Miracolul islandez

Privite din spaţiu, insulele Atlanticului de Nord seamănă cu nişte borne marcând ruta spre ţărmul Americii: Arhipelagul Faerøer, Islanda şi Groenlanda. Primele corăbii vikinge au debarcat în Faerøer prin anul 800, găsind doar călugări irlandezi, ajunşi aici în pelerinaje de penitenţă – peregrinatio pro Christo – şi care se adăposteau în schiturile ridicate de predecesorii lor. Geograful irlandez Dicuil scria în 825, reproducând relatările unuia dintre călugării-pelerini: „În aceste locuri trăiau de o sută de ani sihaştri, sosiţi cu bărcile din Irlanda. Dar spaima de războinicii Nordului i-a alungat şi insulele au rămas iarăşi nelocuite, aşa cum au fost de la începutul lumii…“. Vikingii care au tulburat pacea ascetică a călugărilor veneau fie dinspre sud-est (Hebride, Shetland, Orkney), fie chiar din Norvegia, unde domnia autoritară a regelui Harald „Păr Frumos“ i-a făcut pe mulţi dintre supuşii săi să aleagă calea exilului.

Încă din Antichitate, Strabon, Pliniu şi Tacit cunoşteau existenţa unui pământ situat dincolo de Coloanele lui Hercule (Gibraltar) şi la sud de gheţurile veşnice, pe care l-au numit Thule. Venerabilul Beda plasa acest teritoriu legendar la şase zile de navigaţie spre nord-vest de Britania şi îl descria ca pe un ţinut unde în solstiţiul de vară nu este noapte, iar în echinocţiul de iarnă nu este zi. În „De Mensura Orbis Terrae“ („Despre mărimea suprafeţei Pământului“), Dicuil pomenea şi el despre o insulă unde „străluceşte soarele şi la miezul nopţii“, identificând această Ultimă Thule a anticilor cu Islanda.

Începând din 775, omniprezenţii călugări irlandezi petreceau „lunile luminoase“ ale anului arctic în Islanda, după ce înfruntaseră oceanul în luntrile lor căptuşite cu piei. Vikingii au găsit insula în 860, când un drakkar ce naviga din Norvegia spre Insulele Faerøer a fost purtat de o furtună sute de kilometri mai departe, naufragiind pe ţărmurile unui pământ necunoscut.

Peisajul arid şi sălbatic al Islandei aminteşte de începuturile lumii: deşerturi stâncoase, râuri de lavă împietrită, prăpăstii ameţitoare, munţi acoperiţi de gheţari, lacuri, cascade şi fiorduri, câmpii de nisip negru, izvoare fierbinţi, gigantice domuri de riolit, vulcani noroioşi, zăcăminte de obsidian… Neobişnuita întâlnire dintre vulcani şi gheţuri a dat unul dintre numele insulei: „Ţara de gheaţă şi foc“.

Dacă vechile saga-uri păstrează tăcere asupra identităţii descoperitorului viking, „Cartea aşezărilor“, cronică genealogică a primilor locuitori ai Islandei, oferă trei nume şi versiuni diferite. Cronica a fost alcătuită în secolul al XII-lea de istoricul islandez Ari Thorgilsson (1067 – 1148), cel care a scris şi „Cartea islandezilor“, în care urmăreşte procesul colonizării scandinave. Din anul 870, mii de războinici, cu familiile, slujitorii şi sclavii lor au sosit aici din Norvegia, Anglia sau Irlanda, într-o migraţie de proporţii, ce avea să dureze şase decenii. După 930, corăbiile cu colonişti au încetat să mai vină, Islanda devenind singurul teritoriu viking independent de peste mări.

Paradoxal, nicăieri în peregrinările lor de explorare, jaf sau cucerire, scandinavii n-au întâlnit auspicii mai bune decât pe această insulă neospitalieră. N-a fost nevoie să ducă lupte, fiindcă Islanda nu era a nimănui. N-a existat o populaţie autohtonă – de obicei superioară numeric – pe care ar fi trebuit să o supună şi care sfârşea întotdeauna prin a-i asimila.

Dar cu adevărat remarcabile sunt cultura şi civilizaţia născute aici.

În Islanda, războinicii Nordului au ridicat biserici şi mănăstiri în loc să le distrugă, iar convertirea lor la creştinism (anul 999) nu a dus numai la construirea legendarelor stavkirker (bisericile înalte norvegiene), ci şi la apariţia unor altfel de monumente: scrierile islandeze.

Acest „miracol“ se datorează unei stranii şi improbabile simbioze între două lumi, rară în evoluţia umanităţii. Vikingii au adus simţul istoriei, al eroismului şi aventurii, alături de o percepţie absolut particulară asupra destinului individual. În schimb, creştinismul romanic a oferit garanţia nemuririi, dată de suportul material (aparent fragilul pergament) şi de universalitatea limbii latine, pe atunci singurul liant într-un Ev Mediu sfâşiat de inepuizabile dispute politice, sociale sau teologice. În momentul colonizării Islandei, vikingii aveau deja două dintre ingredientele trecerii în eternitate: un trecut demn de a fi consemnat şi… geniu literar. Însă fără o limbă de circulaţie, în care să îşi poată transmite istoria, tradiţiile şi valorile, o mare parte din spiritualitatea unei epoci şi a unui întreg popor s-ar fi pierdut pentru totdeauna.

Cum s-a putut decanta, din sânge, sudoare şi violenţă, o literatură cultă, esenţializată, pe alocuri chiar încifrată? Cum au reuşit nişte „sălbatici“ să atingă un nivel de abstractizare la care artiştii Antichităţii nu putuseră decât să aspire? De unde intuiţia, subtilitatea şi sofisticarea poeţilor scandinavi, autorii unor procedee stilistice necunoscute până la ei?

 Dincolo de întrebări, rămâne realitatea: în Islanda s-a scris cea mai importantă pagină din epopeea vikingilor – nu în fapte de arme, ci în literatură. Între 870 şi 1350, această insulă austeră, cu vulcani dormitând sub zăpezi, a dat Occidentului şi lumii „miracolul islandez“: poezia scaldică, Edda şi Saga.

Poezia scaldică s-a născut pe ţărmurile Mării Baltice în secolul al VII-lea şi a fost exersată o perioadă de toţi scandinavii, pentru a deveni apoi un monopol islandez. Scaldul era, în acelaşi timp, poet de curte şi istoriograf: proslăvea înfăptuirile măreţe ale regelui său ori comemora evenimentele importante ale domniei acestuia, evocare îmbogăţită cu judecăţile personale ale autorului.

Europa medievală nu a mai cunoscut un gen literar la fel de sofisticat ca poezia scaldică islandeză. Analizând fenomenul în patru lucrări de referinţă („L’Edda poétique“, „La poésie scaldique“, „Sagas Islandaises“ şi „Les Sagas légendaires“), Régis Boyer observa că „deşi de o complexitate surprinzătoare, poemele respectă întotdeauna un set de reguli stricte“. Cea mai importantă interzicea numirea lucrurilor şi fiinţelor prin termeni direcţi. Aceştia trebuiau înlocuiţi cu sinonime, perifraze sau circumlocuţiuni: marea devenea astfel „întinderea eternă“, războinicul „arborele de bătălie“… O reminiscenţă a străvechilor rituri şamanice? Sau, mai degrabă, un rafinament literar, menit să pună la încercare virtuozitatea creatorului? Prin asemenea procedee stilistice, scalzii izbuteau să exprime mai multe idei simultan, să insinueze mesaje implicite în manifestul declarat al operei, să introducă teme conexe. Aşa a compus Egill Skallagrimsson poemul „Sonatorrek“ („Ireparabila pierdere a fiilor“), aşa a scris Eysteinn Asgrimsson  capodopera sa „Lilja“ („Crinul“).

Edda reuneşte treizeci de poeme din secolele IX – XII, amplu mozaic epic ce evocă întreaga mitologie scandinavă, de la începuturile şi până la sfârşitul lumii (Ragnarok). Cuprinde poeme mitologice (cum ar fi cel despre Thor şi Marele Şarpe din Midgard), magice (în care zeii ating cunoaşterea supremă), eroice (asemenea celui al luptei dintre Sigurd şi dragonul Fafnir) ori satirice (despre farsele lui Loki, printre muritori sau în Valhalla). Niciun personaj nu rămâne static ori meditativ: oameni şi zei sunt fie într-o perpetuă căutare a tainelor Universului, fie angrenaţi în confruntarea cu forţele negative ce încearcă să-l distrugă. Iar eroii nu întruchipează idealuri inaccesibile, ci modele de spirit combativ, integritate şi valoare, care vor trece graniţa poeziei spre proză, în nemuritoarele sagas ale Nordului.

O saga (de la sagen, a istorisi), este jurnalul vieţii unui personaj „ce merită păstrat în memoria comunităţii“, începând cu naşterea şi terminându-se cu moartea sa, fără a-i omite strămoşii sau descendenţii demni de atenţie. Nefiind legende, basme ori poeme epice, ci o prefigurare a romanelor istorice din epoca romantică (secolul al XIX-lea), sagas au împrumutat multe elemente stilistice din lucrările istoriografice latine, rămânând însă profund legate de civilizaţia Nordului.

Există diferite genuri de sagas, în funcţie de tematica lor:

Sagas „regale“ consemnează viaţa marilor regi scandinavi şi legendarele lor cuceriri. Astfel, în „Heimskringla“ („Saga regilor ţării natale“), Snorri Sturlusson redă întreaga istorie a suveranilor Norvegiei, de la originile mitice şi până la sfârşitul secolului al XII-lea.

Sagas „populare“ („Saga Celor din Valea Somonului“, „Saga lui Grettir cel Puternic“, „Saga despre arderea lui Njall“), ai căror autori rămân de obicei anonimi, urmăresc destinele unor eroi renumiţi pentru curajul în luptă, forţa fizică deosebită, simţul dreptăţii sau înţelepciunea de care dau dovadă.

Sagas „contemporane“ relatează evenimente din timpul vieţii naratorilor. În „Islendinga Saga“ („Saga islandezilor“), Sturla Thordarsson izbuteşte să îmbine o frescă istorică şi un tratat de filosofie politică privind evenimentele ce aveau să ducă la pierderea independenţei Islandei (secolele XII – XIII).

Însă indiferent de temă, ceea ce defineşte o saga este stilul său – întotdeauna narativ, cu accente dramatice, eroice şi, uneori, satirice –, ale cărui caracteristici esenţiale sunt realismul, dinamismul şi concizia.

Autorii nu se exprimă niciodată la persoana întâi şi evită epitetele exagerate, reuşind transformarea fantasticului în cotidian. Nu există descrieri de peisaje, nici portrete: personajul este definit prin actele sale şi consideraţiile celor apropiaţi. O saga îşi prezintă protagoniştii numai în mişcare, iar laconismul nordic poate fi neaşteptat de sugestiv. Rezultă nişte texte dure, decantate, despre responsabilitate, onoare şi răzbunare, propunând o viziune lipsită de îngăduinţă asupra slăbiciunilor umane, a vieţii şi lumii. Într-o atmosferă tragică (uneori insuportabil de densă dacă nu ar interveni umorul sau ironia), eroul este pus faţă în faţă cu destinul său, pe care adesea îl cunoaşte dinainte, datorită unor semne, vise, viziuni sau preziceri. El trebuie întâi să îl accepte fără rezerve, apoi să şi-l asume, să îl împlinească prin fapte, depăşind toate piedicile ivite în cale.

Un creator de saga stăpânea perfect arta înlănţuirii faptelor, a cauzelor şi consecinţelor, urmărind cu consecvenţă, încă de la primul cuvânt, mesajele ori sentimentele pe care voia să le transmită în final cititorului. Într-o saga există „noduri conflictuale“ în care acţiunea ia o turnură cu totul neaşteptată, iar orice detaliu dintr-un anume capitol îşi găseşte întotdeauna justificarea, uneori după sute de pagini, nimic nefiind lăsat la întâmplare în dozarea expunerii,  lipsită de digresiuni sau improvizaţii.

Nu degeaba atunci când au studiat istoria Islandei independente, împărţind-o în patru etape distincte, în funcţie de situaţia socială, politică şi economică − epoca eroică (930-1030), a păcii (1030-1120), epoca Sturlungar (1220-1262) − medievaliştii au decis să numească perioada dintre 1120 şi 1220, crucială pentru trecutul islandezilor, epoca literaturii.