Infernul Disco

„Oamenii fără idealuri nu-s altceva decât niște animale”

Un om rămas doar cu idealurile sale.

Încercând să umplu niște pagini despre titlul premiat și apreciat în întreaga lume, Disco Elysium, am realizat cât de greu este, de fapt, să faci o deconstrucție pe un text care este în egală măsură lăudat pretutindeni, dar și ermetic și ezoteric până la os. Apoi firește, s-au scris nenumărate recenzii și aprecieri ori critici la adresa acestui joc, fapt ce face efortul meu de-acum cu atât mai greu. În fine, m-am plâns prea mult, însă vă promit că titlul pe care îl discut azi vă va șoca, într-un fel sau altul.

Disco Elysium a fost realizat și publicat de către ZA/UM, un studio mic, plin de oameni cu idei foarte mari, în 2019. Este disponibil pentru Microsoft Windows și mai toate celelalte sisteme de operare (inclusiv console).

Am să merg pe descrierea asta: Disco Elysium e al naibii de ezoteric, savant și ermetic. Am avut dreptate și când l-am numit un simplu „text”. Acest joc este, în esență, un text RPG detectiv cu perspectivă și stil artistic izometric. Iar tu, dragă jucătorule, trebuie să intri în pielea unui detectiv amnezic și alcoolic care se află în mijlocul deslușirii unei crime oribile. Nu-și amintește nimic, are o migrenă a naibii de urâtă și mai tot orașul în care se află îl urăște nespus de mult.

Singura rază de speranță, partenerul său, Kim Kitsuragi, care are un dublu rol. Pe de-o parte, reprezintă stâlpul de care protagonistul se poate sprijini și de la care poate culege informații despre lumea în care se află (n-am glumit cu amnezia aia, l-a făcut pe detectiv să uite absolut tot, inclusiv idei, principii și ideologii simple și consacrate în lumea lui). Pe de altă parte, Kim reprezintă un soi de busolă morală cu care tu, ca jucător, te vei compara în mod constant. Norocul nostru că are o răbdare de înger.

Disco Elysium este un RPG în sensul clasic al cuvântului. Nu există niciun fel de „combat” ori luptă fizică, în care te-mpuști te caftești cu băieții răi. În schimb toată acțiunea izvorăște din intriga pe care încerci s-o rezolvi, prin misterul individual al personajelor cu care interacționezi, prin dilemele morale cu care te vei confrunta și, desigur, prin asumarea problemelor și personalității schizoide a detectivului protagonist, al cărui nume am să-l dezvălui acum, ca să nu ne mai jucăm cu pronume și mai știu eu ce.

Harrier „Harry” Du Bois, zis și Raphael Ambrosius Costeau sau Tequila Sunset, este un protagonist atipic. Deși Disco Elysium menține anumite convenții ale genului RPG, printre care ferestre de dialog cu diferitele personaje, care te lasă să alegi răspunsuri diferite, controlul manual al personajului care te lasă să explorezi în voie locul acțiunii dar și o listă de abilități (skill tree). Interesant e că în acest joc, pe lângă atributele la care ne-am aștepta de la un RPG (abilități fizice, mintale, reflexe) avem și o selecție mai stranie (volițiune, retorică, enciclopedie, autoritate, dramă și multe altele…). Și mai interesant este faptul că toate aceste abilități au personalități și o voce interioară care este într-o conversație continuă cu Harry. Drama, de pildă, este un fel de detector de minciuni (v-ați prins? Pentru că mincinoșii sunt actori buni), iar de multe ori va interveni într-o discuție, ca un fel de gând inconștient, spunându-i jucătorului informații utile despre personajul cu care vorbești la acel moment.

Particularitățile tehnice și mecanismele de gameplay ale jocului sunt, în mare parte, la fel sau asemănătoare cu multe alte RPG-uri, dar până încep să detaliez în ce constă frumusețea adevărată a lui Disco Elysium, mai trebuie să vorbesc despre încă un mecanism: Thought Cabinet (sertarul de idei). De-a lungul jocului, Harry va începe să se gândească la tot felul de lucruri. Acest Thought Cabinet îți permite, ca jucător, să alegi niște gânduri care ți se par importante ori interesante și să le analizezi. După o perioadă de timp, vei ajunge la o realizare care fie te va afecta negativ din punct de vedere al atributelor, dar pozitiv moral, fie invers. Opțiunile sunt foarte diverse. De la aprofundarea teoriei marxiste, la cea fascistă (chiar rasistă) sau capitalistă, la încercarea de a crea și popula un nou arhetip de polițist, la îmbrățișarea unui apocaliptism cvasi-religios.

De asemenea, ca mai toate RPG-urile care se respectă, Disco Elysium are acele faimoase „skill checks”, atunci când dai cu un zar virtual care, ajutat de cât de puternică e abilitatea ta respectivă, va stabili dacă poți debloca opțiuni ascunse sau specializate într-un dialog.

În caz că n-am reușit să fac asta suficient de clar, narațiunea lui Disco Elysium este una fragmentară și puternic psihologică. Este o combinație fascinantă între paranoia și schizofrenia lui Dick și profunzimea spirituală și morală a fraților Strugațki. Un mariaj spectaculos al realismului fantastic cu o intrigă polițistă care, la-nceput, pare banală, dar care pe parcurs intră în niște polemici colosale, de la conflictele ideologice de stânga și dreapta (parafrazate în joc prin alte nume și termeni care reflectă însă ideologiile politice pe care le avem azi) la teroarea existențială, atunci când Harry se confruntă cu amnezia și alcoolismul său… și nu numai.

Disco Elysium este în egală măsură comedie și dramă, iar îmbinarea acestora se poate extinde, în opinia mea, pe întregi tratate academice. De dragul clarității, am să exemplific diferitele elemente ale narațiunii prin câteva personaje cu care Harry interacționează pe parcursul poveștii și-am să încerc în același timp să evit spoilere – credeți-mă, acest joc merită explorat cu o perspectivă proaspătă.

Pentru început, m-am gândit să încep chiar cu Harry. La urma urmei, el interacționează nu doar cu toate celelalte personaje, ci și cu el însuși, prin atributele personalizate pe care le are. Harry reprezintă, în primul rând, o unealtă narativă foarte puternică. Desigur, protagonistul amnezic oferă autorului șansa de a-și caracteriza lumea mult mai profund și mai detaliat, iar anumite info dump-uri pot părea acum justificate, pentru că explicația nu e numai pentru tine, jucătorul, ci și pentru Harry. Apoi, Harry reprezintă prin sine o explorare profundă a alcoolismului și urmările sale cele mai distructive. Problema lui Harry este tratată visceral, extrem de real. Lumii nu-i pasă de tine și de problemele tale, asta e de așteptat, însă atunci când propriile gânduri te insultă și te batjocoresc ori încearcă să te încurajeze, trecem la un alt nivel de meta textualitate. Iar la final, avem misterul crimei pe care trebuie să-l rezolvăm împreună cu partenerul nostru.

Următorul personaj este chiar Kim Kitsuragi, partenerul lui Harry. După cum am mai spus, el este busola morală după care jucătorul se va ghida. Are rol de îndrumător pe parcursul poveștii lui Harry. Este contrapus aproape în toate privințele cu protagonistul nostru, prin calmul său, răbdarea, profesionalismul și dedicarea față de codul polițist. Însă evident, nu este perfect, iar atributele sale antemenționate pot foarte bine să dăuneze investigației, momente în care Harry poate interveni cu latura lui mai metafizică, artistică sau emoțională.

Următorul personaj este Evrart Claire, un șef de sindicat obez cu o agendă comunistă fanatică. Evrart reprezintă un obstacol mare în drumul lui Harry și al lui Kim, din moment ce crima pe care cei doi încearcă s-o rezolve a avut loc pe proprietatea lui. Evrart este prin definiție un antagonist, dar profunzimea lui iese la iveală abia atunci când vedem imaginea de ansamblu a zonei în care are loc acțiunea. Evrart, ca toți ceilalți, se află într-o continuă conversație cu celelalte personaje ale orașului. Este un personaj cu ambiții himerice, dar care este oricum împins de fanatismul lui de neclintit. Agenda sa de a răsturna echilibrul puterii și a pune bazele unei noi revoluții comuniste este strâns legată de următorul personaj.

Orașul în care are loc acțiunea se numește Revachol (o referință la anarhistul francez cu pseudonimul Ravachol) și este fără îndoială unul din personajele principale ale jocului. Revachol este un oraș fictiv care face parte dintr-un arhipelag urban numit Insulinde. Mai precis, Revachol se află în zona numită Martinaise, o zonă afectată de crimă, sărăcie și corupție, care tocmai a trecut printr-o revoluție comunistă care a dat jos monarhia, înainte ca guvernul comunist să fie la rândul lui dat jos de o intervenție armată a statelor vecine.

Revachol este copia fidelă a orașului postcomunist aflat într-o tranziție eșuată către democrație și capitalism. Este unul din cele mai bune și puternice reprezentări a lumii est-europene pe care am văzut-o vreodată, cu paralele care, pe parcursul narațiunii, m-au zguduit prin similitudinea cu realitatea istorică a acestui spațiu. Revachol suferă – a fost violat și pângărit de nenumărate ori, trecut prin tranziții forțate într-un interval de timp foarte scurt. A trăit zbuciumul eradicării monarhiei, euforia comunistă de scurtă durată, urmată de teroarea aferentă și, în final, invazia și cucerirea inevitabilă de către forțe colonialiste.

Revachol este chintesența narațiunii acestui joc. Un oraș care a înghețat în trecut, care nu mai poate avansa și care nu poate uita tragediile pe care le-a trăit.

În acest context, complotul comunist și briliant al lui Evrart Claire nu mai pare doar o apucătură a unui burghez obosit, ci un act de răzbunare (Evrart a copilărit în Revachol) față de asupritorii care au năbușit speranța ultimei revoluții comuniste.

Interesele forțelor colonialiste sunt și ele reprezentate în Disco Elysium printr-un personaj care contrastează foarte mult cu ideile pe care le reprezintă. E vorba de Joyce Messier, o reprezentantă a uneia dintre corporațiile responsabile pentru cucerirea Revacholului. Joyce este blândă, o femeie de vârstă mijlocie care n-are deloc timp de prostii și care nu bate câmpii. Joyce este sinceră cu Harry încă de la bun început, fapt ce poate părea straniu. Având în vedere că Harry este un ofițer al legii, te-ai aștepta ca lumea să coopereze cu el, dar după cum am mai spus, întreg orașul Revachol îl urăște pe Harry și pe Kim, iar interacțiunile cu localnicii sunt în mare parte ostile. În cel mai bun caz, sunt reci.

Chiar și așa, Joyce recunoaște crimele pe care le-a comis asupra Revacholului, recunoaște lăcomia de care au fost împinși invadatorii, dar în același timp argumentează: Ce altă opțiune am avut?

Astfel, narațiunea jocului îmbină discursul tipic post-colonial cu un argument extrem de real – natura umană înclină inevitabil către conflict și tragedie, iar intervenția armată asupra unei proto-țări comuniste începe să pară drept singura opțiune viabilă pentru a preveni o degenerare și mai urâtă a situației, chiar dacă asta înseamnă sacrificiul libertății unui întreg popor.

În opinia mea, ăsta este discursul traumatizant al Balcanilor și al situației tragice care ne-a caracterizat istoria și încă o face.

Numai că n-aș vrea, totuși, să apropriez plotul lui Disco Elysium. Discursul său despre traumă se poate aplica oricărei țări postcomuniste aflate încă în perioada brutală de tranziție la o democrație funcțională.

Încadrarea acestui discurs într-o narațiune care ține de genul realismului fantastic, cu o intrigă polițistă, este doar cireașa de pe tort.

Dac-ar fi să explic acțiunea pe scurt, aș face-o astfel: un detectiv amnezic cu probleme grave la cap încearcă să rezolve o crimă care se îmbârligă cu conspirația comunistă a unui șef de sindicat mafiot împotriva unei corporații transnaționale. Firește, detaliile cele mai picante vi le las vouă să le descoperiți.

Apropiindu-mă de încheiere, voi dedica un paragraf coloanei sonore a acestui joc. Este compusă de trupa Sea Power (cunoscută înainte drept British Sea Power). Recunosc, n-am auzit de ei înainte să mă apuc de Disco Elysium. Dar acum recunosc și că nu mă mai desprind de ei. De obicei cântă rock alternativ, iar multe dintre cântecele lor au fost adaptate pentru Disco Elysium, numai că au fost puțin augmentate spre un stil ceva mai experimental. Coloana sonoră este psihedelică și postmodernă. Un ansamblu de instrumente clasice precum cornul măreț și melancolic combinate cu bătăi industriale și sintetizatoare. Muzica jocului conturează melancolia, drama și lipsa de speranță care a cuprins orașul Revachol.

În încheiere, vreau să-l felicit pe artistul Aleksander Rostov pentru stilul vizual incomparabil cu care a pictat acest joc. Mulțumesc trupei Sea Power pentru muzica superbă. Nu-n ultimul rând, lansez mulțumiri profunde, din toată inima, autorilor poveștii acestui titlu: Helen Hindpere și Justin Keenan în frunte cu romancierul estonian Robert Kurvitz dar și întregii lor echipe talentate pentru experiența minunată pe care mi-au oferit-o.

ZA/UM, sunteți ai naibii de disco. Vă iubesc.