de Doina Roman

Să nu vă speriați dacă mă vedeți că desenez cuvinte în aer, așa comunic eu universului.

Azi e sâmbăta morților, așa s-a nimerit de fiecare dată când am venit în creierii Munților Bătrâna, la schitul de lângă gura peșterii. Schitul a fost ridicat de Mihnea cel Rău a ars de trei ori și de fiecare dată a fost reclădit de la temelie.

Se spune că la ceas de taină, acolo, zburdă fecioare cu ochi zănateci și ademenesc călugării cu dansul lor nebun,unduitor. Vă înțeleg dacă nu vă dați în vânt după fecioare care dansează aproape goale sau înveşmântate în văluri transparente; dar poate încercați senzația de beție pe care o puteți avea când atingeți piatra altarului din grotă în timp ce închideți ochii și vă imaginați cum vă străbate energia râului subpământean care trece pe sub peșteră.

În preajma Paștelui de regulă mă duceam acolo și mă cazam în sat la pensiunea doamnei Nor. I se spunea așa gazdei mele pentru că apărea din senin acolo unde nu te așteptai. Tot la fel dispărea într-o clipă, lăsând în urma ei un miros de ploaie proaspătă și de cer gata să coboare peste pădurea tăcută.

Nu întâmplător dormeam acolo, știam că preotul mânăstirii era singurul care putea să-mi spună dacă mai exista pe lumea asta un leac pentru mine. Încercasem tot ce era posibil, cercetasem de una singură mai întâi cărțile despre mesajele morților, despre viețile de dincolo, despre numele necunoscutei pe care îl pronunțam în somn și care a generat toată povestea asta.

Totul a început când mi-a ieșit din gură numele ei și am presupus că era o rudă pe care o uitasem. Neamul meu a fost foarte mare așa că nu era de mirare. Ca să-mi dea pace numele femeii i-am făcut o colivă mică prelucrată dintr-una pe care o primisem de la o vecină. Am netezit grămăjoara frumos, am presărat zahăr și fiindcă aveam niște caramele le-am așezat de jur împrejur, după care am înfipt în ea o jumătate de lumânare. Pe urmă am împărțit-o pe stradă și am spus sa fie pentru numele care mă obseda. Așa mi-a venit, așa mi-a fost capul prost, sau așa a fost să fie.

La început am visat doar literele numelui ei scris pe farfuria de pomenire ș-am auzit în capul meu de dovleac vocea unei femei care m-a afurisit că n-a putut să mănânce coliva pentru că eu o dădusem altora care au aruncat-o la gunoi, iar ea a rămas flămândă. M-am zvârcolit în pat ca peștele pe uscat, iar în răstimpul scurt în care adormeam, visam guri flămânde care mă pândeau și oameni scheletici care se chinuiau de foame.

Apoi n-am mai visat nimic, de parcă cineva îmi tăiase abonamentul la vise și mă lăsase fără semnal. Mă trezeam flămândă, nervoasă și nu-mi plăcea nimic.

Am început să nu mai dorm, mă apăsa întunericul ăla care se așternea peste mine, era atât de gros încât nu se auzea nimic, pur și simplu cădea peste mine ca un clopot iar eu îl simțeam ca o pedeapsă. În toate nopțile acelea m-am gândit că încercăm toată viața să înțelegem care este rostul nostru pe pământ, dar iată că nu neînțelegerea rostului vieții ne omoară ci neînțelegerea rostului faptelor noastre.

Femeia nu mă mai părăsea, era tot timpul lângă mine, o simțeam în spatele meu când mă pieptănam, o simțeam la masă când încercam să mănânc ceva, se foia în pat lângă mine, îmi sufla în ceafă oriunde, nu mă mai dojenea, doar îmi transmitea starea ei de supărare suficient de puternic încât să fiu și eu la fel.

Am încercat cu vorba bună, lumea a început să se ferească de mine când vorbeam așa de una singură, am încercat s-o gonesc, cu usturoi, cu salvie, cu mătănii, câte n-am încercat, nimic, nimic. Așa că am plecat într-o zi către schitul din Munții Bătrâna unde știam că o să pot să vorbesc cu un preot cu har.

Am dormit la pensiunea doamnei Nor, aproape de mânăstire, într-o cameră curată, luminoasă, cu așternuturile albe, dar jilave pentru că nu porniseră încălzirea încă. Dar eu bănuiam că umezeala era de la gazda mea care mergea tot timpul cu ploaia după ea. Ferestrele dădeau spre marginea pădurii și dacă le deschideai larg simțeai mirosul de brad și aerul rece de munte. Singurul dezavantaj era seara, când se lăsa frigul și nu-ți venea să te mai dai jos din pat nici măcar să te duci la baie. Noaptea care venea devreme și liniștea aceea − de parcă nicio ființă, niciun animal nu mai mișca de la apusul soarelui până dimineața − apăsa ca o singurătate pe care nimeni n-ar fi fost pregătit s-o primească.

Vorbisem cu gazda să mă anunțe când vine preotul, așa că stăteam îmbrăcată și gata de plecare, când doamna Nor, o femeie rotofeie și zdravănă m-a strigat din capul scării:

– Don’șoara Elena, a trecut Sfinția Sa către schit, mergeți repede c-o să găsiți o coadă mare de credincioși și o să stați câteva ore pân-o să vă vină rândul, după care a strănutat și ploaia a pornit din senin.

Mi-am săltat rucsacul pe umăr și am luat-o pe scurtătură către schitul de lângă peșteră. Mă așteptam să găsesc cel puțin șase, șapte credincioși, dar, lucru curios, nu era nimeni. La ora aceea ar fi trebuit să fie măcar bătrânul dascăl care vindea lumânări și iconițe, care avea grijă de toate cele dimprejur. Poarta bisericii era deschisă și nici țipenie de om. Am intrat în biserică, am lăsat bani pentru lumânări pe masă, am pus ceva și în cutia milei și am așteptat în picioare, lângă altar.

De regulă masa bisericii era plină cu pâine, vin, ulei și colivă. Unii aduceau haine că așa e datina, să îmbraci pe cineva din cap până în picioare, să nu-i fie mortului frig pe lumea cealaltă, să nu umble dezbrăcat și să-i fie rușine săracului. Credincioșii încearcă inconștient să repare părțile nevindecate din ei, neînchise și neadormite. Împart colivă, colaci, bani, batiste și apoi se întorc acasă întrebându-se dacă toată lumea a fost mulțumită. Mulțumită de ce? De câți covrigi au primit? De câte sarmale? Nu, de mulțumirea lor depinde mesajul pe care-l primește mortul pe lumea cealaltă, că el se mulțumeste cu mirosul și cu gustul pe care-l simte prin gura celor vii care mănâncă bucatele.

Azi toată lumea s-a străduit, oamenii au adus plăcinte, cozonaci, sarmale și colivă să fie de ajuns pentru tot anul. Și până la anul nu mai mănâncă nimeni? Nici morții, nici vii? Uleiul e pus în față ca să fie sfințit, cu el se ung tălpile mortului ca să meargă mai repede pe lumea cealaltă, da’ câte tălpi au de uns? N-au făcut-o deja o dată? Acum ung și tălpile pantofilor pe care îi dau de pomană? Unii se zgârcesc și nu aduc niciodată un ulei ca lumea; cel mai ieftin, numai să nu fie de motor sau refolosit, că de ,,elaion’’ − care vine de la ,,elaice” și înseamnă măslin, materia Tainei Sfântului Maslu, simbol al îndurării divine − n-a auzit nimeni. Atâta știu ei, că așa e obiceiul; să aduci șapte pâini, franzele de trei lei și nouăzeci înfășurate în pungi şi o sticlă de vin la butelie de plastic și gata, să fie primit.

Mie ce-mi vor pune? La fel, o sticlă de jumătate de poșircă și una de un sfert de ulei, dacă o să aibă cine să le pună; la fel, dacă va fi un petec de pământ să-mi primească oasele când va veni vremea.

Nu-i mai bine să le las eu scris și la îndemână să-mi pună șampanie pe masa popii și ulei cu ardei iute și rozmarin? Să-i afurisesc pe ăia de-or îndrăzni să nu țină seama de ce le voi spune?

Dar, iaca aici ce voi dori: să-mi ude oasele cu șampanie ca să păstreze mirosul de strugure alb copt sub soarele dealurilor din copilăria mea; să picure câte-un strop pe țărână, să-l beau și să-mi fie aproape când mi-o fi sete. Uite-așa viitoru’ mort din mine vrea ca pe lumea cealaltă să umble cu un pahar de șampanie în mână și să stea la taclale cu ăilalți de se vor duce înaintea lui. Așa și să nu uit, tot el, viitorul mort, vrea musai pahare cu picior să i se dea de pomană, că urăște paharele de apă, verzui, groase, cumpărate de la obor și zice ca e mai mare râsu’ să bei șampanie din pahare de apă. Da, se poate și mai rău, să-i dea din alea de unică folosință, de carton, reciclabile. O să râdă toți morții în hohote. Cum ar arăta cu sticla de șampanie în mână și cu paharul de carton plin cu colivă în cealaltă, așteptând ca o gură de pe lumea viilor să mănânce întâi coliva și pe urmă să poată să bea șampania din paharul ăla oribil care se va înmuia între timp.

Oricum, viitoarea moartă din mine zice că între timp o să se plimbe îmbrăcată în rochie lungă cu imprimeuri colorate și-o să bea direct din sticlă, așa cum o să facă și mortu’ lu’ ăla de a fost miliardar, persoană superinfluentă și care a murit în elicopterul personal undeva în munți. Acu’ ăla n-a primit nimic de pomană, că la ei nu se face. Sigur speră să-și aducă aminte unul din nepoți, care bea în fiecare zi și-o să zică să-i fie lu’ unchiu; iar miliardarul o să aibă un depozit cât un stadion cu gusturi de bere iar noi îi vom da de mâncare că n-avem cum să ținem în buzunare mirosul de pâine și colaci sau gustul de pui la ceaun.

Mie îmi place coliva, o mănânc încet să simt coaja de lămâie rasă, gustul delicat de scorțișoară și aroma romului. Spun bogdaproste și să fie primit de obicei ca să știe ăla de dincolo că eu mestec pentru el. E ca și când l-ai saluta, ai spune hello și ăsta e codul, formezi numărul și spui cu cine: să-i fie lu moșu’, lu’ nenea sau lu’ tanti, și ăia stau și se uită la tine să vadă dacă îți place, cănd termini ca să simtă și ei gustul, apoi se întorc iar în ceața de dincolo, tac mâlc și așteaptă învierea.

Și cum stăteam eu acolo și mă gândeam la suflete, viața de apoi, datini și alte mizilicuri, am încercat să-mi obişnuiesc ochii cu lumina slabă dinăuntru clipind des, când am văzut o siluetă înaintând către mine dinspre altar.

M-am așteptat ca preotul să fie bătrân, așa mi se spusese, însă când acesta s-a apropiat mi-a fost greu să-mi stăpânesc mirarea văzând o figură tânără, aproape un copil care terminase teologia probabil recent.

– Bună ziua, fiica mea, a spus tinerelul îmbrăcat în sutană şi am tresărit fiindcă nu-mi plăcea timbrul vesel al preotului.

– Bună ziua, părinte, am răspuns, cercetându-l din cap până în picioare, apoi am continuat: părintele cel bătrân se simte bine?

– Părintele cel bătrân s-a urcat la ceruri, fiica mea, de șase luni eu îi țin locul. Ce te aduce aici, vrei să te spovedești? m-a întrebat preotul și s-a uitat la mine blând, trecându-și privirea lin, fără grabă peste chipul meu.

Eram vizibil dezamăgită de tinerețea părintelui, pentru că iată − ultima mea speranță, preotul cel bătrân despre care se spunea că era clarvăzător − nu mai era în viață. Aveam parte doar de un preot tinerel care voia să mă spovedească.

– Văd că te gândeșți că n-aș fi potrivit, că sunt prea tânăr. Dacă n-ai încredere în mine, n-ai nici în cele sfinte, n-ai nici în cele curate care mişcă şi vindecă lumea. Stai sau pleci?

Am tresărit și m-am gândit că expresia dezamăgită pe care o aveam îi dezvăluise ce gândeam, așa că am hotărât să rămân. Făcusem atâta drum doar ca să am de unde să mă întorc? Totuși, să stau în genunchi în fața acestui preot copil și să-mi mărturisesc păcatele, alea câte erau și dacă erau, să-i spun totul, părea cam aiurea.

– Da părinte, am răspuns în timp ce îngenuncheam cu capul plecat.

– Ai un duhovnic, Elena?

Așa, deci fără să mă întrebe știa cum mă cheamă, precis știa de la gazdă, am gândit.

– N-am, Sfinția ta, nu m-am spovedit până acum.

– Atunci să te ascultăm. Și preotul a făcut semnul crucii în timp ce așeza un colț din patrafir pe capul meu plecat.

Am început să povestesc: la început mai poticnit, apoi din ce în ce mai ușor. Mă mai opream din când în când, mirându-mă singură de faptele care-mi stăteau pe suflet, care ieșeau acum una după alta fără să mă împotrivesc și fără să mă gândesc să le mai țin legate. Simțeam mâna preotului care nu se mișca de pe capul meu în timp ce eu nu mă mai opream din vorbă de parcă toate relele omenirii se adunaseră la mine. Da, toate, toate pe care le facem într-o viată de om, toţi le facem dar nu recunoaștem.

Așa am spus tot, cum am furat și n-am spus nimănui; cum am mințit, cum am înșelat, cum am invidiat, cum m-am răzbunat, cum am gândit rău despre prieteni; cum m-am gândit să omor pe cineva, cum am vrut să dau foc unei case, cum n-am ținut post, cum n-am vrut să am copii, cum mă simt bine în pielea mea de păcătoasă și cum mă căiesc după modelul că atunci când spui tot, ești iertat și eşti ca nou. La final am spus:

– Cu toate astea, sunt gata să mă duc şi pe lumea cealaltă să-mi cer iertare femeii căreia i-am pomenit numele și i-am dat de pomană o colivă căpătată de la alții. Poate așa o să-mi găsesc somnul și liniștea.

– Roagă-te, Elena, fiica mea, Dumnezeu e mare, o să găseşți o cale.

– Cum părinte, unde și când? am răspuns deranjată oarecum că un copil, fie el și urmașul unui preot clarvăzător îmi spune fiica mea.

–Toate la timpul lor, nu e prima dată când faci asta, în fiecare an de sâmbăta morților furi bucăți din toate colivele și le împarți umbrelor asemenea ție, pomenind chiar numele tău.

Anul acesta ți-am adus eu o sticlă de șampanie, pahare cu picior și o rochie lungă minunată. Sper să-ți găsești liniștea. Și dacă ai nevoie de ceva ne vedem aici, fiica mea, mi-a mai spus preotul și a destupat sticla de șampanie din care a vărsat un strop pentru mine, mormăind:

Sper să nu mai dai foc schitului, în veacul vecilor.

Muritorule, dacă o să ajungi de Paște la schitul din Munții Bătrâna să aduci cu tine o sticlă de șampanie, două pahare cu picior și o carte. Dă-le pentru mine! Ochii în sus și privirea ta rugătoare către cer nu vor rămâne nevăzute sau neverificate de către îngeri. Eu sunt ziditoarea acestei biserici, cu mine o să bei mai târziu, cât mai târziu, nu te grăbi.

Mi-e dor să citesc de sărbători. Ulei nu vreau, nu plec nicăieri.

Elena