Război cu salamandrele – războiul cu trecutul; războiul cu prezentul

Numărul 9 / octombrie 2021, Punct Contrapunct | 0 comentarii

de Cristi Vicol

Că totul s-a mai scris, asta se știe deja. Că prea puțini au scris la fel de bine precum Karel Čapek… și asta se știe deja. Prin urmare putem să plecăm la drum fără mari surprize. Pornind totuși de la logica vremurilor, e bine să ne reamintim că anti-fascismul și anti-colonialismul nu sunt doar mișcări alimentate puternic (azi) de stânga ideologică, ci ideologii care au născut reacții puternice și printre intelectualii umaniști ai interbelicului, „prinși” în vâltoarea mișcărilor care au schimbat geopolitica Europei Centrale și discursul occidental. Din nou și din nou ne întoarcem la unul dintre cei mai influenți autori cehi –  Karel Čapek – una dintre cele mai autentice voci ale umanismului despovărat de ideologie.

Război cu salamandrele, roman fără reeditare în România ultimilor ani (nu bat nici un apropo, constat doar o lipsă editorială), satirizează nazismul – romanul apare în 1936 – dar nu se oprește aici, lucrarea fiind și o critică a reacției europene la emergența politicilor rasiale și pan-germaniste după preluarea puterii de către Hitler. În plus, acțiunea romanului traversează și oceanul pentru a contura o imagine subversivă a segregaționismului american și a colonialismului ca prelungire dialectică a unei viziuni fundamentată pe diferențe culturale și genetice.

Este necesar de știut contextul în care este scris  Război cu salamandrele, volum care face parte dintr-un ciclu mai larg de texte – alături de piesele de teatru Praga albă (1937) și Mama (1938) – unite  tematic prin tematica anti-fascistă. Astfel, după revolta studenților fasciști din 1934, în care membri ai mișcării naziste au distrus magazine deținute de evrei, cât și sediile partidelor de stânga, Čapek a redactat un manifest care se numea „Primul manifest anti-fascist al intelectualilor cehi”, o scrisoare semnată de aproape 200 de scriitori și artiști cunoscuți din Cehoslovacia. În plus, prea puțin știut, scriitorul a făcut parte și dintr-o asociație care asista refugiații ce fugeau din Germania de frica politicilor agresive ale celui de-al Treilea Reich, care începuseră să ceară azil politic în Cehoslovacia.[1]

Război cu salamandrele este un roman-avertisment, scris în stilul care l-a consacrat pe autor, cu accente ludice și jonglerii lingvistice, inovator prin structura metronimică ce oscilează între stilul literar sobru și cel colocvial, textul desfășurându-se ca un exercițiu al parodiei care pastișează și caricaturizează absolut orice registru verbal: cel jurnalistic, cel legal, cel birocratic, cel politic și cel științific.

Deși volumul poartă cu sine promisiunea unui roman de război, doar ultimele 4 capitole, din cele 26 cât are în total, se ocupă cu descrierea conflagrației dintre oameni și salamandre. Restul este un jurnal pestriț, un colaj în cheie parodică, de pamflet, a unei istorii contrafactuale amestecată cu schițe din manuale de geografie și biologie inventate, care cuprind detalii din descoperirea salamandrelor, a evoluției lor naturale și a exploatării la care sunt supuse de către oameni.

Cartea nu are un protagonist, în sensul clasic, ci privește în amănunțime istoria contemporană a salamandrelor, de obicei în relație cu singurele trei personaje recurente – Căpitanul J. Van Toch, marinarul care descoperă salamandrele, Gussie H. Bondy, un industriaș care investește în înființarea unei industrii bazate pe forța de lucru a salamandrelor, și domnul Povondra, portarul și slujbașul lui Bondy.

Cele trei personaje se încadrează în registrul pe care Čapek îl exploatează satiric. În economia interpretativă a romanului, acțiunile căpitanului van Toch reprezintă, în oglindă, practicile colonialismului. Primele capitole îl găsesc pe van Toch în peisajul idilic al unei insule exotice, înconjurat de salamandrele cu care face comerț – unul relativ egal: el le oferă cuțite și le învață să vorbească, iar ele îi aduc perle pe care le pescuiesc de pe fundul mării, relație care se schimbă fundamental atunci când, odată cu promisiunea profitului, salamandrele sunt vândute domnului Bondy, un afacerist lipsit de scrupule.

Bondy este modelul afaceristului de succes, care privește salamandrele drept o sursă uriașă de potențial financiar pe care o poate exploata în folosul propriului capital, departe însă de lumea reală, închis în biroul său, unde nu are contact cu vreuna dintre salamandre. El este cel care le organizează pentru muncă și le exploatează organizat și sistematic, forțând creaturile să trăiască potrivit unui cod extrem de strict, pentru care pune bazele și unui „Sindicat al Salamandrelor” – o denumire nejustificată în spatele căreia se ascunde o formă brutală de sclavie cu mijloace moderne – salamandrele sunt transportate în cisternele vapoarelor, apa le este schimbată zilnic, iar mâncarea o primesc în funcție de statutul fizic în care se află: cele sănătoase sunt hrănite mai bine. Astfel, fatalitatea în rândul salamandrelor transportate precum sclavii africani de altădată este de „doar” – se laudă Bondy – 10%.

Un loc aparte în narațiune îl are domnul Povondra, portarul domnului Bondy și cel care îi permite Căpitanului Van Toch, pe care „îl chinuie o lipsă de intuiție inexplicabilă”, să aibă o întrevedere cu industriașul, întâlnire care schimbă soarta lumii. Autorul este nemilos cu acest personaj. Un bărbat semeț pe vremuri, portarul se mândrește că de la el a pornit tot acest negoț care va schimba lumea:

„– Și când mă gândesc că dacă nu eram eu chestia asta n-ajungea aici!

– Ce chestie?

– Negoțul cu salamandre… Epoca asta nouă. Dacă stau și mă gândesc bine, de la mine pornește totul!

Doamna Povondra își ridică privirea de pe ciorapii găuriți

– Cum de la tine?

– Uite-așa, fiindcă l-am lăsat atunci pe căpitanul ala la domnul Bondy. Dacă nu l-aș fi anunțat, căpitanul nu s-a fi întâlnit în vecii vecilor cu domnul Bondy. Dacă nu eram eu, femeie, nu se alegea nimic din toate astea. Ni-mic!”[2]

 

Lipsa de modestie și infatuarea pe care o afișează este pedepsită la sfârșitul romanului. În fața apocalipsei, portarul își conștientizează lipsa de intuiție și devine sincer cu el însuși: „Da, nu trebuia să-l las pe căpitan să intre. Îmi spunea mie inima parcă: nu-l lăsa, nu-l lăsa, dar pe urmă ce m-am gândit? Poate căpitanul mi-o da vreun bacșiș și vezi, nu mi-a dat, uite așa poți să nimicești o lume întreagă.”[3]

Čapek e critic cu el și deși își recunoaște cruzimea față de portar, în epilog, ea este cu totul justificată pentru că domnul Povondra reprezintă, în economia alegoriei, umanitatea. Portarul dă dovadă de cele mai comune defecte omenești, este neștiutor, credul, lacom. În momentul în care lucrurile merg pe făgașul corect, devine arogant și plin de sine, atribuindu-și succesul, în timp ce eșecul îl îmbolnăvește și îl umple de regrete: asumarea vinovăției este un act dureros, dar care se manifestă prin ipocrizia cu care se raportează la fiecare eveniment din istoria care urmează descoperirii salamandrelor.

O parte din capitolele științifice sunt dominate de o voce ironică și sumbră. Se reconstituie istoria speciei, se organizează congrese pe tema psihologiei salamandrelor, iar unii savanți, presimțind amenințarea, propun extirparea lobului frontal al creaturilor, care ar putea să fie sursa unei eventuale emancipări a rasei marine. Mai mult autorul elaborează, parcă la îndemnul personajelor sale, pe marginea viații sexuale a salamandrelor, scopul fiind acela de ne reaminti că omul a pus stăpânire pe aceste viețuitoare pe care le consideră inferioare – descrierea abundentă a practicilor sexuale le îndepărtează de registrul uman, pentru care sexul, în perioada în care este scris romanul, era încă un subiect dezbătut într-o cheie restrictivă.

Însă, demersul e unul pur speculativ și profund societal, deoarece observăm din această reconstituire de tip colaj că raportarea la istoria și cultura salamandrelor păstrează aceeași direcție convergentă om-salamandră, niciodată invers, salamandrele fiind împiedicate sistematic să își formeze o cultură proprie. Astfel că, în lipsa caracteristicilor distincte, deși abstracte, a unor structuri spirituale și identitare, singura lor resursă intelectuală devine pragmatismul. Cehul le îndepărtează de idealurile umaniste, înlăturând în paralel și orice urmă de umanism a societății noastre, a cărui singur potențial civilizator în relația cu o specie „inferioară” este cel exploatator – acțiune care întoarce complet direcția aparentă a acestui roman deghizat în enciclopedie – deznodământul este un război devastator și distrugerea completă a lumii vechi.

O alternativă de interpretare este și critica teoriilor rasiale care deveniseră politică națională în statele central și est-europene după Primul Război Mondial, care, printre altele îndemnau la o formă de scientism promovată anterior de Francis Galton și Edgar Schuster, ce discutau despre un ideal eugenic – a îmbunătățirii rasei. Înmulțirea salamandrelor se face în crescătorii special construite, acțiune supervizată îndeaproape după regulile unui etos științific. În timpul creșterii, creaturile sunt obligate să participe la ore de gimnastică și activitate fizică, iar nerespectarea programului atrage după sine sancțiuni dure – raționalizarea sau înfometarea.

Apoi, la un congres organizat de oamenii de știință ai guvernelor lumii, a cărui scop este dezbaterea celor mai noi descoperiri din psihologia salamandrelor, se fac comunicări detaliate despre cazurile ieșite din comun: reacțiile fiziologice ale salamandrelor cărora le sunt extirpate lobii creierului, ori le sunt amputate membrele, sunt supuse la toxine sau sunt abandonate în medii uscate. Atrocitatea experimentelor este însușită de autor printr-o tehnică a depersonalizării narative, care își asumă tonul științific, sec, informativ, tocmai cu scopul de a critica lejeritatea cu care eugenismul, cât și adepții săi din Cehoslovacia, acceptaseră teoriile care defineau umanitatea în termenii unei ierarhii sociale și biologice, unde unii indivizi erau considerați a fi mai înzestrați decât alții:

„Dacă unei salamandre i se zdrobesc arterele sau omoplatul, membrul rupt cade şi îi creşte din nou. De asemenea, îi creşte ochiul scos sau limba tăiată; interesant e faptul că salamandra căreia i-a fost extirpată limba a uitat să vorbească şi a trebuit să înveţe din nou. Dacă i se taie capul sau corpul între gît şi bazin, salamandra moare.”[4]

 

O parte a salamandrelor sunt primite în rândurile servitorilor societății burgheze, unde beneficiază de momente superficiale de filantropie, deoarece scopul final este educarea creaturilor pentru a deveni servitori: la școala din Menton, salamandrele femele învață să gătească, să brodeze, să discute despre muzică. Cele mai descurcărețe sunt scoase din bazine și îmbrăcate în rochii și obligate să poarte lungi conversații despre fabulele lui La Fontaine (ironia autorului este aici extrem de savuroasă). Ulterior se va înființa și o „Ligă Internațională pentru protecția salamandrelor” care, însă, este doar un paravan sub care se ascund o serie și mai largă de obligații și îndatoriri.

Urmărind dezvoltarea umanității ca urmare a efortului salamandrelor, autorul dedică un capitol întreg exagerărilor propagandistice ale presei, care scrie despre „Secolul de aur al salamandrelor”. Acest moment reprezintă și punctul de maximă tensiune în construcția romanului, autorul anticipând astfel declinul inevitabil al societății umane, care urmărește creșterea și decăderea civilizației umane, ce a ajuns pe treapta „convertirii utile a informației” (propaganda aparatului de stat). Este și indiciul că umanitatea a intrat într-o nouă etapă, cea a totalitarismului, care exploatează natura și salamandrele (deci îndeosebi pe cei mai slabi ca ea) în folosul „progresului” civilizațional care se traduce maselor prin articolele triumfaliste, învăluind abuzurile la care sunt supuse creaturile într-o ceață de normalitate și respectabilitate, menită să normalizeze statutul de subordonare în care se află salamandrele, mizând astfel pe dezvoltarea fără seamăn la care ajunge umanitatea.

Disproporționată ca întindere narativă, dar densă în evenimente, ultima parte a romanului poartă titlul alegoriei. Conflictul cu salamandrele cuprinde întreaga lume, cataclisme naturale lovesc America și China, provocate de salamandrele care se răscoală și schimbă geografia coastelor și a țărmurilor, iar continetele se scufundă sub valurile oceanelor. Catastrofa ecologică pune în primejdie specia umană.

Intenția autorului oscilează din nou. Salamandrele devin agresorii care cer umanității un spațiu vital în care să locuiască, transcriind vizionar câteva din evenimentele care aveau să urmeze morții sale. Șeful Salamandră, un personaj înspăimântător și agresiv, le vorbește oamenilor de la radio: „arţăgos, cîrîit, parcă artificial, pe care megafonul îl făcea şi mai turbat”[5], somând țările europene: „Dar ne trebuie apă, cît mai multă apă, şi ţărmuri, şi locuri cu apă scăzută, ca să putem trăi. Sîntem prea multe. Nu mai avem destul loc pe coastele voastre. De aceea trebuie să vă sfărîmăm continentele. Din ele vom face numai insule şi golfuri.”[6]

Fizionomia morală a acestei noi puteri este una militaristă, venită pe filiera utilitară și pragmatică pe care o anunțasem anterior. Societatea salamandrelor este lipsită de compasiune (sau de orice alt sentiment omenesc), iar suplețea intelectului uman, care nu a  putut fi programat în salamandre, are aici accentele rigide ale granițelor geometrice, ale artificialității (țărmuri de beton). Este o societate similară cu cea descrisă de Evgheni Zamiatin în romanul distopic Noi – lipsită de poezie, de muzică, de tradiție, de istorie, de iubire – un univers în care dragostea este înlocuită de ritualul erotic al „dansului lunii”. Stilul detașat, ironic, este înlocuit de premoniția sumbră a unui viitor apropiat – salamandrele germane sau supra-salamandrele sunt „superioare” celor din zona mediteraneană, care sunt degenerate și „pipernicite la trup și la suflet”:

 

„La ciţiva ani după colonizarea Mării Nordului şi a Mării Baltice cu salamandre, savantul german doctor Hans Thuring a constatat că salamandra baltică prezintă – probabil din cauza influenţei mediului – unele particularităţi fizice deosebite. Aşa, de pildă, se spune că e ceva mai deschisă la culoare, merge mai drept, iar craniul e mai lung şi mai îngust decît al altor salamandre.”[7]

sau

„Oare locul de baştină al tuturor salamandrelor din lume n-a fost pe pămînt german? Nu-şi au leagănul la Oeningen, unde învăţatul doctor Johannes Jakub Scheuchzer le-a găsit încă din miocen? Nu poate exista nici cea mai mica îndoială că strămoşul lui Andrias Scheuchzeri s-a născut înaintea erelor geologice pe pămînt german! Dacă ulterior s-a răspîndit şi în alte ţinuturi ale globului, a piătit-o cu o scădere evolutivă şi cu degenerarea; îndată însă ce s-a stabilit din nou pe pămintul patriei sale străvechi, a redevenit ceea ce fusese la origină: salamandra nordică nobilă a lui Scheuchzer, cu pielea deschisă la culoare, cu mersul drept şi craniul alungit. Deci salamandrele numai pe pămînt german se pot întoarce la tipul lor pur superior, aşa cum l-a descoperit marele Johannes Jakub Scheuchzer în carierele de la Oeningen.”[8]

 

Șefa Salamandră declamă că Germania are nevoie de țărmuri și colonii noi, unde se pot dezvolta noile generații rasiale pure ale salamandrelor germane. Europa devine un teren fertil pentru proteste, demonstrații, incidente militare, atentate teroriste. Se găsește totuși un compromis: China Centrală este oferită creaturilor, dar salamandrele nu acceptă, negocierile stagnează, iar contintentele sunt scufundate. Perspectiva e tragică.  Deloc întâmplător este și momentul în care reapare domnul Povondra, mustrat de conștiință, dar încrezător că Cehoslovacia va scăpa deoarece se află departe de mare. Totul se năruie în momentul în care vedem prima salamandră pe Vltava. Dezastrul nu ocolește pe nimeni.

Totuși, autorul, într-un ultim act de compasiune pentru cititorii săi, spre deosebire de deznodământul din R.U.R., îi salvează pe oamenii de la pierzanie, însă doar pe moment, prinzându-i într-o buclă a cărui destin este distrugerea ciclică. Cuprins de remușcările destinului sumbru pe care îl anticipează, Čapek ține să se disculpe: „Crezi că din vina mea sunt pulverizate continentele, crezi că eu am vrut acest sfârșit? Asta a fost logica evenimentelor. Pot eu să schimb cursul?… am avertizat omenirea la timp… nu oamenii au vrut-o?… toți suntem vinovați.”[9] Lumea se va regenera, continuă el, pentru că un alt război va izbucni, cel al „salamandrelor contra altor salamandre”. Pe fondul slăbiciunii, omenirea dezbinată va fi distrusă și apoi va renaște. Și apoi va fi iarăși distrusă.

Astfel, dialogul pe care îl poartă în epilog autorul cu cititorii susține vizionarismul excepțional al lui Čapek, dar și pesimismul celui care înțelege prea bine drumul spre care se îndreaptă umanitatea, cel al extremismelor, al discriminării pe criterii rasiale și etnice, al agresivității și brutalității scăpate de sub control, al autodistrugerii, față de care romanul încearcă să fie un avertisment, un semnal de alarmă. Unul eșuat, pentru că dialogul intern, retoric, este fără soluții, o elegie cât o sentință, confirmarea dureroasă că deznodământul nu poate fi influențat și nici schimbat. Iar, din nefericire, următoarea jumătate de secol după apariția romanului îi va da dreptate cehului.

 

Bibliografie selectivă

Antohi, Sorin, Utopica: Studii asupra imaginarului social, Editura Idea, Cluj-Napoca, 2005;

Caillois, Roger, Abordări ale imaginarului, Editura Nemira, București, 2001;

Čapek, Karel, Război cu Salamandrele. Hordubal, Editura pentru Literatură universală, București, 1961;

Galton, Francis, Essays in Eugenics, The Eugenics Education Society, 1909;

Levine, Philippa, A very short introduction. Eugenics, Oxford University Press, Oxford, 2017;

Ort, Thomas, Art and Life in Modernist Prague-Karel Čapek and His Generation 1911-1938, Palgrave Macmillan, New York, 2013;

[1] Ort, Thomas, Art and Life in Modernist Prague-Karel Čapek and His Generation 1911-1938, Palgrave Macmillan, New York, 2013, p. 24.

[2] Čapek, Karel, Război cu Salamandrele. Hordubal, Editura pentru Literatură universală, București, 1961, p. 141.

[3] Ibidem, p. 267.

[4] Ibidem, p. 167.

[5] Ibidem, p. 248.

[6] Idem.

[7] Ibidem, p. 224.

[8] Ibidem, pp. 224-225.

[9] Ibidem, p. 263.