Turism spațial

Se zvonea de ceva vreme că undeva, foarte departe de planeta noastră, se află o alta, aproape identică. Savanții de aici n-au reușit vreodată să comunice cu ceilalți, dar eu însumi, în mod straniu, am dobândit ceea ce pare să fie jurnalul unui locuitor al acelei lumi. Am aflat astfel că ținuturile și popoarele lor nu se deosebesc foarte mult de ale noastre. Istoria însă…

Cei cărora le-am arătat documentul l-au numit„științifico-fantasmagoric”. Nu mi-a rămas atunci decât să reproduc fragmente, la întâmplare.

Turism spațial

Luna lupilor, 12, 2033

În sfârșit, am primit aprobarea pentru o minivacanță de cinci zile. Mă rog, „zile” e doar așa, o vorbă rămasă din vremurile recluziunii pământene, când – dacă era lumină (nu zic „soare”, căci cine poate vedea astrul prin norii civilizației?), mai puteai face ceva, iar la căderea întunericului nu mai funcționau decât somnul, sexul și bețiile cu diverse produse. Acum toată lumea lucrează acasă (ar fi și cu „acasă” ăsta niște dezbateri, dar în fine…) acolo unde poți face din toate zilele zile sau nopți, după cum îți vine mai bine, toate lucrătoare sau toate libere.

Am vrut să mergem – părintele doi și cu mine, în Afriika, să vedem Ultimul Copac al Ultimei Pisici, dar locurile sunt rezervate pentru zece ani de-acum înainte. Dacă mă-ntrebi pe mine, e o șarlatanie turistică, fiindcă Ultima Pisică, despre care legenda zice că ar fi aparținut unui fermier(?) local, răposat acum un deceniu, nu cred s-o mai ducă prea mult. Am citit în enciclopedii despre longevitatea acestei specii dispărute, trăiește cel mult douăzeci de ani, dar cine știe, poate e o Ultimă Pisică extraordinară.

De-aia și este una dintre cele mai vânate atracții, unde merg anual milioane de vizitatori, cu toate că încă n-au reușit să cadă de acord asupra Ultimului Copac. O fi un baobab? O fi vreo mimoză scăpată de sub control? Savanții sunt în încurcătură pentru simplul motiv că n-au mai exersat de multă vreme cu pomii, cu vegetația în general. Ce nu prea mai trebuie și nu prea mai există nu prea mai prezintă interes.

Oricum, Ultima Pisică șade în continuare, nici nu se știe exact de când, în vârful Ultimului Copac și mieunatul ei e unic în lume, în Univers.

Ne-ar fi plăcut să ajungem la fostul complex de cascade Iguasa, să batem cu piciorul fostele râuri (albii prin care curgea apă naturală, autocreată spontan), să ni se pară că vedem norii imenși de picături microscopice, în care lumina soarelui (ah, din nou soarele ăsta) zugrăvește curcubee și să ni se năzărească un vuiet înfricoșător care (imaginația poate totul) ne cutremură stâncile de sub tălpi.

N-a fost posibilă nici această fantezie a noastră – părintele unu și părintele doi, fiindcă se desfășoară acolo nu știu ce congres al arheologilor de monumente naturale demult dispărute.

Eram cam supărați, adulții, dar mai ales copilul unu și copilul doi, care s-au săturat de ora zilnică de școală și visau la vacanța perpetuă. Noi, împărtășind visul, îi înțelegem foarte bine.

Agenția de turism ne-a făcut atunci o surpriză. Excursia spațială. Oh, Doamne…

S-a întâmplat că unul din milioanele de miliardari, care bântuie miile de orbite terestre în rachetele lor sport, a trebuit să-și schimbe programul în ultima clipă. Un partener de afaceri îl invitase la grătar chiar în ziua când ar fi trebuit să se lanseze pentru a trage o fugă până aproape de Selena și înapoi. Mititeii și ceafa nu se pot refuza. Selena nu-i chiar atât de apetisantă.

Firește, cum se procedează adesea în astfel de cazuri, fereastra de lansare rămânând vacantă, a fost distribuită maselor, potrivit celor mai elementare principii democratice, stipulate în Constituția Mondială. La prima tragere a loteriei spațiale, am câștigat escapada.

Nu-i Afriika. Nu-i Iguasa. Dar, vorba bunicului, iei, nu dai. Noi și copiii ne vom mulțumi cu mai puțin de data asta.

– Bun venit la bord, ne-a întâmpinat zâmbind însoțitoarea spațială, îndată ce ne-am prezentat la rampă. Vă rog să lăsați bagajele personale în camera de alături. Le veți recupera la întoarcere, imediat după aterizare. „Cosmofun” vă asigură absolut tot ce este necesar pe parcursul minivacanței.

Nici n-am crâcnit. Am pus pe rafturi valizele cu schimburi și rucsăceii copiilor unu/doi – jucărele, jeleuri, tablete, de care se vede treaba că nu mai aveam nevoie. Pentru îmbarcare, ne-au dat tuturor cămeșoaie de hârtie indeșirabilă, bine strânse cu șnur sub bărbie, la încheieturile mâinilor și pe glezne. Apoi ne-au umflat ca pe baloane, cu o combinație de aer călduț și praf dezinfectant și ne-au vârât în costumele spațiale. Părintele doi ar fi vrut ca vizorul căștii să se asorteze la culoarea rujului său de buze, dar nu aveau decât pe bleu.

Însoțitoarea de zbor ne-a zâmbit din nou și, după ce ne-a împins ușurel de la spate, a închis sasurile în urma noastră. Îi zice „însoțitoare”, dar dânsa însoțește pasagerii de la sol, prin radio, ceea ce nu-i rău. Se face mai mult loc la bord.

Curând, a început numărătoarea inversă și cât ai clipi ne uitam pe hublourile micuțe la continentul nostru care, de la niște sute de kilometri înălțime părea maidanul din spatele blocului. Copiii unu și doi au urmărit un pic priveliștea, apoi – neavând la ei tabletele pe care ar fi putut s-o vadă mai bine, au strâmbat din nas și-au început să se hârjonească prin cabina de lux, trei metri jumate pe trei, loc berechet. Eu și părintele doi am mai zăbovit ceva vreme, îmbrățișați în fața Selenei, al cărei chip strălucitor și durduliu ne zâmbea îmbietor. „V-aștept, ageamii curioși”, părea că vrea să ne zică.

Când ne-au făcut somn (căci așa e în zborurile spațiale, nu-ți permiți moftul să dormi de capul tău, ori cine mai știe ce, există pastile pentru toate), ne-am vârât în așternuturile de pe priciuri. Eram bine priponiți cu centuri, ca să nu ne trezim plutind prin cabină când ne-ar fi fost visele mai frumoase. Părintele doi, cu părul pus pe  moațe, a adormit aproape imediat. Copiii s-au predat un pic mai încolo, după vreo zece minute de chicoteli. Iar eu, părintele unu, profitând de niște unghiuri moarte ale camerelor de luat vederi, am extras din cizma costumului spațial, pe care-l dezbrăcasem la culcare, un carnețel și-un ciot de creion, clandestine.

Chiar dacă n-ai parte întotdeauna de călătoria vieții tale, nu strică poate să-ți iei uneori niște notițe. Să fie acolo.

„Ziua doi.

Mic dejun copios – pastă de omletă la tub și bacon pilule. Copiii unu și doi profită de imponderabilitate pentru un joc grozav: cine prinde mai repede cu gura, fără mâini, bula de omletă care zboară de colo colo prin cabină. Trebuie liniștiți cu scatoalce după ceafă. Principiul acțiunii și reacțiunii dă cu mine de toți pereții. Mai aflăm astfel câte ceva despre zborurile spațiale.

Azi nu continuăm zborul spre Selena. O furtună de gunoaie spațiale, depistată în ultima clipă, trece chiar prin fața noastră. Un nor imens de resturi, piese disparate și deșeuri, se deplasează cu diverse viteze dintr-o parte în alta a hublourilor, unde ne-am așezat ca la spectacol. Și nu se mai termină. De fapt, am fost avertizați că va dura câteva ore.

Multe resturi se ciocnesc între ele, schimbându-și traiectoria și se rostogolesc palpitant aproape de „Cosmofun”. Concurs: cine observă cel mai trăznit obiect. Copilul unu semnalează ceva care aduce cu un cărucior de supermarket. În schimb, părintele doi e sigură c-a văzut mașina de spălat pe care mă pisează de anul trecut să i-o cumpăr. Abia reușesc s-o conving că nu pot ieși să i-o aduc. Rămâne bosumflată tot restul zilei.”

„Ziua trei.

Reluăm zborul spre Selena. Și ne oprim din nou, după câteva ore.

Se pare, din informațiile trunchiate ale însoțitoarei de zbor că s-a ivit o problemă cu necesarul de combustibil. Miliardarul a cărui navă spațială o folosim n-a avut în vedere, de fapt, pentru el însuși decât un sejur scurt, două zile pe orbită. Nici decum Selena, a fost o  mică neînțelegere. Ca urmare, rezervoarelor nu li s-a făcut plinul, cum s-ar zice.

– Nu e nicio problemă, ne transmite însoțitoarea, agenția de turism cu care ați contractat excursia deja face pregătiri pentru a trimite o cisternă spațială cu combustibilul lipsă. În așteptare, aveți tot ce vă trebuie la bord și vă expediem curând o listă cu jocuri de societate în spațiu, redactată de experții noștri cei mai buni în psihologia cosmică.

Lista sosește curând. Parcurgând-o în familie, realizăm cât de departe a ajuns preocuparea omenirii pentru o viață normală și atractivă în afara hotarelor restrictive ale Pământului. „Monopoly”, „Nu te supăra, frate”, „Spânzurătoarea cu cuvinte”, dar și „Capra”, ori „Leapșa” și „V-ați ascunselea”, pentru păstrarea formei fizice.

„Cămara” vehiculului nostru e într-adevăr plină ochi cu bunătăți cât să ne ajungă un an. Miliardarul nostru, preocupat de economisirea combustibilului, n-a avut rețineri la paste și pastile.”

„Ziua trei.

La prima transmisie, imediat după micul dejun, însoțitoarea noastră ne-a comunicat veselă că, în timp ce noi dormeam ca niște bebeluși, specialiștii de la sol au executat toate manevrele necesare, așezând „Cosmofun” în poziția optimă. Nu suntem în pericol să ne deplasăm în derivă, pur și simplu ne-au înghețat într-un punct fix, departe și de furtuna de resturi care de-acum, dacă va reveni, va trece mult în spatele nostru.

Foarte curând o să pornească spre noi cisterna de alimentare și ne vom putea relua zborul. Drept compensație pentru acest mic incident, agenția de turism care a operat nava miliardarului va suplimenta excursia cu diferența necesară de timp pentru a atinge obiectivul minivacanței noastre. Selena. Sper doar ca angajatorii mei și cei ai părintelui doi să dea dovadă de înțelegere. Cât despre juniori, ei pot reîncepe școala și aici, la mii de kilometri de Pământ. În fond cunoașterea, măi copii, le-am spus, nu ține seama de distanțe.

Habar n-am de ce, am impresia că nu i-am entuziasmat.”

„Ziua patruzeci și șase.

N-am mai consemnat nimic în jurnal, de aproape o lună și jumătate. Am încetat s-o fac în momentul în care ni s-a adus la cunoștiință că mica noastră problemă a încăput pe mâinile avocaților. Simt nevoia totuși, să recapitulez acum, după atâtea zile în care am încercat să ne detașăm, bucurându-ne de priveliștea spațiului, cum s-a ajuns aici.

În primul rând, agenția de turism i-a cerut miliardarului pe a cărui „Cosmofun” ne-am îmbarcat să suporte măcar jumătate din costul misiunii de realimentare, pe care l-a numit „exorbitant” și „inacceptabil”. Agenția a argumentat că, potrivit contractului, nava ar fi trebuit să fie alocată excursiei „la cheie”, adică în perfectă stare de funcționare și cu luarea tuturor măsurilor de siguranță.

În al doilea rând, avocații miliardarului au respins din capul locului această variantă. Fiind vorba despre un act de caritate, la urma urmei, nu se pune problema ca filantropul să fie obligat să dăruiască mai mult decât și-a propus. Dacă nu faceți față acum costului pe care l-ați numit „exorbitant”, ar fi trebuit să cheltuiți de la bun început o sumă derizorie pentru cât combustibil vă mai lipsea. Nimeni nu v-a împiedicat să verificați rezervoarele.

În al treilea rând, proprietarul „Cosmofun” a declarat în treacăt, la o conferință de presă fără nicio legătură cu spațiul cosmic, că deocamdată problema nu se află pe lista priorităților sale, fiind extrem de ocupat cu altele.

În al ptrulea rând, s-a ajuns cu contractul în instanță. Documentul s-a dovedit, în opinia judecătorilor, prea ambiguu pentru o decizie clară. Războiul celor două tabere de avocați continuă așadar, iar deznodământul e incert.”

„Ziua o sută treizeci și trei.

N-am mai comunicat cu Pământul de vreo două luni. La ultima transmisie, extrem de sumară și un pic cam stranie, fosta noastră însoțitoare de zbor lăsa se înțeleagă, pe un ton totuși pozitiv, că e foarte probabil ca postul ei să fie desființat, iar bilanțul financiar al agenției de turism nu arată deloc bine.

De-atunci, liniște…

Dar în noua noastră casă (deja am început s-o uităm pe aceea de pe Pământ) lucrurile merg strună. Suntem o familie și echilibrul unei familii, al unui cămin, se măsoară în eficiența rutinelor pe care le-am pus la punct. Am identificat nevoile și am repartizat sarcini. Gătitul, masa, curățenia, evacuarea gunoiului, programele de divertisment, baia, somnul și multe altele, totul se desfășoară conform unui program și unor reglementări bine gândite.

Firește, ar trebui să mă ocup un pic, în viitorul apropiat, și de niște măsuri pentru refacerea condiției fizice. De la o vreme, în oglinzile hublourilor, vedem plutind încolo și-ncoace patru astronauți cam durdulii, părinții unu, părintele doi, copilul unu și copilul doi, poate prea sedentari și mereu ronțăind câte ceva.

Dar spațiul… Ce priveliște magnifică… Mătasea neagră pe care clipesc stelele, ca milioane de paiete. De pe un perete al casei ne zâmbește răbdătoare Selena, încă așteptându-ne. De pe celălalt, Pământul albastru, mândru de noi, odraslele sale.

Later update. Închei consemnarea de azi cu o scurtă observație. De câteva ore, în apropierea „Cosmofun” a parcat o altă navă, de dimensiuni comparabile însă cu o formă curioasă, ceva între o umbrelă și un pantof spațial. Stă acolo, fără să acționeze în vreun fel și prin lumina puternică răzbătând dincolo de hublourile sale am avut impresia că vedem mișcându-se siluete ciudate, cu mai multe tentacule. S-ar putea să mă înșel, dar e foarte posibil ca noi, ăștia patru, să realizăm primul contact cu o specie inteligentă extraterestră. N-ar fi prea rău pentru o simplă extragere la loterie…