de Alina Beiu-Deșliu

Povestite, lucrurile capătă o tensiune artificială, nuanţele sunt simplificate în codul convenţional al limbajului. Totul s-a petrecut oarecum ireal, dar simplu, lipsit de dramatism.

Mergea de multe ceasuri pe drumul acela uscat de văpaia soarelui. Praful se înălţa la cea mai slabă adiere, cuprinzându-i genunchii ca un cleşte de fum. Aproape că nu-i vedea pe cei care treceau pe lângă el. Erau mai ales oameni simpli, purtând pieptare din pânză groasă peste cămăşile croite stângaci, dar înflorate de mâinile femeilor. Parcă avea sub frunte o hartă cu străzi multe şi întortocheate prin care şovăia, regăsindu-se uneori la o răscruce ştiută, ca să se piardă din nou în labirinturi nesigure. Plecase, mânat de o putere neştiută din el, de acolo de unde nu-l alunga nimeni, într-un loc unde n-avea cine să-l aştepte. Sudoarea sărată îi picura din streaşina sprâncenelor în ochii înroşiţi de praf şi de oboseală. Îşi aminti vorbele Bătrânei: „Acolo unde duce acest drum nu vor ajunge decât  puţini”. „Nici aceia, doar eu”, surâse Băiatul către arătările de spaimă rămase undeva în urmă. Trecuse parcă de un hotar al primejdiilor, intrând în alt tărâm, unde totul părea sigur, liniştit, lipsit de taine.

Un copil răsări în faţa lui ca o piatră de hotar, înălţându-şi braţul într-un gest de salut sau de apărare. Băiatul  se opri. Abia atunci îşi dădu seama cât de obosit era. Copilul avea ochi mov şi trişti ca două pansele prin care şerpuiau unde argintii. „Ce ochi nemaivăzuţi!” se miră Băiatul.

– Se vede că vii de departe. Odihneşte-te puţin. Am să-ţi aduc apă, şopti sfios copilul.

Oboseala urca pe trupul Băiatului ca apa, încolăcindu-i-se pe muşchii încordaţi. Nu-şi mai simţea tălpile şi i se părea că pământul se clatină. Îşi îndoi cu greutate genunchii, aşezându-se la marginea drumului. Închise ochii şi zeci de cercuri roşii începură să-i joace sub pleoape. Stătu o vreme amorţit, fără gânduri. Când îşi reveni, zări alături copilul care ţinea în braţe un ulcior cu apă.

– Din ce ţară străină vii? Toţi cei care călătoresc aşa sunt slabi şi nu ştiu de ei. Au mai trecut câţiva. I-am rugat să nu plece. Dar ei s-au dus. Nu m-au crezut. Nimeni nu ascultă.

Vorbind, îi turna apă în căuşul palmelor. Băiatul  se simţea mai bine. Răceala apei îl înviorase. Soarele începea să coboare spre creasta dealului. Îşi hotărî să-şi urmeze calea când umbra plopului de peste drum îi va ajunge la picioare. Copilul se aşezase lângă el şi continua să vorbească monoton, cu privirea aţintită în gol, de parcă ar fi vorbit singur.

– Se confundă prea adesea cauza cu efectul. Aşa că degeaba mai aştept. Şi-aşa a fost prea mult. Când ai ajuns aici, m-am şi mirat. Dar dacă m-aş întoarce cu spatele ştiu că ai pleca mai departe şi ai râde  de mine. Pentru că vrei să te duci, nici nu-ţi poţi închipui că ai putea să nu te duci mai departe. Dincolo de viaţă. Nimeni nu te poate opri. Nici mama ta, nici primejdiile, nici înţelepciunea şi nici măcar eu, dar cineva trebuie să încerce. Cum se face că nu întrebi nimic?

– E ciudat că vrei să mă opresc aici.

– Nu trebuie să te opreşti aici, ci să porneşti înapoi.

Umbra plopului se topise în umbra serii. „Poate că e un semn”, îşi spuse Băiatul. „Oare într-adevăr nu voi pleca mai departe?”

– Nu depinde decât  de tine, spuse copilul, de parcă i-ar fi citit gândul. Totuşi, cred că la noapte poţi dormi la noi.

Se lăsase un întuneric uşor ca o perdea de ceaţă. Băiatul  simţi din nou o mare sfârşeală. Porni în urma copilului pe o alee cu dale pătrate, între care creşteau fire subţiri de iarbă. Urcară câteva trepte. Întunericul se îngroşase atât de mult, încât Băiatul nu văzu decât o uşă de lemn care se deschise în faţa lor. Se aflau într-o încăpere largă, cu piedestale înalte purtând cuburi care împrăştiau în jur o lucire fosforescentă. Treceau printr-o penumbră lăptoasă, contrastând puternic cu bezna de afară. Copilul deschise altă uşă şi intră într-o sufragerie cu mobilă grea, sculptată, luminată de o lustră obişnuită, prinsă de tavan cu un lanţ.

– Tu eşti, Lulú?

Dintre faldurile unei draperii se desprinse o siluetă. Era o femeie suplă, fără vârstă. Băiatul nu-şi dădea seama dacă e o adolescentă sau o femeie în jurul a treizeci de ani.

– Iarăşi ai ieşit pe drum. Ştii că n-ai voie. Mai ales acum. Dacă vei fi din nou pedepsit? îl mustră ea. Copilul îşi plecă privirea. Afară de ochii aceia mov-argintii, întreaga înfăţişare i se schimbase. Membrele îşi pierduseră fineţea stilizată a contururilor, încheieturile-i erau ascuţite, ţinuta stângace, încât părea o marionetă. Hainele de pânză viu colorată acopereau un trup cioplit parcă din lemn, cu unghiuri nefireşti pornind din linii drepte. Chiar bretonul blond părea artificial. Băiatul  era stânjenit, uitaseră de el, mai bine ar ieşi încet pe uşă şi ar pleca. Dar femeia îi zâmbi:

– Mă bucur că Lulú te-a adus aici. La noi, oaspeţii sunt rari, dar acum am ştiut că vei veni, am şi pregătit masa.

Băiatul  se miră că nu simţise până atunci aroma îmbietoare care-i trezi deodată o foame de lup. Nimic din ce vedea pe masă nu-i era cunoscut. Nu ştia ce să ia mai întâi, şi cu care din multele tacâmuri aflate în faţa lui. Privi pe furiş spre Lulú. Dar Lulú nu părea să aibă intenţia de a mânca. Privea undeva departe, cu obrajii sprijiniţi în palme, pierdut în gânduri prea grele pentru tâmplele lui delicate. Fiindcă nu îndrăznea să-şi întoarcă ochii spre femeie, Băiatul  se hotărî brusc şi înfipse o suliţă minusculă, bifurcată, în ceva oval şi cafeniu ca o chiftea bine prăjită, cu pete galbene şi cristale verzui, mirodenii probabil. Dădu s-o taie cu un mic pumnal cizelat.

– Violenţa este dăunătoare şi respingătoare, acest fruct se deschide cu o mângâiere – îl opri femeia, şi atinse, cu vârful degetului un capăt al lucrului cafeniu, care se deschise, ca împins de un arc, în două jumătăţi cu miez palid gălbui. Avea un gust ameţitor, de ananas ţinut în must, şi-i potoli de minune foamea. Femeia avea un zâmbet cald şi parcă mirat.

– Vrei să pleci mai departe? La ce bun atâta osteneală, şi nici măcar nu ştii ce cauţi.

– Poate că voi găsi ceea ce caut atunci când voi ajunge acolo de unde nu voi mai simţi nevoia să plec. Dacă nu voi găsi într-un loc, voi căuta într-altul. E un sentiment ciudat, nici eu nu înţeleg încă.

– Dar înainte ce făceai?

– Aşteptam. Sufeream de somn fără vise. Iubeam la întâmplare, iubiri trecătoare şi puţin triste. Şi toate astea nu erau adevărate, treceam prin ele ca printr-un miraj. Aşteptam.

– Atunci din ce ţară străină eşti? întrebă pe neaşteptate Lulú. Ai o privire bună, care vine de nicăieri. Iar eu, care de obicei ştiu asta, nu te pot găsi.

– Mâine, Lulú. Sunt obosit, murmură el, simţind că ochii i se închid. Când reuşi, cu un efort dureros, să-i deschidă, în jur era întuneric, iar el era întins într-un aşternut moale. În tavan – un luminator mare, presărat cu stele. Se vedea şi o felie de lună, roşie ca o portocală. Raza ei cădea pe scoarţa prinsă pe perete, lângă pat, luminând un tablou atârnat la căpătâi: sfântul Francisc. Alături era prinsă cu un ac o fâşie îngustă de hârtie. Întorcându-şi privirea, Băiatul  putu citi cele câteva cuvinte scrise acolo: „Mon amour pour vous est infini”. Îi erau cunoscute. Să fi fost o coincidenţă? O simplă întâmplare? Ridică din umeri. „N-o iubeam, dar era aşa de frumoasă!” Se simţea destul de bine. Luna dispăruse în nori. Cele şase cuvinte se puteau împleti oricum. Scrisul nu se mai vedea, însă conturul subţire al cuvintelor îi stăruia pe retină, schimbându-şi docil locul, după voia lui. Infini… infini… Pour vous… mon amour est infini… pour vous mon amour… mon amour est pour vous…

Noaptea se rotea blând, revărsând o stare de graţie asupra odăii. Sfântul Francisc adormit îşi arcuia braţul pe gâtul unei căprioare. Deasupra somnului pluteau vietăţi diafane supuse razei de lună care prăfuia geamul luminatorului, înflorind cu orhidee aurii capul palid al celui care dormea. O umbră asemănătoare unei păsări cu aripi imense acoperise luminatorul, întunericul se stratifica vibrând sacadat:

„Fluturi galbeni stau pe flori,

am să mor

ai să mori,

Rătăcind printre culori

am să mor

ai să mori…”

Fraza crucificată lângă pat începe să ardă, barieră incandescentă în calea descântecului duşman, pecetluind încordarea acelei clipe. Sfântul Francisc surâde  încrezător visului de dincolo de încleştarea mută a celor două voinţe opuse. Băiatul  suspină prin somn. Ziua ştia să-şi apere singurătatea, dar uneori, noaptea, cei care-l iubeau reuşeau să pătrundă prin gândurile lui. Mai ales mama: „A fost pe la noi Maria, cu copilul. Creşte. Ai zice că are doi ani, aşa e de voinic. Tu cum te mai simţi? A întrebat de tine Cezar. Ţi-a venit o scrisoare de la Alba. Te-a căutat de câteva ori şi fata aceea cu plete blonde, ciudată fată, zâmbea şi-i tremurau luminile ochilor, întreba şi nu credea nimic din ce auzea şi nu se plângea niciodată, de-mi era şi frică de ea. Întoarce-te, că sunt bolnavă şi mi-e greu singură, fetele au casele lor, grijile lor, o să mor şi n-o să te mai văd”. „Vreau doar să mă limpezesc, să se aşeze totul în sufletul meu, când îmi voi găsi liniştea, mă voi întoarce. Tu ai simţit întotdeauna ce se petrece cu mine, înţelege-mă. Nu se poate altfel.”

Şi, adesea, fata care-l căuta cu disperarea dragostei ei fără speranţă: “Ochii tăi ar trebui să fie verzi. Ştiu că sunt castanii, cu puncte ca mierea, dar nu mi-i pot aminti decât verzi. Aproape că mă tem de culoarea asta… Am aşteptat şi azi, am aşteptat nu ştiu ce, ceva de la tine, deşi ştiu că nu putea fi nimic. Toată ziua mă gândesc la tine, îmi lipseşti, îmi lipseşti enorm, nu mi-a mai rămas decât  inima pustiită de dorul tău şi deznădejdea, inerţia uneori şi dorinţa de-a muri, în fiecare clipă, dar nu se-ndură nimeni de mine. Am umblat ore-n şir pe străzi, mă tem că o să înnebunesc. Te-am căutat la telefon, telefonul suna în gol, tu nu răspundeai, unde eşti? Mi-e atât de dor de tine şi suport tot mai greu timpul care trece, decât  să te îndepărteze de mine, mai bine să mă ucidă cât mai repede. Mă întreb zi şi noapte unde eşti, de ce eşti aşa departe, de ce, de ce nu există niciun alt loc pe lume unde să pot să mă mai simt bine, unde să mă pot ascunde de mine însămi decât  acolo unde eşti tu”. „Îmi pare rău. Nu poţi înţelege, fiecare are dreptul să-şi aleagă viaţa. E singurul lucru cu adevărat al meu. Nu ţi-l pot da. Nu  e drept să-l ceri…”

Atât pentru fata blondă. Câte un gând, uneori. Ca pentru un tablou rămas undeva în copilărie. „Era aşa de frumoasă! Dar n-o iubeam”.

Băiatul  se trezi devreme. În clipa când deschise ochii, încercând să se regăsească între lucrurile străine din jur, se auzi o bătaie în uşă.

– Da, răspunse automat, în timp ce îl fulgeră teama că ar putea fi femeia aceea frumoasă, mama sau poate stăpâna lui Lulú. Din fericire, dormise îmbrăcat. Se ridică, netezindu-şi uşoara răvăşeală a hainelor. În uşă apăru însă Lulú.

– Bună dimineaţa, Lulú. Am crezut că e doamna…

– Clara? Pe ea n-ai s-o mai vezi. De fapt, nici nu există. A fost adusă aici special pentru tine. În cartea aceasta, ea este un personaj episodic. Rolul ei a fost doar acela de a-ţi servi cina de aseară. Şi de a-ţi preveni teama. Cum te-ai fi simţit dacă aş fi locuit aici doar eu singur? De aceea a fost nevoie de ea. De altfel, şi eu…

Lulú se  opri  brusc.

– Uneori vorbesc prea mult, multe lucruri pe care celălalt nu le înţelege. Cel mai adesea sunt singur, şi când vine cineva nu ştiu să mă port, vorbesc de parcă aş fi tot singur. Dacă vrei, pot să te conduc până la marginea pădurii. Îţi arăt drumul şi mă întorc. Dar ar fi mai bine să rămâi. S-ar putea ca pădurea să ardă, de data aceasta. Tot n-ai să răzbeşti până la capătul drumului. Acolo nu vor ajunge decât  puţini, poate nici aceia…

– … doar eu. Dar trebuie să ajung, Lulú.

Porniră. Soarele strălucea puternic, deşi dimineaţa era rece. Lulú ducea pe umăr o legătură şi părea să-şi fi uitat îngrijorarea. Îi arăta Băiatului ierburi ciudate şi-i povestea despre însuşirile lor tămăduitoare, magice sau otrăvitoare. Băiatul  se minuna ascultându-l. „La vârsta lui nu ştiam nimic. Nici acum nu ştiu câte ştie el”. Vântul începuse să bată, culcând la pământ firele înalte de iarbă. Zulufii aurii biciuiau obrajii copilului şi-i acopereau ochii. Până la marginea pădurii mai era puţin. Crengile pomilor se scuturau cu furie, şuierând ameninţător.

– Întoarce-te acasă, Lulú. În curând va începe ploaia, vru Băiatul să-şi ia rămas bun.

Lulú îl opri:

– Se apropie pasărea Hieronymus. Acesta e primul semn. Nu poţi pleca.

În zare se ivi un vârtej întunecat care se apropia încet.

– E doar furtuna, dar nu-ţi fie frică, pădurea ne va apăra de ploaie.

– Repede, trebuie să ajungem acasă înainte de trecerea păsării.

Lulú părea atât de speriat, încât Băiatul  nu se mai împotrivi şi începură să alerge spre adăpost. Vântul se proptea, vuind asurzitor, în piepturile lor, transformându-le goana într-un mers poticnit. Băiatul  strângea mâna subţire a copilului, pe care vântul aproape că-l lua pe sus. Trâmbe de praf îi învăluiau, pătrunzând în ochi, în nări, în haine. Peste pământ se abătu o umbră care devenea tot mai întunecată. O răbufnire puternică a vijeliei îi culcă la pământ, rostogolindu-i ca pe nişte frunze. Nu se puteau vedea, dar se ţineau strâns unul de celălalt. „Să se termine, să se termine mai repede, să se sfârşească odată”, gândea Băiatul.

Lulú nu se temea. Gândurile-i erau clare şi ordonate ca de obicei.

„Ar trebui să fi ştiut, dar n-am putut gândi aşa de aproape. De ce m-am speriat? Nu mi se va întâmpla nimic. Dacă aş arde, m-aş întoarce de unde am fost adus, şi atât. N-aş mai fi Lulú, dar ce înseamnă Lulú? Jocul cu o păpuşă aproape perfectă, căreia-i poţi mişca oricum trupul şi sufletul, ele fiind doar materialul din care sunt alcătuit…”

Peste ei se prăvăli o negură făcută din zeci de mişcări şi zgomote. O tensiune insuportabilă încingea aerul. Lulú deschise ochii şi, în ciuda prafului şi a întunericului, văzu conturul imens al aripilor care băteau rar, iscând la fiecare mişcare vârtejuri. Câte o pană cădea ca o suliţă, străpungând aerul agitat. Profilul ascuţit al capului semăna cu etrava unei corăbii, având în centru un ochi rotund şi galben ca luna. Ochiul acela inexpresiv era atât de absent şi îndepărtat faţă de vacarmul pe care-l stârnea trecerea păsării, încât toată scena avea ceva ireal, de coşmar. Băiatul respira cu greutate. Ceva dur şi ascuţit îi lovi fruntea. Mai avu un gând pentru Lulú şi se prăbuşi în alt întuneric, tăcut şi nesfârşit de adânc… Ajunsese.

– va urma –