de Voicu Bugariu

Încercând să sistematizăm discuțiile ulterioare despre narcisism, observăm că diversificarea opiniilor este tot mai accentuată, ajungându-se adesea la argumentări plauzibile ale unor opinii contradictorii. În asemenea situații, cel interesat de fenomen se află în situația unui jurat chemat să decidă vinovăția sau nevinovăția unui acuzat și ascultă pledoarii ale acuzării și ale apărării, la fel de elocvente. Ca exemplu de elogiu al narcisismului poate fi ilustrativă opinia lui Marcuse, referitoare la lucrarea lui Freud, Das Unbehagen in der Kultur (Civilizația și neajunsurile ei), 1929: ”Freud descrie <conținutul ideatic>  al sentimentului primar al eului, ce supraviețuiește, ca <extindere nelimitată și identitate cu universul> (sentimentul oceanic). Și, mai departe, în același capitol, el avansează ideea că sentimentul oceanic  caută să restabilească <un narcisism nelimitat>. Paradoxul frapant că narcisismul, considerat de obicei ca o fugă egotistă din fața realității, este acum legat de identitatea cu universul, dezvăluie noua profunzime a concepției: dincolo de orice autoerotism imatur, narcisismul indică o relație fundamentală cu realitatea, relație care poate da naștere unei ordini existențiale foarte extinse.” (Herbert Marcuse, Eros and Civilization, 1955; Eros și civilizație. O cercetare filosofică asupra lui Freud, 1996.)

Proeminentul psihanalist Heinz Kohut este un alt important susținător al ideii că narcisismul nu este neapărat o formă de degradare a naturii umane. În The Analysis of the Self: A Systematic Approach to the Psychoanalytic Treatment of Narcissistic Personality Disorders (1971), dar și în multe alte lucrări, narcisismul este prezentat ca premiză a unor evoluții promițătoare. Un exemplu este situația când narcisicul descoperă în tocmai suferința sa posibilitatea de a-și crește stima de sine.

Pledoariile implicite în favoarea narcisismului se înmulțesc, pe măsură ce autorii de literatură motivațională  descoperă că respectiva atitudine interioară poate fi utilă într-o lume unde succesul și propria comoditate devin țeluri eențiale. Într-o carte scrisă de o autoare din această categorie și tradusă cu maximă deferență și la noi, aflăm câteva formulări extreme ale ”idealului narcisist”.  Simplificând la extrem lucrurile, în scopul de a fi pricepută de oricine și a vinde cât mai multe exemplare din scrierea sa, autoarea oferă cu nonșalanță rețeta fericirii personale. Cel cu probleme de sănătate fizică sau psihică,  doritor de îmbogățire n-are decât să stea în fața oglinzii și să repete formule de admirație și aprobare față de el însuși. Autoarea recomandă ca insul respectiv să poarte o oglindă cu el însuși și să-și repete formulele respective, ori de câte ori are ocazia. De asemenea, este recomandată o întrerupere a empatiei și a altruismului, orecum și o renunțare tacită la legea morală. Insul nu se are decât pe sine însuși, restul nu contează, sugerează autoarea; nu există bine și rău, corect sau incorect. Cum se vede, comportamentul recomandat se află la nivelul cel mai de jos al ceea ce am putea numi narcisism util.

Alți teoreticieni, în schimb, îi consideră pe narcisiști mai degrabă niște produse ale unui sistem social bolnav. Reprezentative pentru acest mod moralist și implicit marxist de a vedea lucrurile sunt ideile lui Christopher Lasch. În The Culture of Narcissism: American Life in an Age of Diminishing Expectations (1979), acest istoric al culturii consideră că  narcisismul a devenit dominant în societatea americană a epocii respective și reprezintă o formă de inferioritate umană. Multe dintre observațiile sale par îndreptățite pentru România de azi, unde tradiționalele eforturi de sincronizare la valorile occidentului sunt vizibile. După Lasch, narcisistul este un ins prin excelență pe cont propriu, un urmaș al omului protestant, axat pe ascetism și acumulare materială. El nu se iubește pe sine, ci banii și celebritatea, obținerea succesului fiind scopul său în viață. Lumea narcisistului este una unde diferitele forme de autoritate, începând cu aceea a familiei, au dispărut. Narcisistul se distinge prin “dorinţa de a se înţelege superficial de bine cu toată lumea, nevoia de a-şi organiza viaţa privată în conformitate cu cerinţele corporaţiei din care face parte, încercarea de a se vinde pe piaţă ca orice marfă, lipsa valorilor”. (Op. cit., apud Anca Simitopol, Christopher Lasch despre omul narcisist (omul care nu se iubeşte pe sine), online.) Lasch este un critic al societății de consum și consideră că narcisistul este produsul acesteia. El susține, pe urmele unor opinii consacrate, că nemulțumirea narcisistului în legătură cu proprile performanțe este cronică și aducătoare de nefericire. Aceste ultime afirmații nu pot fi totuși argumentate decât indirect, invocându-se existența unor numeroși clienți ai cabinetelor de psihiatrie. Aceștia ar fi narcisiști istoviți în urma eforturilor susținute de salvare a aparențelor.  

Narcisismul omului contemporan este constatat și de Gilles Lipovetsky, un filozof cu o vocație de  moralist temperat. În Le Bonheur paradoxal : essai sur la société d’hyperconsommation (2006), el observă transformările de mentalitate ale consumatorului contemporan și le găsește definitorii pentru noua condiție umană, unde narcisismul este un ingredient important. În general, constatările sale sunt neutre, reflectând convingerea că nu există o alternativă convenabilă la capitalism. Există totuși și ocazii când nota moralistă se face simțită. Iată, de exemplu, un reproș la adresa atitudinii narcisiste și a lipsei implicite de empatie: ”…era consumului-lume a reușit să creeze o stare de imanență totală în care nu mai există decât preocupările pentru securitate, sănătate și plăceri festive, în care individul nu mai are o substanță existențială, trăiește fără interioritate într-un timp în întregime pozitivat…”. (Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de consum, 2007.) Modelul paradigmatic al drumului spre plăcere este legat de narcisism și duce la ”…o nouă cultură în care consumerismul, cultul trupului și al psihologismului, dorința de autonomie și de împlinire individuală au făcut din raportul cu sine o dimensiune de o importanță capitală. Aici figura emblematică este Narcis.” La prima vedere, un asemenea comportament pare relativ acceptabil. Lipovetsky subînțelege o asemenea concluzie, dar arată că dezavantale sunt în special de natură psihică. Nemulțumirea cronică a narcisistului nu poate fi vindecată prin întețirea și prin rafinarea consumului: ”Incapabil să se suporte, Narcis se lasă pradă drogurilor, încercând să uite de sine, de legăturile sociale, de buna dispoziție pe care o întreține, în mod firesc, grupul.” Într-un mod relativ explicabil, ținând cont de orientarea marxistă de tinerețe a lui Gilles Lipovetsky, ulterior abandonată, narcisistul apare mai degrabă ca o victimă a sistemului și mai puțin ca un ins cu defecte morale. Problemele lui par a proveni din faptul că dorința lui de a fi fericit cu orice preț este prea absorbantă: ”Solicitările hedoniste sunt omniprezente, dar angoasele, decepțiile, insecuritatea socială și personală cresc și ele.”

Literatura motivațională pornită de la conceptul de narcisism nu dezvoltă doar sfaturi de felul celor amintite de noi mai sus, constând într-o primitivă adaptare a metodei autosugestiei opimiste, a lui Émile Coué. Profitând de setea ”narcisistică” de fericire a omului de azi, numeroși autori construiesc mici sisteme comportamentale bazate pe sfaturi simple, ușor de înțeles pentru oricine. Asemenea cărți se vând foarte bine. Un exemplu interesant din această categorie este Le manipulateur pervers narcissique. Comment s’en libérer? (2016), de Geneviève Schmit. Perversul narcisist este un adevărat diavol în ceea ce privește ”arta manipulării,  disimulării, a minciunii, a ipocriziei, a șantajului, a vicleniei, a presiunilor psihologice, a terorii și a procedurilor judiciare.” (Geneviève Schmit, Manipulatorul pervers narcisist. Cum ne eliberăm de sub influența lui?, 2017.) Victima, o persoană hiperempatică, de regulă femeie, cade ușor victimă acestui ins lipsit de empatie, străin de orice emoție și reușește cu greu să se elibereze din mrejele lui. Aspect destul de curios, suferințele sale psihice vin întotdeauna din pricina unor atașamente afective, sunt clasice chagrines d’amour. În moduri simplificate, autoarea le sfătuiește pe victime să se lecuiască de iubire și să treacă la abordări pragmatice. Iubirea este păguboasă, în cele din urmă, pare a sugera ea. O atenție specială acordă autoarea proceselor de divorț. În cursul acestora, narcisistul pervers, ”un terorist al sufletului” uzează de armele lui specifice pentru a o priva pe victima sa de bani, dar și de prezența copiilor săi. Cum justiția nu pedepsește asemenea  manevre, cea agresată nu are decât să se apere singură și să lupte pentru fericirea ei. În filmele americane de azi vedem numeroase exemple de asemenea înfruntări, destul de neobișnuite pentru mentalitatea europeană tradițională, dar devenind tot mai puțin exotice. Luptele pentru custodia copiilor și pentru avere devin din ce în ce mai obișnuite în cadrul clasei avute din România.

Cum s-a văzut, narcisismul ține de răul din firea umană, dar poate fi și resortul unor comportamente avantajoase și nevătămătoare pentru alții. Neclaritățile cronice ale conceptului par a deriva din contaminarea între criteriul psihologic și cel moral. Câtă vreme un narcisist nu este nici bolnav mintal, dar nici delincvent, caracterizarea lui rămâne mai degrabă în sarcina filosofului. Concluziile psihiatriei sunt totuși importante, în ciuda relativității lor. În această privință, opinia cea mai creditabilă, cel puțin în spațiul cultural occidental, este cea din Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM 5), 2013, editat de American Psychiatric Association (APA). Considerată un fel de biblie a psihiatriei occidentale, această lucrare prezintă stadiul actual al paradigmei în domeniu. Narcisismul este încadrat în categoria tulburărilor de personalitate, într-un grup unde mai figurează trei alte devieri de la normele admise: tulburarea antisocială, borderline și histrionică. Tulburarea de personalitate este definită ca ”… un model persistent de trăiri interioare și comportament care se îndepărtează semnificativ de normele specifice mediului cultural din care provine individul, este pervaziv (generalizat) și rigid, debutează în adolescență, este stabil în timp și conduce la suferință sau disfuncție.” (Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, ediția a 5-a, 2016.) Notăm faptul că înainte de apariția ediției citate, în cercurile de specialitate au existat discuții cu privire la scoaterea narcisismului din rândul tulburărilor de personalitate.

Problemele celui atins de narcisism sunt de patru categorii, conform manualului citat. În primul rând, țin de identitate. Respectivul are o stimă de sine scăzută și fluctuantă, adică are o părere mai degrabă proastă despre performanțele sale. Drept urmare, are nevoie în permanență de admirația și încuviințarea celorlalți. În al doilea rând, narcisistul are o problemă cu autocontrolul. El își adaptează planurile de viață pentru a obține aprobarea semenilor săi;  consideră că este îndreptățit, pe de altă parte, să aibă parte de anumite favoruri. În al treilea rând, narcisistul este relativ incapabil de empatie. Semenii devin interesanți pentru el doar dacă sunt benefici într-un fel sau altul pentru propria sa persoană. În fine, intră în discuție intimitatea. Realizarea acesteia este importantă pentru normalitatea unei persoane. Narcisistul întreține relații superficiale, interesul său pentru trăirile altora este redus, interesul este îndreptat către câștigul personal. Aceste caracterizări se încheie prin precizarea că nivelul de tulburare a personalității este important. Revenim astfel la opinia de bun simț a lui Erich Fromm: ca ”medicament” al personalității, narcisismul este util doar în doze mici.

În eseul Despre bătaia de joc, m-am referit la un capitol din cartea lui Constantin Noica, Spiritul românesc în cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan (1978). Noica precizează că nu se referă la niște maladii somatice sau psihice, ci la unele ”de ordin superior”; de asemenea, arată că deși folosește termenul de maladii, se referă mai degrabă la niște orientări (”căci orientări sunt ele, iar nu maladii propriu-zise”) ale spiritului. Filozoful nu precizează ce accepție a conceptului de spirit are în vedere, dar se pare că este vorba despre spiritul timpului (der Zeitgeist), în sensul de climat cultural, etic și politic al unei perioade istorice. Am constatat că batjocoritorul ar putea fi plasat într-una dintre categoriile umane propuse de Noica și anume în cea dominată de acatholie (refuzul generalului). Acum, după ce am încercat să înțelegem natura narcisismului, observăm că între cele două tipuri umane există o înrudire genetică; componenții acestora fac parte din categoria celor fără acces la trăiri generate de empatie și altruism, a celor convinși că propriile lor persoane sunt singurele cu adevărat importante. Am arătat, în eseul menționat, în ce fel spusele lui Noica despre acatholie pot fi legate de  felul profund de-a fi al omului bajocoritor. În ceea ce-l privește pe narcisist, sugestiile respective ni se par cel puțin la fel de relevante. Scriind despre ”omul acatholiei”, Noica se referă parcă la omul contemporan. În atmosfera culturală de azi, unde political correctness este trendy, iar apartenența etnică este considerată puțin relevantă pentru caracterologie, o ipoteză aparent hazardată mi se pare plauzibilă. Lansând-o, Noica nu adoptă poziția  moralistului, analizând și reversul unei aparente decăderi univoce. Este vorba despre ipoteza că ”lumea anglo-saxonă este una a acatholiei”. Într-adevăr, omul acatholiei pierde contactul cu anumite idei generale, cum ar fi credința sau datoria morală stabilită prin opțiune afectivă. În schimb, câștigă, inclusiv datorită tehnologiei evoluate, civilizația și corectitudinea: ”Ne rămâne să fim civilizați și exacți.” Cum s-a văzut, numeroși gânditori occidentali descoperă narcisismul în lumea lor, iar observațiile empirice ale omului de azi confirmă că globalizarea sub semnul limbii engleze aduce cu sine o legitimare a narcisismului și o validare a acestuia ca formă de viață.

Este vorba despre un narcisism, axat pe abandonarea credinței și pe deturnarea sentimentului religios înspre subiectul însuși. În lumea de azi, unde abordările emoționale sunt surghiunite în filme de gen, iar modelul american tinde să devină universal, omul narcisist nu este neapărat un eșec moral, cum s-ar spune la prima vedere. Dacă este inteligent, el poate deveni o rotiță utilă și eficientă în angrenajul unor societăți unde miza existenței este succesul. Câtă vreme nu încalcă interdicțiile din codul penal, el poate ”funcționa” fără probleme. De altfel, rețeta succesului într-o lume a competiției are drept ingrediente agresivitatea și inteligența. Narcisismul generează agresivitatea și setea nepotolită de succes. Inteligența asigură cele mai bune procedee, precum și păstrarea subiectului între limitele legii. Cât privește latura morală și cea estetică a lucrurilor, poate că bunul Dumnezeu îi va scuza pe narcisiști, ba chiar îi va compătimi pentru cronicul lor sentiment de neîmplinire.