mai ieşea pe stradă la produs, îl găsise pe unu’, un profesor de liceu, 62 de primăveri, preda matematică şi făcea bani din meditaţii. La o bere îmi povestise că nevastă-sa nu avea un picior şi era frigidă de la 25 de ani, așa că prefera să matolească în Căţa, apoi să urce sus cu izbăvirea lui tîrzie. Se gîndea chiar să facă un copil. Viaţa mea se împuţinase.

Atunci a venit salvarea, în persoana lu’ Nelu a lu’ Săracu. M-a luat deoparte şi mi-a zis.

„Bah, tu eşti arătos, facem bani cu tine, te băgăm în biznis!” Am belit ochii, i-am zis „Nu mă fut pă bani nea Nelule, mai bine mor. Să mă ia dracu’, uită-te la mine, sunt o puţă bleagă, nu sunt în stare decît să beau, nu ştiu nici să fur, nici să mint, nu am şmenuri, am stat cu studenţii la cămine, la facultate, nu am şcoală!”. „Stai bre, că am alte planuri, mai mari cu tine. Dar doo ore pă zi îmi ieşti treaz, nu de tot, cît să ai lipici, asta vreau. Îţi pui ţoale mijtou, dacă nu ai, îţi iau io!”. Începea să sune interesat, așa că l-am luat mieros – „săru’mîna nea Nelule, mă bucur că te gîndești la mine, ia zi, care-i baiu’?” – „Nu-i bai, uite ia banii aştia, ă, vreau să văz pă tine cămaşă şi sacou, dă urgenţă! În două ore plecăm.” – „Unde?” îl trag de limbă, da’ ţîganu’ e cioroi vopsit cu toate alifiile, are culoarea doar pe dinăuntru, afară e un domn şi tace cînd e de tăcut. „Lasă gargara, nu pune prea multe întrebări, afli tu care e şmenu’ cînd e momentu’!” mi-a zîmbit uşor răstit Săracu’, apoi s-a tirat cu merțanu’ lui Cobra, alb metalizat, cu un far crăpat şi portierele zgîriate.

Îi puteam spune job, meserie, afacere, combinație. O slujbă ca oricare alta. Plus că nu aveam mai nimic de făcut. Adică trebuia să produc bani, şi produceam fiindcă beam. Şi beam ca un apucat, adică de ce să mint – intrasem în normalitate, beam cu aceeași măsură, zilnic: un litru de vodcă, 3-5 beri şi ce pica la cinste. Îmbrăcat mişto, cu flori în braţe – trandafiri roşii prăduiţi de Săracu de la ţigănci – umblam prin gări şi autogări. Racolam fete. Italia, Spania, Franţa, Germania, Haiti, Hawai, Honolulu, oriunde voiau ele. Seyschelles, dacă aveau plăcerea. Munci uşoare, gătit, dereticat prin casă, dădacă pentru copii. Toate meseriile posibile. Vreai chelneriță în bar? Primeai job de chelneriță cu program prelungit în camerele de protocol. Vreai îngrijitoare de bătrîni? Se rezolva la babalîci obsedați, moși porno cu badigarzi care mai voiau și ei una mică. Orice gen de meserie era disponibil, numai că stagiul de pregătire era mai întîi în Românica, fie la Capitală sau, pentru alea mai norocoase, via provincia. În orce caz din două trei mișcări li se pierdea urma, apoi venea transferul în Champions League. În cîțiva ani cîţiva ani se scofîlceau ca niște mere uitate la umbră, dar căpătau experienţă și eventual făceau bani să se răscumpere. Cîteva, alea mai norocoase,  puteau chiar să-şi deschidă afaceri proprii. Că era sau nu japcă, nu mai avea nici o importanță. Era undeva la limita legalității, fetele semnau contracte, însă multe nici nu ştiau să citească prea bine și ajungeau dansatoare pe dopuri de șampanie, însă ca să trăiască era musai să bage găurica la înaintare. Ele trăiau la limită, eu cîştigam bani. Beam. Beam pe săturate, nu-mi păsa. Nişte vaci proaste, îmi ziceam, eu mai degrabă le ajut. Le arăt minunea capitalismului.

După vreo cîteva luni de agăţat, eram într-o seară faţă în faţă cu Căţaua. Voiam să intru, însă parcă simţeam o privire sfredelindu-mă de undeva. „Ce pula mea?”, mă întorc şi văd la cîţiva paşi pe unul, ogîrjit şi plouat ca un cîine. Părea că se gudură dar cred că mai degrabă tremura de foame și oboseală. „Pripas!” i-am zis, Pripas i-a rămas numele. În ochii mari, deschiși la culoare, care dădeau culoarea mării era o adîncime săpată cu multă suferință. Am scos cîteva monede și l-am chemat mai aproape. „Ce faci, mă, ia acote acilișa şi toarnă păsu’ rapizd!”. Aproape că tremura puştiu, să fi avut vreo 20 de ani. „Ce faci măh? Nu vrei de-o acadea?” îi zic şi mă abţin să-i dau o carabă pe ceafă.

Se apropie timid, molcom ca un fum de țigară ce traversează dintr-o încăpere în alta. Îmi spune povestea lui. Acu’ vreo trei ani, el şi cu sor-sa geamănă venisără la Capitală  să-și încerce norocul, că tocmai rămăseseră orfani. În cîteva ore s-au trezit băgaţi la dubă, cu bătaie, cu de toate. Comentezi?, bătaie, plîngi?, bătaie, ți-e foame? bătaie. La final – Spania Grande, cu S de la Sodoma și G de la găoz. La început tîmpiții nici măcar nu-și dăduseră seama că-i băiat, blonzi amîndoi, cu plete, subţirei – ce-au crezut boii – „doo pizde!”. Cînd au văzut că e băiat, era prea tîrziu și nu puteau risca să-l lase liber, că le trebuia sor-sa. Așa că l-au băgat şi pe el la grămadă, să producă la poponari. Au fost destul de norocoși că la o razie a poliției și el şi Ioana, sor-sa, au avut noroc și-au tulit-o, după nici cîteva luni. Partea proastă e c-au avut nevoie de aproape doi ani de peregrinări, muncă la negru și viață mizeră ca să reușească să se întoarcă în țară cu cîțiva bănuți cît să nu ajungă iar pe mîna mafioților. Ceva de-o chirie și de-o pîine, o lună, două, pînă-și fac un rost. Nu vor de pomană, dar tare bine le-ar prinde un ajutor, să nu dea bani pe hotel, să nu ajungă iar pe mîna traficanților de carne. Păream un om de încredere, aveam privire de om bun și cinstit. Și poate știu un loc unde ar putea să tragă peste noapte, măcar atît. Ar putea chiar să-și plătească deranjul. Mintea mea procesa ca un computer care calculează greutatea universului. „Ha, aţi nimerit în gura lupului!!!” mă gîndeam eu, însă după ce am văzut-o pe Juana – Ioana, timpul a început să curgă invers.

Îmi venea să îmi smulg părul din cap, doamne ce bou, cum să trimiţi o asemenea frumuseţe la produs!??? Aşa ceva păstrezi pentru tine, aşa ceva numeşti iubire, familie şi toate celelalte cuvinte pe care alcoolul nu le ia niciodată în seamă. Apoi viermele alcoolului și al banului scotea capul direct din inima mea plăpîndă și spunea răspicat: poveşti, prostii, tîmpenii de nefutut. „Trebuie să faci bani, viața nu e operă de caritate!”. Dar cînd o priveam pe Juana, mă înmuiam ca pîinea în lapte. Mă simțeam dintr-o dată altcineva, și o putere nebănuită lua în stăpînire vlaga din corpul meu și dintr-o dată îmi trecea frica, dintr-o dată nu-mi mai păsa de mine, dintr-o dată nimicul din capul meu se estompa ca întunericul dintr-o încăpere cînd tragi brusc draperiile dimineața.

Nu-mi era milă. Pur și simplu simțeam că trebuie să acționez în favoarea lor. I-am luat cu mine și i-am prezentat Căţelei ca pe niște veri de-ai mei din provincie, veniți să-și caute de lucru după moartea părinților. Îi învățasem să-și țină gura și să nu se dea de gol cu Spania și toată tărășenia lor, să spună doar ce trebuie că altfel o încurc și eu și ei. Aveau să stea la mine o vreme, pînă se aranjază şi ei, bla-bla… Timpul a început să se contracte, fiecare moment petrecut lîngă Juana mi se părea prea scurt, uneori beam doar ca să mă ameţesc puţin, să pot sta să admir această floare, inocent şi reţinut, fără atingeri, de teamă să nu o strivesc. ”Un surîs, un zîmbet, orice!”, o imploram în gînd, deși n-aș fi îndrăznit să-i adresez o vorbă. Nu-mi era datoare cu nimic, era acolo, parcă venise din rai direct pentru mine. Ce ironic, raiul meu era un iad pentru ea… Of, mă fascina, colora aerul în orice hrubă, Căţaua parcă începuse să-nflorească, observam privirile tuturor în jur, deja simţeam pizmă şi răutate, toţi aveau ochii aia care îmi spuneau că trebuie să fug cu ea la capătul lumii, să preîntîmpin orice situaţie nenorocoasă.

„Copile, creşte lumina pe faţa ta” îmi spunea Balcîzu, „Warrior, unde mi-ai băut aseară, ce-i cu tine de lipseşti la apel”, urla Manowaru’, „Ţaca-paca, gata fata!” zicea Drogatu, „Alo, sunt eu, picaso – ţam dat biiiiiip!!!”” cînta hodorogul de Terfelogu, Stagiritu bea pe tăcute, ca de obicei, dar odată tot m-a prins şi mi-a zis „Bă, acilea candeşte a stătut. Stătut înseamnă nemişcare, şi ca să fie mişcare tre’ să mişte cineva primul. Fii tu acela, şi femeia te va urma. Hai nu te preface că nu-nțelegi, știu io că ești băiat deștept. Nu ține trandafirii-n borcan, caută o vază”, mi-a zis el – ce mai, toţi care mă ştiau au zis ceva, fiecare cum gîndea, mai puţin Cîrlanu, care nu făcea decît să-i dea tîrcoale cu scula umflată în pantalonii largi.

Într-un fel Căţaua era cu mine. Dar tot căţaua, cu toţi căţeii ei, îmi sorbea viaţa. Mă adoptase, mă crescuse, aveam un statut şi o datorie. Şi tocmai statutul şi datoria nu-mi mai conveneau, nu mai vroiam să mă vînd pe laptele Căţelei. Îmi era tot mai greu să mă duc la combinat și zilele în care făceam bani începuseră să fie tot mai rare. Şi atunci a lu’ Săracu s-a enervat. „Nu produci. Nu ai bani. Nu bei, nu mai ești d-ai noștri, nu mai locuieşti la mine!”. Eram în impas. Şi deja o iubeam pe Juana. Adică nu știu dacă o iubeam, dar era ceva ca o căldură ce-mi pîrjolea sufletul, un izvor care nu-mi potolea setea, un cer prea mic în care să pot zbura. Un vînt fierbinte îmi pîrjolea sufletul și somnul meu se făcuse un rug aprins. Aș fi vrut s-o sărut, să-i spun toate cuvintele de dragoste pe care le știam dar dintr-o dată mi se făcea frig și-mi părea că sunt o flacără înghețată. M-aş fi stins în buzele ei, odată pentru totdeauna, mi-aş fi topit inima de gheaţă în soba ei mocnită, mă volatilizam în ochii ei ca roua şi aş fi murit fără suspine numai ca să-i simt mîngîierea genelor pe obraz, să-i simt ochii cum coboară în mine ca o găleată ce scoate apa din fîntînă și-mi ostoiește arșița. Dar nu puteam risca, toată lumea era cu ochii pe noi, nu o puteam da de gol. Dar Căţaua mijise deja ochii.

În seara aia beam ca de obicei, singur la bar, ascultînd poveştile nesfîrşite ale Balcîzului. Erau toţi acolo, tăcuţi, anoşti, fără nici un haz. Edith îşi făcea numărul fără regrete, Pripas tocmai plecase la somn, că-şi găsise de lucru, descărca baloţi la un angro și se trezea la 4 dimineaţa. Robert Drogatu voia să-mi dea mie seringa lui, zicea că e primul pas ca să se lase, e mai bună berea, zicea, Rozica era gravidă, iar plodul, nu se știa, apăruse din droguri, probabil că se năștea deja dependent. „Ia-o mă tu”, zicea Drogatu,Terfelogu fuma, Stagiritu cocea una şi mai buclucaşă. Warrioru era muci de beat, îşi bălăngănea capul pe masă, lăsînd o urmă de bale, ca melcii. Fane Candriu dormita lîngă el, nu se îmbătase încă, dar pentru el o juma’ de votdcă era mai mult decît suficient. Melisa şi profesorul de mate se priveau galeş într-un colţ, Cîrlanu părea că se antrenează cu mîna stîngă, iar patronu’ Nelu, sărăcea pe zi ce trece din dragostea mea pentru Juana şi mă privea cu necaz. Îi ştiam privirea aia, o văzusem o singură dată cînd îl crestase pe unu, şi nu era de bine deloc.

„Pula mea, un rînd pentru toată lumea, Săracule, pune-o pă caiet, mîine ies la muncă!”, am încurajat eu atmosfera. „Nu e coae, mîine muncă, mîine băutură. Ai face o grămadă dă marafeţi cu găoaza aia de la tine din cameră. Ian chiam-o pînă jos. Acum, zisăi!” se opinti Nelu în ăle rele, se clătina a scandal şi atunci mi-am dat seama că e de rău. „Ea merită una mică? ca să ştiu de ce-i spun să coboare?”, mă coafez eu pe ordinele lui, „un gin tonic, că e doamnă” adaug, să nu las loc de echiovoc. „Tu chiam-o că am io grijă. O să fie de toate”, a mîrîit cîinele, şi atunci am alergat într-un suflet pe scări.

Mă gîndeam cum să fugim, unde şi cu ce bani, nu mai aveam decît vreo 20, şi nu ştiam nici ce nici cum să-i spun Juanei, o iubeam, dar eu nu ştiam ce credea ea despre asta, îmi fusese teamă să întreb, mizasem pe timp, dar acum Timpul era al Căţelei. Am intrat în cameră, am urlat în şoaptă, „Iubito, trezeştete, ascultă-mă cu atenție, s-a nasolit treaba pe-aici, trebuie să plecăm de urgență. Știu că nu-nțelegi, nu-ți fie frică, te iubesc din prima clipă de cînd te-am văzut, șșș, nu spune nimic, n-avem timp acum de vorbe, tot ce trebuie să știi că te iubesc cît china, dar că tre’ să fugim, ACUM!” Ea încerca să zică ceva, i-am luat faţa între palme şi am aşezat în sufletul ei cîtă linişte am putut în clipa aia. Două, trei secunde, cît viaţa. Am aruncat cîteva țoale într-un rucsac, l-am aruncat pe umăr și-am tras-o spre mine pe Juana, ținînd-o strîns de mînă, ca pe-o inimă gata să-ți scape la fiecare bătaie. Prea tîrziu. În spatele meu apăruseră deja Săracu’ şi Warrioru, „mînzule, manowar, crecă ai ceva ce ne aparţine” a zis huiduma, şi m-a prins cu menghina braţului drept. Juana a urlat ca o descreierată, parcă înţelegea ce se petrece, şi s-a proptit în fereastra deschisă. În ochii ei mările se răscoleau în furtună și stropi sărați dădeau pe afară.

Cîinele Nelu s-a apropiat de ea cu un rînjet de fiară, i-a strîns faţa între degete, parcă ar fi vrut să şteargă iubirea aceea de-o clipă. O privea ca un nebun însă din ea se ridica o scîrbă colorată cu ură. „Nu m-atingeee, nu m-atingeeee!” a țipat prelung, ca și cum spera să adauge metri în plus distanței create din cuvinte. A început să-l lovească, să zgîrie ca o fiară, că speriat, Săracu s-a dat un pas înapoi. „Nu-nu-nu-nu!! NU!”, a țipat iar, în clipa în care mîna puternică, noduroasă a roacherului poponar trăgea de ea ca s-o ia din cadrul ferestrei. Mreje negre îmi apăreau în ochi, forțe întunecate ce încearcă să scoată o femeie, un înger, dintr-un tablou bîntuit de un spectru cu colți de oțel. M-a privit într-o amestecătură de dragoste și reproș, m-a privit ca și cum ar fi strîns ani mulți mii și mii de priviri pe care le-a topit pe toate într-o singură clipire şi în clipa acea am ştiut că ea este femeia rotundă, femeia care ştie ce înseamnă DA şi NU. M-a privit cu un firesc și o căldură pe care numai femeile care pleacă le pot exprima, acea copleștoare frumusețe pe care doar oamenii care pleacă o știu arăta.

Respirația mi s-a tăiat și nici nu știu dacă am mai simțit aer în plămîni după aceea, aer sau ură. Și atunci lumea s-a sfîrşit. Săracu’ a sărit la ea, cu pofta unui animal în călduri, ea a fandat puțin, l-a evitat și s-a strecurat pe sub el, scăpînd din cleștele Warriorului. Și-a mișcat buzele aproape imperceptibil, aruncînd spre mine o liniște ca un blestem apoi și-a întins brațe le și s-a aruncat prin fereastra deschisă. În clipele alea nimic nu s-a clintit, Timpul a stat și odată cu el ni s-au oprit toate. Nu s-a auzit nici un zgomot, nimic, de parcă ar fi dispărut în neant. Sau n-am auzit eu. Pînă să se dezmeticească ăia, am fugit din strînsoarea Warriorului şi m-am înfipt ca un tigru în Cîine. Acesta a căzut prin fereastră. Exact în fața lui Pripas, stropindu-l cu puținul creier pe care-l avea. Pripas avea o mînă ruptă și era plin de sînge, nu știu cum, tot bîguia că venise în fața geamului să vadă ce se întîmplă. De ce stă Timpul, mă gîndeam eu.

Corpul ei nu l-am văzut. Nu știu dacă a scăpat sau ce s-a întîmplat, nimeni nu vorbea despre ea. Pur și simplu erau mult mai preocupați de cadavrul Cîinelui șef, îl priveau neîncrezători și încercau să-și ascundă un zîmbet mîrșav care însemna probabil ștergerea tuturor datoriilor din caiet. Prezența ei se simțea încă acolo, dar nu știu din ce motiv despre ea nu spunea nimeni, nimic. Nici de mine nu erau, mă legaseră, îmi dăduse Warrioru una să m-adoarmă și pregăteau un juriu pentru proces.

Erau cu toții acolo, chiar și Nelu, întins pe o masă, cu creierii mustind a judecată și moarte. Nici nu era nevoie de ceilalți, corpul ăla neînsuflețit mă acuza mai puternic decît oricine. Iar eu mă gîndeam la Juana, mă gîndeam la ce i se întîmplase ei și doar așa îmi era suficient să știu că-s vinovat. Au vorbit fiecare, cu ură sau căldură, dar fără regrete, ca Edith. Căţaua îmi respira-n față, cu toți cățeii ei alături și soarta mea era deja scrisă. Execuția a fost ca la carte și-a durat aproape o eternitate, pentru că încercam să înțeleg ce spuneau buzele Juanei înainte să dispară. Drogatu mi-a injectat bilele lui. Oricum vroia se se lase. Stăteam leşinat pe un scaun, vedeam totul ca într-un film. Auzeam de aievea vocea Stagiritului, „Nu am ştiut niciodată de ce cîrciuma asta se numeşte Căţaua Leşinată. Apoi mi-am dat seama, e la fel ca viaţa”. Ştiam că am pierdut totul, că Nimicul mă învinsese încă de la prima mutare. De fapt mă învinsesem singur, că el mută cu negrele. Oricum nu mai conta, moartea îşi potrivea ceasul cu al meu.

Din volumul Join’t (editura A.T.U., 2012)