Letonia – cioburi de chihlimbar

Motto: On trouve de l’ambre sur les plages, en général après la tempête.

(Histoire lettone trouvée)

Ca un sumbolon, ciobul ce se lipea perfect de celelalte cioburi la întâlnirea ambasadorilor prieteni în Grecia antică, întregind astfel perfect un vas spart, aşa se leagă povestea acestei ţări, atât de străveche întru începuturile ei şi totuşi atât de nouă prin felul în care o descoperim astăzi, la două decenii şi mai bine de independenţă binecuvântată. Dar iată ce inspirat vorbeşte despre ea Karlis Skalbe, un reputat scriitor leton (1879 – 1945): „Letonia e ca o sticlă de şampanie care a fost ţinută timp îndelungat – 7 secole, în fond! – într-un beci întunecat, fiind brusc deschisă de Timpul nepăsător. Mult din conţinutu-i efervescent s-a împrăştiat pe tavan şi pe jos, totuşi a mai rămas ceva în sticlă, suficient ca noi să ne bucurăm, căci vinul este vechi…”

* * *

Primii ei locuitori, Livonii, un trib fino-ugric, îşi au până azi descendenţii în nordul provinciei Kurzeme: o mână de pescari, sub o sută la număr, care vorbesc prin însăşi existenţa lor despre puterea şi temeinicia acestui neam nordic. Interesant îmi pare astăzi că poporul acesta şi-a păstrat nealterate fibra şi obiceiurile, deşi s-a aflat veacuri întregi sub alte stăpâniri: ruşi, germani, polonezi, suedezi, apoi sovietici, nazişti şi din nou sovietici. Câteva exemple, veţi dori poate. Vi le ofer, aşadar. În muzeul de artizanat, găzduit în vechea şcoală de început de secol 20, ghida te însoţeşte încântată prin încăperi în care femeile mai ţes şi acum la război pături, feţe de pat şi de masă, stofe pentru paltoane; în încăperea alăturată se împletesc mănuşi şi ciorapi din velna (lână 100%) şi aflăm câteva dintre obiceirurile locului. Ciorapii şi mănuşile astfel împletite se oferă cadou. Ce semnificaţii au aceste cadouri? Păi dacă o fată îi oferă unui băiat mănuşi, înseamnă că-l place şi vrea să-l revadă, dar să nu revină cu mâna goală, pentru ca relaţia lor să aibă viitor; dacă însă îi oferă ciorapi, înseamnă că prezenţa lui nu-i e dragă. Sau alt obicei. Oamenii execută manual nişte jucării, în interiorul cărora pun seminţe. Jucăriile respective nu trebuie să stea nicicând locului, astfel încât vizitatorii sunt invitaţi pur şi simplu să se joace cu ele, să şi le arunce unul altuia. De ce să nu stea cuminţi jucăriile, a fost întrebarea, firească, pe buzele tuturor. Fiindcă aşa alungăm foamea, a venit răspunsul. Jucăriile încremenite, cuibuşind seminţe, adună rozătoarele sau praful şi nimic nu se alege de ele! Deci musai să te joci cu ele, doar aşa va fi alungată foamea! Interesantă interpretare: sămânţa în mişcare, dintr-o mână în alta, salvează pământul de foamete…

* * *

Dar trecutul, ce facem cu el, par a se întreba letonii… Îl asumăm şi, pe cât posibil, le povestim celor curioşi câte ceva şi despre el… În piaţa centrală din Ventspils, port important la Marea Baltică, se află o placă gravată cu informaţii interesante. Cât costa kilogramul de vită sau de porc, cât priza de sare ori pâinea neagră în 1912, şi cât costa în 1938. Sunt afişate preţurile – în ambii ani în ruble – şi gramajul, şi astfel afli că în ‘38 viaţa se scumpise deja de şapte ori (pâinea neagră în 1912 costa 0,03 copeici, iar în 1938 era 0,22 copeici). În vechea şcoală, pe al cărei perete se păstrează şi acum portretul ţarului Alexandru al II-lea, privim abecedarele de la început de secol, dar şi de mai târziu; copiii învăţau ba în limba rusă, ba în germană, câte puţin în letonă, apoi iarăşi în rusă… Într-un muzeu în aer liber, ne plimbăm printre ancore ruginite, bărci de toate mărimile şi case de pescari, unele clădite în întregime din stuf − acoperiş şi pereţi deopotrivă – şi păşim înăuntru: mobilier rustic, stivă de lemne de cum păşeşti în casă, năvod şi cizmă cu carâmb înalt, agăţată în cui; prea uriaşă pereche de cizme, în contrast nefiresc cu o locuinţă minusculă… Urcăm apoi în trenul tras de o locomotivă pe cărbuni. Din gara minusculă, păstrând aievea atmosfera de epocă − biroul impiegatului, cu abac şi şapcă la vedere, sală de aşteptare, valize de lemn şi saci de sfoară − îţi cumperi biletul, urci în vagonul descoperit, controlorul în uniformă ţaristă îşi face apariţia, se trage ţignalul şi trenul porneşte: greoi, în fum înecăcios, dar ce să faci, dacă aşa se circula odinioară…

* * *

Şi prezentul? După ce în 1991 letonii au făcut „revoluţia cântată”  − s-au luat de mâini, alcătuind lanţuri umane pe plaje, pe străzi, în parcuri, iar apoi au manifestat paşnic – şi-au asumat noul statut cu brio, reuşind într-un singur an, 2004, să intre şi în NATO şi în UE. O lună întreagă am stat în Ventspils, într-o casă de creaţie pentru scriitori şi traducători, înfiinţată în 2006, şi iată-mi câteva impresii de la faţa locului. Un orăşel curat: străzi excelent pavate, două biblioteci cu o arhitectură îndrăzneaţă, case de lemn siberiene, desprinse parcă din altă lume, (poate direct din Tarkovski?) – unele în bună stare, cu flori la ferestre, altele deloc îngrijite, semn că timpul nu le-a îngăduit încă pe toate. Spiritul ludic la el acasă: în parcuri gărgăriţe uriaşe (apropo, gărgăriţa e insecta naţională!), iepuri şi elefanţi plăsmuiţi din flori,  vaci multicolore-personalizate (vaca poliţist sau vaca grădinar), umplând vesel spaţiul stradal şi nu numai. Toate localurile, fie ele bistrouri, cofetării sau restaurante cu ştaif au un spaţiu special amenajat pentru joaca copiilor, ateliere-foto în care eşti invitat să-ţi faci poze retro, mâncare delicioasă şi nesperat de ieftină, în fine nestematul auriu care-i defineşte: chihlimbarul topit în bijuterii, în tablouri ori în suveniruri.

* * *

Dar oamenii? Nu-i înţelegi imediat, ei fiind mai reci din fire şi introvertiţi, dar sunt ospitalieri şi muzicanţi cu toţii, cel puţin la prima vedere. Iniţial, contactul cu ei e unul muzical: pe stradă vezi copii de 8-10 ani, cântând excelent la instrumente nu tocmai uşoare − saxofon, harpă, violoncel − soprane şi tenori interpretează arii diverse în castelul Livonienilor, un cvintet al Filarmonicii din Liepaja cântă Mozart în aula bibliotecii, auzi jazz pe o estradă special amenajată în faţa primăriei. Dar dincolo de muzică?? Nu degeaba afirmă scriitoarea franceză Sophie Képès: „Ventspils nu se dăruieşte dintr-o dată, ai nevoie de un răgaz ca să-i explorezi ascunzişurile şi să-i pătrunzi tainele… La fel se întâmplă şi cu sufletul locuitorilor lui…”

Există, fără doar şi poate, şi multă sărăcie. Sunt case delabrate, cu scări de lemn putred, faţade netencuite, ai sentimentul că acolo nu stă nimeni, şi totuşi… ghiceşti parcă o floare în fereastră, vezi o sfoară cu rufe întinse într-o locuinţă aducând a şopron mai degrabă, pe o perdea amărâtă cade lumina unui bec aprins… Şi apoi unele magazine, semănând cu cooperativele noastre săteşti din anii ’60: amestec de haine cu detergenţi, de pantofi cu cosmetice, de lumânări cu scaune de bucătărie şi toate la un preţ derizoriu. Înţeleg că salariul minim pe economie e 300 lats (latic, cum îşi alintă letonii moneda), adică ceva mai mult de 300 de euro, dar aflu că poţi supravieţui chiar şi cu 100 de lats pe lună, poate de aceea mâncarea şi este atât de ieftină… Dar şi bogăţia!! Sunt zone ale oraşului unde opulenţa e etalată nonşalant la vedere: căsuţe superbe, cu alei frumos pietruite, cu ploaie de flori în ferestre, cu mici heleştee unde plutesc nestingheriţi nuferii… E şi aici o Europă în miniatură, cu bune şi rele…

* * *

Şi cultura? Renumiţi în lume rămân sculptorii şi arhitecţii letoni Eisenstein sau Volz, creatori ai minunăţiilor Art Nouveau ce pot fi admirate şi acum pe străzile Rigăi, pictorii simbolişti ca Janis Rozentals, Johann Walter, dar mai ales Vilhelm Purvitis care în 1900 lua medalia de bronz la Expoziţia Universală din Paris, concurând cu Rodin şi alte nume sonore, iar acum acelaşi Purvitis reprezentând la Bruxelles Letonia cu „Iarna”, tabloul lui magic. Iar scriitorii? Descopăr uimită o literatură puternică, un stil original, o forţă neobişnuită în scrierile lor. De la povestirile lui Janis Ezerins, un autor mort la doar 33 de ani, cu umorul său negru, cu situaţiile absurde ori groteşti, dar cu un talent remarcabil, până la Eriks Adamsons, socotit a fi Alfred de Musset al literaturii letone. Surpriza deplină mi-o oferă însă literatura contemporană. Citesc în franceză un volum semnat de 7 scriitoare letone, din trei generaţii, o proză uşor intimistă, dar plină de sevă. Incredibile aceste femei: Regina Ezera, Gundega Repse, Eva Rubene, Andra Neiburga, Nora Ikstena, Inga Abele, Ruta Mezavilka! Citindu-le, am în faţă o epocă: descopăr deopotrivă realitatea socială a anilor ’80, dar şi eroi ai epocii actuale, personaje descrise în tonuri sumbre, tineri fără iluzii, într-un cuvânt o privire lipsită de concesii asupra epocii, asupra societăţii, dar şi asupra lor însele. Îmi doresc să le traduc în limba română, este o scriitură puternică, ce merită a fi cunoscută…

* * *

Dar limba? Populaţia actuală a Letoniei depăşeşte 2,1 milioane de locuitori; 55.5 % sunt letoni, 27, 4% ruşi, urmează, în ordine descrescătoare bieloruşi, ucrainieni, polonezi, lituanieni. Dincolo de graniţele ţării mai trăiesc 170.000 de letoni. Aflu că ruşii au şcoli în care studiază în limba lor; totuşi letona fiind limba oficială o studiază şi pe aceasta. Întreb o scriitoare: după 1991 au fost ruşi care au părăsit Letonia, nu, vine imediat răspunsul, dacă s-ar fi întors în Rusia ar fi fost orfani de ţară; de-acum aceasta e patria lor! Încă ceva interesant, o traducătoare poloneză s-a dus duminică dimineaţa la slujbă la biserica catolică din oraş, la ora 9 slujba se ţinea în limba poloneză, abia la 10 începea cea în limba letonă. Enoriaşii polonezi au cântat, s-au rugat în poloneză, dar la ieşire vorbeau între ei ruseşte. Să-şi fi uitat oare limba şi în biserică să recite automat − s-a întrebat ea − sau vorbesc între ei ruseşte din pură obişnuinţă? Oricum, în urmă cu doi ani populaţia letonă a votat: în ţară singura limbă oficială este letona….

* * *

Şi, în sfârşit… dragostea letonă? Aş potrivi-o – fiind atât de tainică − în piatra de chihlimbar, ajunsă pe nisip la malul mării în urma furtunii. În trupul pietrei, dacă priveşti atent, descoperi urme de viaţă: insecte ori plante de demult. Sunt minuscule: adevărate frânturi de viaţă aceste cioburi de chihlimbar. Aidoma fiorului lor poetic, căci dacă-l ascultaţi pe poetul Ojars Jansons o să vedeţi că într-un asemenea ciob se ascunde sufletul leton: „E o fărâmă de speranţă / în fiece fereastră / o vezi./ Ia-o. Nu costă nimic./ Ia-o, dar ia şi iubirea necondiţionată. / Şi ia şi sunetul zglobiu:/ e un râs de copil.”