Apă vie, apă moartă
de Diana Geacăr
Apă a auzit o poveste cu oameni întinşi pe masa din mijlocul sufrageriei. Și toţi cei care i-au cunoscut vin să-şi ia la revedere. Uşa de la intrare și toate ferestrele casei sunt deschise zi și noapte. Și, după a treia lăsare de întuneric, vine o zgripţuroaică din Pădurea Adormită, ia în gheare corpul mort, zboară cu el şi-l aruncă în valuri. Toţi oamenii morţi ajung în Mare, unde le cresc cozi în loc de picioare.
Dimineaţa dai cu ochii de masa goală. Ce pui pe ea? Mâncare? Urcioare cu apă şi flori sălbatice? Castroane de lut pline cu fructe, sau cu zaruri pentru puii de pe uliță?
Cât timp stă întins pe masă, oamenii se adună în jurul corpului și spun povești despre el. A plecat repede, sau s-a chinuit? Cine a fost el și ce a făcut cât a trăit? Pe cine a iubit, pe cine a urât? Oamenii plâng sau râd, de obicei și una, și alta. Apoi, după ce mortul e luat de zgripțuroaică, viii se așază la o masă lungă și mănâncă, beau și spun iar povești despre el. Și sunt cam aceleași, dar nimeni nu se supără să le audă trei zile la rând. Și să le spună mai departe, să le împrăștie în lume, luni și ani. În orice fel de muncă, trebuie să faci lucrurile iar și iar, să le repeți până când reușești să construiești destule case, arme sau povești. Poveștile noastre îi ajută pe morți să trăiască în continuare. Poveștile sunt casele lor. Cum altfel să umpli spațiul pe care îl lasă un corp după ce dispare? Iar viii sunt greutățile puse pe capacul morților. Doar și morții trebuie ținuți sub control.
Lacul se încovoaie la sudul, vestul și nordul oraşului Saad, ca un bumerang. Ca un bumerang negru, din cremene. Pădurea Adormită e pumnul strâns în jurul lui. E linişte aici, vântul nu bate, iar soarele se luptă să ajungă la poalele copacilor și de obicei pierde.
Azi-noapte iar a visat. Cu două degete apuca fire din țesătura realității, trăgea de ele, ducându-le în sus și în jos și dintr-o parte în alta, iar la sfârșit, când și-a ridicat privirea, a văzut deasupra lui crengi lungi și groase, de un verde-crud. Dar știa că, dacă s-ar izbi de el, deși era făcut cu fire din textura realității, copacul ăsta nu avea putere să-l rănească. Era moale și plăcut la atingere, așa cum Apă își imaginează că trebuie să fie un corp de fată.
Dar pânza de păianjen mai avea și o altă semnificație. De-a lungul vieții, oamenii țes fire de la ei la alții. Cu fire nevăzute și moi, mai lipicioase sau mai scurte, țes o pânză interumană. Să te agăți de oameni este, a început Apă să înțeleagă, este cel mai bun mod, poate chiar singurul, de a rămâne în viață și, mai ales, de a rezista în ea.
Fire nevăzute și moi, mai lipicioase sau mai scurte, care pot fi rupte oricând de un singur corp. Corpul cuiva care a murit sau al cuiva de care te-ai îndrăgostit. Ceea ce oamenii numesc o tragedie. Poate că dezastrul cel mai mare îl face un corp care te respinge. Mai poți trăi apoi cu pânza ruptă? Toate firele se vor lipi de propriul tău corp, se vor înfășura în jurul tău, te vor sufoca.
Cei mai tari se vor apuca să țeasă altă pânză: vor căuta și vor cere ajutor.
Chiar la visul ăsta se gândea azi-dimineață, când l-au oprit doi Paznici. Tocmai ieșise din Saad și se pregătea să ocolească Marea. „Aveți titlu de proprietate?” „Nu am casă”, le-a spus el bâlbâindu-se. „Nu despre casă e vorba.” „Dar despre ce?” „Despre corpul pe care îl ocupați.” Atunci, Apă a luat-o la fugă și a ajuns cu limba scoasă în Pădurea Adormită.
Gâfâie și acum. Cămașa lungă, de lână cenușie, îi e sfâșiată la spate.
După ce-a luat urma animalului, Apă a gonit tot în patru labe, sărind peste trunchiuri căzute și strecurându-se printre tufișuri pe care le vedea pline cu broboane de sânge, dar în momentul în care ateriza de cealaltă parte, scuipa cu furie coacăzele pe care le apucase între colți. Dar corpul lui nu mai are rezistența de altădată, cea dinainte să vină în Saad, deşi încă tânăr arată, așa că, în scurt timp, s-a ridicat în două picioare și a început să alerge așa, ca un om. Părul vâlvoi, cenușiu și cârlionțat, îi flutură pe spate, lăsându-i descoperite urechile. Disperarea nu i se vede în ochiul negru, ci în cel albastru. Are culoarea cerului văzut prin stratul de gheață care ținea iarna lacul adormit.
Alergând așa cu pieptul înainte, de parcă luase brusc hotărârea să cadă într-o capcană – o groapă cu pari ascuțiți, acoperită cu un strat de frunze, sau dragostea pentru o adolescentă –, n-ar fi putut nimeni să spună că nu e om. Doar limba l-ar fi dat de gol, dar cine, în inima Pădurii Adormite, să-i vadă de-aproape limba lungă și roșie?
În goana lui, pădurea devine o pânză întunecată, străpunsă din loc în loc de paie de lumină, o pânză răcoroasă în care el se înfășoară singur, până când o să rămână fără aer. Nu mai aude nimic în jur. Nu-și mai aude decât respirația șuierătoare și inima bubuind.
Apă s-a oprit la butoiul de la intrare, s-a uitat în stânga şi-n dreapta, apoi s-a aruncat asupra lui şi a început să caute în gunoaie. Asta se întâmpla în seara trecută.
– Ce faci, frate? Nu ţi-au ajuns măruntaiele? l-a întrebat cineva, cineva care îl cunoştea, dar Apă nu şi-a scos capul din butoi, de frică să nu dea cu ochii şi de Rapi.
Dar cum dracu’ să găseşti în ditamai butoiul un cocoloş gălbui? Şi dacă ar fi reuşit să-l găsească, de unde ştia că era al ei? Dar pe cine mai văzuse el în Saad mestecând boabe de grâu?
Apoi a intrat în discotecă. Rapi dansa cu prietenele ei, ținându-și ochii închiși. Îi cunoștea ochii prea bine. Îi vedea peste tot, zi și noapte. Avea ochii verzi, așa cum au toate ielele, numai că pupilele îi erau rotunde, nu alungite, și se măreau sau se micșorau, în funcție de intensitatea luminii sau a emoțiilor. Îi vedea peste tot și părul ruginiu, lung până la mijloc, pe care și-l purta împletit într-o coadă groasă, adusă pe umăr. Iar când sărea și își arcuia spatele, în clipele în care rămânea suspendată în aer, îi putea zări forma sânilor mici. Iar când picioarele îi atingeau din nou podeaua și brațele i se agățau de gâtul vreunei prietene, rochia de lână i se lipea de fund și atunci Apă ajungea cu gândul la o caisă necoaptă. Fruntea lui Rapi lucea în lumina mangalurilor de pe stâlpii de lemn, cârlionți ruginii i se lipiseră de tâmple, dar ea râdea și chiuia în aerul ăla înăbușitor, ticsit de mirosuri.
Pentru un vânător cu experiența lui Apă, discoteca era un chin, dar i se făcuse dor de Rapi. Și-a luat o cană de bere și s-a așezat la bar, făcându-și loc lângă un căpcăun beat. Și lui îi căzuse aproape tot părul de pe față, îi mai rămăseseră doar câteva smocuri pe obraz. Și lui i se retrăsese botul și i se transformase într-un nas lung, ascuțit. Apă se tot uita la el, cum se chinuia să nimerească scrumiera. În habitatul lor, căpcăunii nu-și stăpâneau pornirile. Nu cunoșteau niciun fel de îngrădire. Dar în Saad, Apă a trecut prin multe clipe în care a simțit că nu poate reacționa cum ar trebui. De parcă ar avea o piedică, dar nu la picioare, pentru că aici, în Saad, niciun om nu-i sare în cale cu pari ascuțiți și făclii aprinse. De parcă ar avea o piedică la inimă.
Apă se opreşte brusc, gâfâind cu limba scoasă. Se lasă pe vine, râcâie cu călcâiul nişte frunze şi atinge cu mâna urma de animal. Frunzele sunt verzi, proaspăt rupte. „A încercat să se urce în copac”, îşi spune Apă, „și-a ajuns destul de sus”.
La câţiva paşi, sunt nişte crengi subţiri, care miros încă puternic a viață. Ce l-o fi făcut să sară înapoi pe pământ? Vreo zgripţuroaică? Dar pe jos nu sunt urme de luptă, sau, mai bine zis, nu sunt urme lăsate de două corpuri în luptă. Orice luptă a avut loc aici, jos, a fost purtată de un singur corp. O fi alunecat?
Stai aşa. Dar de când se urcă iepurii în copaci? Apă îşi ia bumerangul de pe jos, se ridică în picioare şi amuşină aerul. Nu simte miros de sânge. Oricât de departe s-ar fi aflat, ar fi luat într-o clipă urma unui iepure rănit. Se pare că reușise să sară pe pământul cărnos și să dispară neatins în tufișurile cu boabe vineții.
Foşnetele pădurii îl scot mereu din sărite. Apă are auzul fin, da, dar nu-l stăpâneşte atât de bine pe cât s-ar crede. Și e ruşinos să confunzi ţipetele scoase de zgripţuroaice cu sunetele ascuțite scoase de oamenii care se luptă cu apa. Mai ales când ai lăsat Marea cu mult în urmă. E ruşinos, da.
– Ete pula.
Apă îşi ridică iar bumerangul, îl prinde la brâu, îşi suflecă mânecile cămăşii de lână şi o ia la goană, strecurându-se printre stejari și fagi, sărind peste tufe, hotărât să se ghideze numai după miros de-acum înainte.
Pielea aurie a ielelor miroase a levănțică, iar părul lung și roșu a frunze de mentă zdrobite între degete. Însă Rapi mirosea întotdeauna a busuioc. O putea simți de la distanță, oriunde s-ar fi aflat, chiar și, noaptea, pierdută în ciurda de corpuri transpirate din discotecă. Corpuri de iele, de samca, de căpcăuni și de știme ale apelor, stârnite de muzica formațiilor și de alcoolul ieftin. Și strunite de Paznici.
– Ce căutai, frate, în gunoaie? l-a întrebat Vale când s-a așezat lângă el.
Căpcăunul care se îmbătase şi adormise cu capul pe tejghea fusese scos din discotecă de doi bărbaţi cu piept ars de soare și brațe musculoase. Mijlocul le era înfăşurat în blănuri de şobolan care le ajungeau la genunchi. Paznicii. Piticul care stătuse în cealaltă parte a lui Apă plecase de bună voie. A fost de ajuns ca Vale să se uite o singură dată în ochii lui, şi piticul a sărit de pe scaun, dând peste cana de lut plină cu bere, care s-a făcut ţăndări la picioarele barmaniţei.
– Îmi scăpasem bumerangul.
– De ce nu mi-ai zis că vii aici? Veneam împreună.
Apă şi-a întors capul spre Vale, uitându-se la el cu ochiul cel negru. Se tot frichinea pe scaun, de parcă nu se așezase bine pe cuvinte, ori cuvintele lui nu erau un loc bun de stat.
– Ce-ai, omule? Nici nu ştiam că vin. Tu ai venit cu Sirina?
– Îhâm. Dă să iau și eu o gură de bere. Hai, mă, dă-mi. Ce, ți-e teamă să bei după mine? Știi că nu sunt bolnav. Pe Patima ai văzut-o?
– Nu cred.
– Dă-mi tu o bere, i-a spus Vale fetei, care tot încerca să scoată cu mătura cioburile de sub tejghea. Și un ceai.
– Imediat.
– Acum, nu imediat.
Vocea fetei se auzea înfundat. Vale a râs scurt, și-a trecut palma peste obrazul neras și, când a ajuns cu degetele la gropița din bărbie, s-a întors spre Apă.
– Ce zici, m-a înjurat?
– Ce?
Vale i-a făcut semn spre locul gol din spatele tejghelei, care tot întârzia să se umple cu trupul barmaniței. Când și-a ridicat sprâncenele, fruntea înaltă i se umpluse de linii orizontale până sus, la părului șaten, dat pe spate. Fruntea lui arăta ca partea dorsală a unei frunze, acolo unde se văd mai bine nervurile. Vale s-a oprit din râs și, urmărind privirea lui Apă, a ajuns cu ochii în mijlocul discotecii și a dat de Rapi, care sărea pe ringul de dans, înconjurată de prietene.
– Vezi că umblă cu niște hăndrălăi. Pe bune, nu te mai uita chiorâș la mine. Vii să stai cu noi la masă? Cu mine şi cu Sirina, mă.
Vale s-a ridicat, ţinând într-o mână cana cu bere şi în cealaltă o cană cu ceai. Apă încerca să facă un balon din gumă de mestecat. Cocoloşul gălbui i se fărâmiţase în gură, nu se mai lega, dar nu-i venea să-l scuipe. Nu putea să ajungă pe ringul de dans, la guma pe care o scuipase Rapi când sărise atât de sus, încât aproape atinsese tavanul.
O privea pe Rapi şi mesteca guma ei. Sorbea bere din cana de lut și o privea, simțind cum îi dispare treptat oboseala. Avusese o altă zi grea, se întorsese în oraș cu mușchii și nervii întinși. Și iată că acolo, în discotecă, stând la bar cu berea la gură, i-au plesnit toate. Apă urla de durere pe dinăuntru, se zvârcolea şi-şi băga unghiile în podul palmei.
Cine era hăndrălăul care o ținea pe Rapi de mijloc? Și ce-i șoptea la ureche? Sau o săruta? Și de ce o ducea afară?
Mârâia când ea îi întorcea spatele și-și zdrelea podul palmelor cu ghearele tocite. Mârâia când Rapi se îndepărta de el și, ca să nu-i crape inima de durere, pleca, își căuta un culcuș printre tomberoanele din Saad, sau într-o scară de bloc, sau în tufișurile din Colinele Sterpe, și se făcea covrig. Până îl găsea Vale.
Și totuși, nu corpul ei tânăr îl excita. Corpul ei înalt și subțire, care trebuia să fie alb pe sub rochia lungă de lână cenușie, legată la mijloc cu o sfoară. Alb ca prima zăpadă pe care o privești din prag dimineața și apoi îți amâni treburile pentru că nu te înduri să o calci. Nu șoldurile ei nedesfăcute îl excitau. Nu coapsele ei subțiri, care nu se încolăciseră în jurul nimănui, îl excitau. Nu sexul ei, nesărutat de nimeni, la care se gândea adesea. Nu obrajii ei, acoperiți cu puf auriu, tocmai buni de mușcat.
Viața ei era. Viața ei fragedă, cu mii de posibilități. Și faptul că el ar putea fi cel care alege o variantă pentru ea și care o împinge în direcția aia. Iar ăsta e cel mai profund mod de a atinge un om, sau ce-o fi ea. O atingere pe care n-o uiți toată viața.
Dar, de câte ori o întâlnea, nu putea decât să o privească, și numai dintr-o parte, numai cu ochiul cel negru.
Cap i-a făcut semn unui căpcăun ieșit la ţigară să se care mai repede în discotecă. Apoi s-a întors spre Rapi, a luat-o în brațe şi s-a uitat ţintă în ochii ei. A tras-o de ceafă și a sărutat-o pe gura în formă de inimă, a sărutat-o scurt, de parcă ar fi bătut o țintă în perete. Într-o carpetă, sau într-o blană însângerată de iepure.
– De ce-i dai speranţe lui Apă, gagico?
– Dar nu-i dau speranţe, i-a spus Rapi, mestecând gumă.
Cap i-a tras bărbia în jos. I-a mângâiat obrazul și și-a coborât mâna cealaltă pe spatele ei încins. Apoi i-a tras corpul mai aproape de el. Fruntea îi ajungea între sânii ei.
– Ba daaa. Îi dai. Am văzut eu cum se uită la tine. L-ai lăsat să te atingă?
Vocea lui Cap a devenit mai aspră. I-a adunat cu o mână şuviţele de păr lipite pe spate, şi le-a încolăcit pe încheietura mâinii şi a tras uşor de coada ei groasă, împletită.
– Te-a atins? Zi…
A tras iar, ca de sfoara pe care ai legat-o de gâtul unui animal îndărătnic.
– Zi.
Rapi a deschis gura de câteva ori, așa cum fac puii de zgripţuroaică dimineaţa, așteptând bucăți de carne. Când Cap i-a tras capul pe spate a treia oară, Rapi şi-a înghiţit guma de mestecat.
– Şi nu mai căsca gura aşa. Vrei să mă termin aci?
– Când mă vede…, a spus fata, trăgând aer în piept, roşie la faţă. Când mă vede, se aprinde aşa… Ca fața unui pui când îi dai o jucărie. Ce, asta mă face un monstru? Că-l las să stea pe lângă mine?
– Nu, i-a răspuns Cap, mângâind-o pe obraz. Asta te face curvă.
– Cine spune?
– Tu crezi că femeile și-o trag așa, oricând și cu oricine? i-a spus Cap, mângâind-o pe păr. Nu, gagico. Trebuie să plătească pentru libertatea asta.
Un câine mare și slab s-a oprit la câțiva pași de ei. Cu botul în jos și labele înțepenite în pământ, a început să mârâie.
– Marș! i-a spus Cap, întorcându-se spre el.
Câinele a tresărit și a fugit schelălăind, dar nu s-a îndepărtat prea mult. S-a oprit în apropierea discotecii, printre tufișuri, de unde i se mai vedeau doar ochii roșii.
– Tu uită de Apă, frumoasa mea. Ţie-ţi trebuie unu’ ca mine. Oi fi eu pitic, dar ai văzut ce tare sunt. Și câte șmecherii fac la circ, cum mă dau peste cap, cum mă arunc. Ai văzut ce repede pun porcii la pământ.
Cap a amușinat gâtul lui Rapi, apoi a tras-o de coadă și a sărutat-o iar. De obicei, corpul ielelor arde la atingere.
– Te-a atins aici?
– Nu…
– Zi. Te-a atins aici?
– Mă doare…
– Vezi, şi eu știu să mă bucur la o jucărie.
Vale și Sirina fumau o țigară afară. Sirina nu era atentă la povestea pe care i-o spunea Vale, despre balaurii care trăiseră cândva sub Saad, pe care oamenii îi plimbau prin tuneluri subterane ca să le dea căldură iarna. Nu. Sirina asculta fermecată clipocitul care venea de sub fusta fetei. Îi amintea de sunetul pe care îl face apa la mal. Cap și-a scos degetele din Rapi și s-a uitat lung la ele, în lumina mangalului. Luceau și păreau mai închise la culoare decât celelalte degete, ba erau cam roșii. Iar Sirina, scoasă brusc la suprafață, și-a dus brațele la piept și s-a înfiorat. Se făcuse răcoare, era trecut de miezul nopţii.
Vale a urmărit privirea Sirinei.
– Ce mama dracu’.
Chiștocul lui s-a izbit de asfalt ca un gândac.
– Ce faceți, mă acolo? Ce-i faci, mă?
Vale a scuipat în mangalul de la intrare, cărbunii au început să sfârâie, Rapi și-a tras fusta în jos și a fugit în discotecă. Vale l-a apucat pe Cap de gulerul tricoului, l-a învârtit în loc și i-a tras un șut.
– Marș în gâtu’ mă-tii acasă.
Apoi s-a întors la Sirina. I-a dat părul după ureche, a sărutat-o pe gât și s-a cutremurat. Parcă și-ar fi pus gura pe o cană de la cantină.
Pământul se scutură sub picioarele lui. Vibrații scurte ajung la el la intervale egale, ca bătăile unei inimi uriașe, care trăiește după legile altui timp. Lucrurile mici trăiesc într-un ritm rapid, lucrurile mari se mișcă mai lent. Lucrurile mici, pentru că au vederea limitată și privirea îndreptată în față, se deplasează cu mare iuțeală, dar se ciocnesc de tot ce găsesc în cale, cad și se dau peste cap, se transformă și apoi o iau din nou la goană. Lucrurile mari au o vedere mai cuprinzătoare, pot vedea în jur și în spate până hăt-departe, și-ar putea să vadă tot atât și-n față, numai că în față aruncă priviri scurte, cât să se asigure că mai au de trăit. Când trăia în sălbăticie, Apă nu s-a simțit niciodată un bătrân într-un corp tânăr. Dar acum, în Saad, să fii un lucru mare într-un lucru mic este epuizant. Munca e singurul lucru care îndreaptă o asemenea nepotrivire. Îndreaptă, nivelează, turteşte lucrul cel mare, astfel încât să se potrivească perfect în lucrul cel mic. Numai că, de când a cunoscut-o pe Rapi, dorința s-a așezat în inima lui Apă la fel de firesc ca roua pe bumerang.
În ultima vreme, parcă îi cade cam des bumerangul. Parcă se trezește prea des în pericol să-l piardă. Și-a spus că trebuie să fie o fază de acomodare la noul ritm de viață, dar s-au făcut vreo trei ani de când trăiește în Saad și, în loc să-și revină, e din ce în ce mai îngălat. Nu e vorba de nicio fază de acomodare. Asta e noua lui viață. Apă încă mai caută gânduri de speranță, le îndreaptă într-o anumită direcție pentru ca răsuflarea lor caldă să bată asupra ei, dar inima lui tot plină de broboane, inima lui tot nu se zvântă.
Se pare că, după ce scăpase din ghearele zgripțuroaicei, iepurele a sărit în tufișurile cu boabe vineții. Și nu și-a căutat alt adăpost. Apă s-a gândit că ăsta o să fie pentru Vale. I-a sucit gâtul, apoi s-a afundat în pădure, însă, deși amușina în toate părțile, nu simțea nici miros de căprioară, nici de iepure, nici de alte rozătoare mici, că altceva nu mai găseai în Pădurea Adormită. Îi spusese lui Vale, prietenul lui cel mai bun, care îl găsise pe Apă chiar în ziua în care ajunsese în Saad, că în curând n-o să mai aibă ce să-i aducă, dar el ridicase din umeri. Și-apoi îi zisese să aibă grijă să nu se afunde mult în pădure, pentru că sunt acolo niște lucruri atât de urâte, că nimic nu l-ar mai putea ajuta să găsească drumul înapoi în Saad. „Ce, omule?” l-a întrebat Apă, iar Vale i-a spus că bolnavii, febrili, cu bube pe faţă şi pe corp, au fost duşi cu forţa în afara oraşului. Oamenii care au reușit să supravieţuiască, pentru că s-a întâmplat şi asta – de foarte puţine ori, dar s-a întâmplat –, umblă liberi prin pădure. Cu urme rozalii pe faţă şi pe corp, rotunde şi concave, de parcă le-a fost împuns corpul cu guma roasă a unui creion, cu ochi apoşi, ieşiţi din orbite, înfometaţi.
Și, pe măsură ce speranțele reale de a lua urma unui alt animal se fac tot mai mici, inima lui se face tot mai mare. Undeva pe la mijlocul pădurii, cu un pâlc de fagi înainte să ia o urmă nouă, Apă a ajuns să se convingă singur că o să se întoarcă în Saad cu un iepure viu. Dar acum stomacul i s-a făcut mai mare decât inima.
Apă adună în grabă crengi uscate din tufişurile cu pânze de păianjen, de la rădăcina stejarilor şi fagilor, din iarba scurtă și grasă, crengi și crenguțe adună și le ține la piept cu cealaltă mână, dar când ajunge la o cărare, se întoarce la rucsac, își scoate cutia de chibrituri și aprinde focul. Suflă și suflă în el, până când rămâne fără aer, până când inima îi bate iar la intervale egale. Scoate un cuţit din rucsac, trage corpul moale pe care şi-l prinsese la mijloc, îi despică burta şi presară măruntaiele peste tăciuni, mai puţin inima, pe care, lăsându-şi capul pe spate, și-o aruncă în gură ca pe-o căpşună crudă. Ronțăie apoi niște ceapă sălbatică.
Apă aruncă în rucsac corpul moale, apoi rupe o creangă mai groasă dintr-un tufiș, o curăță de frunze și de boabe negre şi zgândăre măruntaiele de pe tăciuni. Picături de grăsime sfârâie printre flăcările umflate de răsuflarea lui. Deasupra, coroanele stejarilor se înghesuie unele în altele, luptându-se cu lumina soarelui. Ghemuit pe rucsac, Apă aude un trosnet în spate. Tresare. Pe o frunză, un păianjen cu burta umflată cât o alună dă disperat din picioare, căutând să urce înapoi în tufiş, unde, cu puţin timp în urmă, stătea întinsă o pânză plină de corpuri uscate, dar acum firele ei atârnă moi ca puful de pe tâmplele lui Rapi. Măruntaiele se înnegresc, se fac tot mai mici. N-o să-i ajungă lui Apă, dar o să-l ducă mai departe un pic.
Abia când se trezește într-un tufiș, după ce l-a plesnit o creangă pe care ochiul lui albastru n-a zărit-o, aude mugetul pământului. Se rostogolește pe spate, trage aer în piept, așteaptă să i se potolească inima.
Pământul se scutură sub el, se liniștește și apoi o ia de la capăt. Parcă vrea să se elibereze de tensiunea care se scurge în el din corpul lui Apă.
Când deschide ochii, își dă seama că a ajuns la pomii care fac corpuri. Niciodată n-a trecut mai departe de zona asta. Când ajunge aici, de obicei, se întoarce în Saad. Corpuri goale atârnă cu gâtul în jos, prinse de crengi, de parcă au fost puse la afumat. Doi Smilodoni stau sub un corp și lipăie de pe pământ sângele care se prelinge din gâtul tăiat. Se ridică pe labele din spate, smulg hălci de carne cu colții și trag de măruntaie cu ghearele. În câteva clipe, de sfoara legată strâns în jurul gleznelor umflate, mai atârnă doar picioarele.
Ascultă mârâielile de plăcere ale Smilodonilor, fluieratul mierlelor din copaci și apoi iar bufniturile înfundate, care fac pământul să se cutremure. Apă se întoarce ușor pe burtă, fără să-i scape din ochi pe cei doi Smilodoni, apoi se îndreaptă târâș spre un trunchi întins în iarbă, acoperit de mușchi. Unul dintre ei s-a întins în iarbă, ținând în labe un braț smuls din umăr. A mâncat deja carnea de pe el, cu tot cu degetele mâinii, iar acum sparge între dinți antebrațul. Apă se chircește la pământ, panicat de zgomotul pe care numai un corp viu îl poate scoate. Iar panica e și mai mare pentru că e vorba de corpul lui. Îi chiorăie mațele.
Pentru că nu mai au cap, Apă nu știe exact ale cui au fost corpurile, dar nu vrea să se mai atingă de ele. Iar noi știm acum că n-o să se mai atingă. Călcâiele sunt chiar gustoase, cam tare pielea și rezistentă, dar odată ce-ți bagi colții în ea, dai de o perniță de mușchi. Da, dar după ce-a mâncat din ele odată, i-a fost atât de sete, că a fugit înapoi spre Mare și a pierdut o zi de vânătoare.
Cu unghii negre, crăpate, Apă râcâie pământul afânat de sub frunzele uscate, prinde un capăt rozaliu şi scoate râma întreagă. O duce la gură şi o soarbe până-i dispare cu totul între buze. Corpul râmei îi scrâşneşte între dinţi, la fel ca guma de mestecat a lui Rapi. O vreme, Apă a crezut că Rapi o aruncă special pentru el. O vreme a mers numai cu privirea în jos, să nu piardă vreun cocoloş gălbui, pe care, atunci când îl găsea, sărea imediat să-l dezlipească de pe pământ şi să-l bage în gură. Vremea asta nu s-a încheiat.
Și iar bufniturile.
Apă își ia privirea de la Smilodoni şi o îndreaptă spre fâşia de verdeaţă care se zărește printre copaci. E o pajişte acolo. E o pajişte înconjurată de tufişuri şi de stejari bătrâni. Razele soarelui se strecoară printre coroanele încâlcite şi reuşesc să ajungă până la iarba de un verde-întunecat, ca ochii lui Rapi. Un loc luminos, greu de găsit în pădurea asta.
Și iar bufnituri înfundate. Și iar cutremur de pământ.
O clipă, Apă a crezut că trunchiurile copacilor se desprind şi încep să se plimbe agale pe pajişte. Trunchiuri maronii, groase, imposibil de cuprins cu braţele, care vor să se dezmorţească. Numai că nu sunt acoperite de scoarţă. Apă își suflă de pe frunte șuvițe cârlionțate, îşi ridică privirea şi dă cu ochiul lui negru de colţi albi, curbaţi în sus. Precum cârligele uriaşe şi invizibile care îi intră în ceafă când îi zâmbește altcuiva Rapi.
Nu, nu sunt trunchiuri de copac. Sunt picioare de mamut.
În partea estică a orașului Saad, singura care nu e mărginită de lac, sunt colinele cu poale de lavandă. Leacurile cu lavandă sunt cele mai căutate în prăvălia Patimei, una dintre ielele care au ajuns să locuiască în Saad. Iele, samca, știme și căpcăuni nu au trecut nici măcar printr-o răceală, dar toți monștrii par să aibă probleme cu somnul în Saad. Dar sus, pe lângă iarba țepoasă și tufișurile prăfuite, nu se știe cum, a crescut un pâlc de meri. Schilozi, cu frunze puține, fac mere mici, verzi și buboase, nimeni nu-și bagă dinții în ei. Cad în praf și putrezesc, iar în anul următor, pomii nu mai fac niciun fruct. Mai trece un an, merii uită de supărare și fac fructe, dar tot pipernicite și viermănoase. Mai trece un an fără fructe. Mai vine unul cu fructe. Și uite așa își duc merii viața pe Colinele Sterpe, cu speranța că fructele lor vor fi mâncate măcar de puii care vin noaptea să facă foc între ei.
Rapi zăcea întinsă pe o parte. Lumina focului îi lingea spatele, curățându-l de lumina lunii, și îi încălzea mijlocul. Prietenele ei vorbeau în șoaptă, dezbrăcând știuleți de porumb. Boabele luceau ca buricele degetelor unor pui. Mamele lor le mâncau crude pe dealul ăsta, demult, înainte să vină să trăiască în Saad. Foc! a fost primul cuvânt pe care fete ca Rapi și Mura l-au învățat.
– O mai lăsăm să doarmă? a zis Mura, smulgând un pumn de fire albicioase de pe un știulete. Cred și eu că e ruptă, a dansat și a băut toată noaptea, da’ mie nu-mi convine să facem noi porumbul și ea doar să-l mănânce.
– Nu e de la asta. O doare burta. S-a scăldat azi și e pe stop.
Kefira și-a dat pe spate părul de culoarea sângelui închegat și a aruncat un știulete peste grămăjoara din fața lor.
– În Mare?
– Unde altundeva?
– Păi și cu cine?
– Cu Cap și Bilă. Știam c-o să se ducă, îmi zisese Nam. Eu n-am putut să merg, c-am fost cu mamaia prin cartier să împărțim de Moși. Bine, mai întâi am stat o grămadă să culeg frunze de nuc. Și apoi să pun orez cu lapte pe ele. Căcarea lumii. Și dacă nu m-am dus eu, nu s-a mai dus nici Nam, îți dai seama.
– Păi și mie de ce nu mi-ați zis? a spus Mura, trăgându-și nasul.
– Mergeai tu cu mine și mamaia? Tu nici n-ai morți în familie. Am împărțit pentru mama.
– Să merg la Mare, făi, asta.
Kefira a dat din umeri și a smuls foi verzi de pe un alt știulete.
– Și deci a fost și Bilă? a zis Mura.
Kefira a dat din cap, a aruncat știuletele desfăcut și a luat altul de pe jos.
– Cu prietena?
– Habar n-am. Cred că da.
– Ce nesimțit. Am stat cu el aseară și nu mi-a zis nimic. Aș fi mers și eu, că n-am fost niciodată la Mare.
– N-ai fost niciodată la Mare?
– N-am fost, a spus Mura, trăgându-și iar nasul. Hai că m-a înnebunit alergia asta. Nu-mi mai trece cu nimica.
– Păi e aproape de noi, naiba.
– Mama îmi zice să stau numai în fața blocului. Și scoate întruna capul pe balcon.
– Mamă, ce nasol. Îmi pare rău pentru tine.
– E, îți pare. Parcă pe tine te lasă mă-ta mare să pleci undeva. Mai ales de când te-ai combinat cu Nam.
– Mda, ai dreptate.
– Am.
Un țipăt de cucuvea sau de zgripțuroaică le ridică puful de pe ceafă.
– Și cum e? a spus Mura, trăgând foile de pe un știulete.
– Ce? A, te doare ca dracu’, îți dai seama.
– La Mare, făi asta!
Mura nu se mai putea opri din râs și tot râdea așa până când hohotele ei de râs păreau a fi un țipăt de cucuvea. Apoi a tras aer în piept și s-a uitat țintă la Kefira.
– Da’ tu ce credeai că te-am întrebat?
– A, e super frumos! Sunt o grămadă de flori pe plajă și multe păsări, știi, și bărci pe apă. Dar apa e cam rece și mereu neagră. Nam zice că e așa pentru că e foarte adâncă. A, și să nu te duci în zona cu case. Alea cu acoperiș de alge.
– Tabăra Blajinilor? Da, am auzit de ei. Mi-a povestit Rapi că au pus foc prin oraș.
– E, nu știu dacă ei au pus, dar e mai bine să stai departe, a zis Kefira.
O adiere de vânt a culcat pentru o clipă flăcările la pământ. Rapi a scos un geamăt în somn.
– Auzi, să ne ducem după Patima? a întrebat Mura.
– De ce? a zis Kefira.
– Păi ca să-i dea ceva, ce-ai?
– Am eu grijă de foc. Du-te tu.
– Hai lasă, poate-i trece. Pe mine m-a durut odată așa de rău că nici nu mai înțelegeam ce vorbeau oamenii. Adică îi auzeam vorbind, dar parcă vorbeau în altă limbă, știi?
– Oamenii, a spus Kefira, uitându-se în ochii ei, vorbesc oricum limbi diferite.
– De unde le scoți, făi asta? Iar ai picat în butoiu’ cu melancolie?
– Ce proastă ești. Hai să-ți mai zic una: durerea ta te face surd la vorbele altora.
– A, gata, am înțeles. Astea sunt poveștile pe care ți le spune mă-ta mare la culcare.
Și au tot râs amândouă până când una dintre ele a tras aer în piept și a spus:
– Mama zice că trece dacă stai la căldură.
– Da. Și mie-mi zice mamaia să-mi pun pisica pe burtă când mă doare așa rău.
– Ptiu. Ptiu… Ce căcat.
Mura a mai scuipat de câteva ori, dar o altă pală de vânt i-a băgat și mai mult păr în gură. Parcă avea capul înfășurat într-un năvod roșu.
– Hai să mai așteptăm până când vin băieții și-l trimit eu pe Nam, a zis Kefira. Dar trebuie să fie porumbul gata. N-o să se ducă nicăieri dacă nu mănâncă mai întâi. Ce drag mi-e de el când mănâncă așa cu poftă.
– Se face repede. Hai că avem destui, gata.
– Gata. Mie nici nu-mi place porumbul copt. Mie-mi plac bulgării de floricele, ăia roz şi dulci, de-i găseşti la tarabe la circ. Ce mișto e la noi de când a venit circu’.
Kefira apropie de tăciuni o tijă verde și lungă cât un deget.
– Auzi, ai fumat vreodată băț de porumb?
O duce la gură și trage din ea. Se îneacă, icnește, chiar vomită puțin, apoi se strâmbă.
– Ia naibii o țigară, îi spune Mura și scoate din buzunarul fustei de blugi un pachet turtit.
– Mersi, da’ nu mai fumez, că nu-i place lui Nam. Dar ce-i cu tine, ești în bani?
Gardurile nu opresc oamenii. Șanțurile nu opresc oamenii. Porțile nu opresc oamenii. Dar cuvintele? Cuvintele opresc oamenii? Dar monștrii?
Spune-le oamenilor că nu se pot urca în copaci. Spune-le că nu pot rezista sub apă. Spune-le că nu pot ajunge singuri departe. Spune-le că dacă mai pun mâna pe fata asta, o să le rupi gâtul.
Două siluete scunde și îndesate se vedeau urcând dealul turtit.
– Au venit, a spus Kefira, țâșnind în picioare cu un porumb copt în mână. Nam!
S-a oprit în fața piticului cu păr scurt, șaten și un început de mustață, l-a apucat de gât cu cealaltă mână și l-a sărutat cu gura plină.
– Ce, ți-era dor de mine? i-a spus Nam rânjind, apoi a luat-o în brațe, amușinându-i părul. Miroși ca soba lu’ mamaie.
– Hai, mă. Stați mult, da?
– Nu chiar. Avem repetiție dimineață la circ. Dă-mi un cioc.
Bosumflată, Kefira și-a aplecat capul ca o zgripțuroaică în fața puiului și l-a sărutat.
Rapi dormea cu un picior perfect întins și cu celălalt îndoit, ridicat până în dreptul sânilor, de parcă fusese surprinsă de somn în mijlocul unui salt. Celălalt pitic, ca un snop de coceni legat la cap cu o bandană albă, s-a lăsat lângă ea.
Kefira i-a spus ceva lui Nam la ureche. Nam i-a luat porumbul copt din mână, a mușcat din el, apoi a spus peste umărul Kefirei:
– Băi, Cap! Vezi că e la ciclu.
Cap a rânjit. Adică „Știu, bă”. Apoi a îngenuncheat lângă Rapi, i-a atins mâna pe care fata și-o ținea pe burtă, i-a dat o șuviță de păr de pe față, apoi s-a aplecat și a sărutat-o pe frunte. Rapi a scos un geamăt ușor. Cap s-a repezit spre ea, și-a băgat mâna liberă în părul ei încâlcit și a sărutat-o pe gură, mormăind de plăcere.
Mura se tot uita peste umerii lui Nam, ronțăind bosumflată dintr-un porumb copt.
– Bilă n-a venit cu voi?
– A rămas să facă o bilă, i-a spus Nam. La Trei Nuci, fată, joacă biliard cu femeia lui. Ce, ți-e dor de el?
– E, mi-e dor de mama.
Mura a aruncat coceanul în spatele ei. Foșnetul nu a surprins pe nimeni, dar mârâitul care i-a urmat i-a făcut pe toți să se întoarcă cu fața spre meri. Doi ochi roșii sclipeau în lumina focului. Un câine negru, jigărit s-a apropiat de ei cu botul în jos, fără să-i scape din priviri.
– Hopa, a spus Cap, sărind în picioare. Am mai văzut javra și mai devreme, în față la Trei Nuci. Ia uite ce mârâie. Zici că vorbește, să mor.
– Auzi și la ăsta, cică vorbește javra.
Nam râdea uitându-se la Kefira, apoi a scuipat. Tot încerca să-și scoată o coajă care-i intrase între măsele.
– Da, frate, să mor, i-a zis Cap. Ia ascultă.
– Sanchi. O fi turbat.
– Taci, mă, și-ascultă. N-auzi?
– Hai, să-mi bag! Parcă spune ceva cu vă rup gâtu’.
– Marș în gâtu’ mă-tii! a spus Cap și a lovit cu piciorul aerul.
Schelălăind, câinele negru o luase la goană printre meri.
Și în timp ce alerga, în timp ce botul i se umplea de spume, Apă a avut gândul ăsta: să-i aducă lui Rapi ceva frumos. Așa, ca să vadă că ține la ea. Sau poate ca să-i câștige încrederea. O să-i aducă un iepure viu, da. Nici de data asta n-a reușit s-o apere, dar trebuie să-i mai dea o șansă Rapi. Oamenii au obiceiul ăsta, să dea a doua șansă, nu-i așa? Sau chiar mai multe. Dar corciturile?
Burta cerului a plesnit. Așa cade ploaia în Pădurea Adormită. În spatele trunchiului acoperit de mușchi, Apă își tot șterge cu mâneca fruntea și ochii. Sub el, pământul se cutremură regulat, iar în poiană mamuții scot sunete de tobă. Apă se gândește dacă nu cumva ar fi mai bine să se întoarcă în Saad. Dar asta ar însemna să se ducă la Rapi cu mâna goală. Cine știe dacă mai găsește alt iepure pe drumul de întoarcere. Trebuie să alerge mai departe. Dar un iepure se strecoară ușor printre picioarele mamuților, o fi ajuns deja în partea cealaltă a poienii. Apă râcâie pământul, apucă altă râmă grasă, vineție, își dă capul pe spate și o soarbe.
Se întoarce și face târâș drumul spre celălalt capăt al trunchiului. Smilodonii au terminat aproape tot corpul. Tibiile descărnate pocnesc una de alta, plesnite de vânt. Dacă închizi ochii, e un sunet care te îndeamnă la somn. Culcați pe labele din față, Smilodonii mârâie de plăcere și zvâcnesc din cap când li se rătăcesc aproape de urechi muște extaziate. Colții lor se sprijină în pământ.
Apă se târăște înapoi și trage cu ochiul cel negru. Câteva șuvițe unsuroase i-au căzut pe frunte și îi gâdilă vârful nasului. Da, nu i s-a părut. Din spatele picioarelor de mamut, care stau nemișcate în mijlocul poienii, ca scândurile late dintr-un gard înalt, ajunge la el ce i se pare a fi o voce de fată.
S-a apucat de dimineață, dar, pentru că îi tremură mâinile foarte tare și nici bine nu mai vede, a prins-o seara. N-a reușit să mănânce la prânz. Trebuie neapărat să termine azi, altfel se împute toată carnea. Carnea e puțină, și nici nu are nevoie de multă, pentru că acum iarna durează câteva zile. Dar și atunci, dacă stai prea mult la soare, te umpli de bube roșii din cap până în picioare. Te mănâncă și se tot umflă dacă te scarpini, seamănă al naibii de tare cu bubele de pe corpul oamenilor bolnavi. Da, soarele e nemilos cu oamenii.
Ține într-o mână o farfurie, iar cu cealaltă presară pe hălci sare grunjoasă, apoi le freacă bine pe masa de lemn, așa cum freca în copaie, odată, și corpul băiatului ei. Ce chestie, dacă te uiți așa, dintr-o parte, lujerii de pe fundul farfuriei formează un chip de om. Frumos și zdravăn, ca băiatul ei.
Din când în când, Bătrâna își ridică privirea și se uită pe fereastra deschisă, pe sub legăturile de busuioc și de leuștean atârnate pe-o sfoară, pe sub împletiturile de usturoi ca niște coloane vertebrale. Ploaia cade peste tufișurile de la marginea poieniței, cade drept ca niște jaluzele fine. Așa cum avuseseră părinții părinților ei la geamuri, demult. Adesea îi povestea băiatului ei ce văzuse în albumele de familie; pe unele, cele pe care reușise să le salveze, i le și arătase. „Unde erai aici?”, o întreba băiatul ei. „La gura de metrou din Saad”, îi răspundea mama. „Era un cartier din Maad pe atunci. Vezi c-am scris pe spate, uite: Maad, 1995, eu cu mama și tata.” „Metrou?” zicea băiatul. „Aaa, da, balaurii subterani.”
În fiecare seară îi spunea băiatului povești înainte de culcare. Îi povestea, așa cum îi povestise și mama ei, că mai demult oamenii – „și erau mulți, mulți oameni, mamă” – mergeau în niște clădiri care se numeau cinematografe să vadă filme și desene animate. „Ce sunt filmele și desenele animate, mamă?” „Sunt ca visele pe care le avem atunci când dormim, puiule.” Iar el îi promitea mereu că, în curând, lumea o să fie la fel ca în pozele alea. Dar trebuie să aibă nițică răbdare. „Oamenii fac planuri să o reconstruiască și să o repopuleze, mamă. De-aia au adus monștri în Saad.” Dar mama dădea din cap și ofta, zâmbindu-i așa cum îi zâmbise la începutul vieții lui, când îi aducea în mâinile transpirate, lipicioase, ouă din pădure, și-i spunea cu nod în gât că văzuse cu ochii lui o zgripțuroaică, iar ea nu îndrăznea să-i spună că sunt ouă de prepeliță. „Nu, puiule, nu mai apuc eu lumea ta, mamă.”
Bătrâna își dezlipește cu dosul palmei o șuviță de păr alb de pe frunte. Băiatul ei i-a spus să nu mai coboare în beci, e periculos pentru ea, să pună mai bine carnea în cămara din spatele casei, că e la fel de răcoare, dar ce știe el. Tot el i-a spus să plece din Maad, orașul cu blocuri înalte și străzi pustiite de epidemie, care se află dincolo de poienița ei. Și de atunci îi tot aduce lucruri – saci cu sare, farfurii, tacâmuri, haine, iepuri jupuiți –, dar ei nu-i trebuie decât chipul lui. Și ceva cu care să se poată apăra dacă ar ataca-o cineva. „Cine să te atace, mamă?”, o întreba el adesea. „Oamenii care fug de boală.” „Dar nu ajunge nimeni în părțile astea, mamă, de-asta te-am și adus aici. Nici măcar monștrii.” „Văd că ești un vânător priceput, dar ascultă-mă, chiar de te-oi întâlni cu vreunul prin pădure, vreunul de care n-ai auzit, pe care nu l-ai mai văzut vreodată, să nu te sperii de el. Nu de monștri să-ți fie frică, puiule. De oameni să te temi. De oamenii fugăriți de moarte.”
Când aude mugetul pământului, Bătrâna se gândeşte c-o fi fost un tunet, apoi își ridică privirea și lasă farfuria pe masă. N-a mai văzut animale așa de mari niciodată. Știe că oamenii le-au adus la viață, i-a zis băiatul ei că au nevoie de corpuri de mare forță.
Iese în poieniță, în ploaia fină, bucuroasă ca o fetiță. Le vorbește cu blândețe, întinzând mâna spre ei. Nu, nu sunt vedenii. Ce-or căuta pe aici? S-au oprit în fața casei, vreo zece, mari și înalți. Fruntea lor atinge fruntea stejarilor. Stau împietriți, cu trompa căzută în iarbă și colții îndreptați spre cer. Arată ca niște motostivuitoare cu blană. Bătrâna se apropie de unul dintre mamuți și îi atinge piciorul lânos, apoi îngenunchează, dar nu poate să ia în brațe iepurele înlemnit în iarbă. Se apleacă atunci și își lasă fruntea pe blana lui pufoasă și cafenie. Își lipește obrazul încins de nasul lui roz. Apoi își ridică privirea și vede tavanul casei. E întinsă pe jos. Cum Dumnezeu a ajuns înapoi? Ce-au fost mamuții? Și iepurele? Bucăți dintr-un vis? Acum, doi ochi roșii o privesc țintă. Răsuflarea caldă a câinelui aplecat peste ea miroase a boabe de grâu.
Toate astea sunt bucăți din visul în care a intrat Bătrâna în timp ce noi o priveam frecând cu sare carnea.
Apă are un mănunchi de chei în buzunar, dar niciuna nu e potrivită pentru situația în care se află. Părul femeii e răsfirat pe podea. În firele albe se prind picuri de ploaie ce ricoșează din pervaz. Ochii nu i se mișcă sub pleoapele subțiri ca foițele pentru tutun, cu vinișoare roșii și gene scurte, gălbui. Buzele îi sunt uscate și gălbui și prin interior se văd urme lăsate de dinții ei cenușii, cât se poate de normali. Apă își plimbă degetele lungi pe obrazul femeii. Tot corpul ei e uscat, ca feliile de pâine date prin ou și făină de Patima, fosta iubită a lui Vale, la el acasă, și luate de pe plită tot de ea. Începuseră să-i placă scovergile alea. Dar corpul Bătrânei e rece.
Aplecat spre fața ei, Apă îi ridică pleoapele ușor, îi vede globul albicios, îi caută irisul. Dă să-i ridice pleoapele și mai mult, dar își retrage brusc degetele, pentru că i s-a pus un cârcel în picior. Oricum, femeia s-ar fi trezit până acum.
Apă a auzit un mănunchi de povești de când trăiește în Saad. Și poate că asta la care se gândește acum e adevărată. Poate că singurul mod de a trezi o femeie, de-a o trezi cu forța, este să o săruţi. Copleșit de durerea din gambă și de mirosul stătut de urină de om, Apă aruncă o privire spre ușa larg deschisă. Tufișurile, care mai devreme îi ajungeau până la șoldurile înguste, sunt turtite de ploaie acum. Mamuții au plecat. Poate că e adevărată povestea, da, dar poate c-o să mai treacă pe aici și altcineva. Apă o ia la vale.
(Povestirea face parte din volumul Sirina și alți monștri din Saad, Editura Casa de pariuri literare, 2021)