Cartea și camera separată

Virginia Woolf (Adeline Virginia Stephen) 1882-1941. „O femeie trebuie să dispună de bani și de o cameră separată, dacă vrea să scrie ficțiune”.

Cartea continuă să seducă, iar cuvântul tipărit îl distrage pe cititor din realitate, îl include în imaginarul dintre paginile ei și îl transformă.

Cartea oferă plăcere concretizată în inteligență, creativitate, deschidere, și, în final, fericire.

Apropierea de carte se face − fie în camera separată, unde creatorul se emancipează social, profesional și familial, în special dacă este femeie, fie, ca cititor, în bibliotecă − la rândul ei, o complexă cameră separată.

Și pentru că fiecare cititor are o „soră a lui Shakespeare”, cu o identitate proprie, sora prin intermediul căreia Virginia Woolf pledează pentru susținerea viziunii proprii asupra vieții, a citi o carte poate deveni o „artă a lecturii”.

Mai mult chiar, cartea întreține fluxul vieții interioare și duce iremediabil către conturarea unei viziuni asupra vieții, de preferat una poetică, eventual estetică.

Doar aparent cartea, cuvântul, biblioteca nu își mai găsesc un loc bine determinat în prezent.

Viitorul se naște din prezentul în care numărul cărților tipărite crește constant, iar al cititorilor se menține constant.

Cartea seduce

În 1927, Virginia Woolf, împreună cu soțul ei Leonard, a primit invitația de a răspunde la întrebarea „Se scriu și se publică prea multe cărți?”. Lansat în eter de radio BBC în Londra, pe înserat, subiectul propus ducea cu gândul la o altă întrebare nerostită. „Nu cumva Europa va supraviețui prin cărți și prin cei care le scriu?”. Chiar dacă ei doi făceau cărți − Virginia le scria, Leonard le publica la editura lor, Hogarth Press, sau chiar din acest motiv,  ei urmau să se afle pe lista celor 2300 de persoane nominalizate pentru a fi executate odată cu invadarea Marea Britanii de către naziști. Pe fondul contorsiunilor istorice în care ascensiunea nazismului permitea cămășilor negre să iasă pe străzile Londrei, mai era o astfel de problematică de interes public? Se pare că da.

Cât să-și fi diminuat substanța această întrebare după 80 de ani? Nici măcar un gram. Lumea de astăzi, lumile noastre conduse de cuvinte sunt și ele urmărite de această dilemă: „Să mai facem sau nu cărți?”

Aparent, se produce prea multă carte. De fapt, „prea mult” se referă la cititorul care nu mai reușește să o consume, căci dacă numărul cititorilor rămâne constant, într-adevăr, cărțile par să fie într-un număr din ce în ce mai mare. Însă cei seduși de cărți vor încerca să țină pasul și vor căra în casele lor, de oriunde, noi sau vechi, în dublu sau triplu exemplar, cărți de călătorie, eseuri și povestiri, cărți cu rețete pentru trup și suflet, cărți despre cărți interzise, romane și jurnale, cărți de drept bancar, cărți despre cum se scriu cărțile, cărți de poezie și de colorat pentru adulți, polițiste, manuale școlare, cărți despre opresiune și fantomele regimurilor politice totalitare, albume, cărți pentru copii, basme și confesiuni, cărți despre imaginar și creație, biografii, corespondențe și istorii amoroase, experiențe personale și nu numai.

Cartea este expusă, lansată, cumpărată, promovată, citită, împrumutată, comentată, recomandată, regăsită, recitită, revăzută și adăugită − are o viață de seducătoare. O viață perfectă. Netemători, ba chiar neînfricați, pasionații de cărți se abandonează în canoea roz a cuvântului scris ca să străbată timpuri și conjuncturi, râuri de imagini, sentimente, emoții și jocuri de idei.

Dacă ar fi adevărat că femeile iubesc într-o măsură mai mare cartea, putem aduce un singur argument și anume că, la o primă vedere, bibliotecile publice par să fie vizitate în special de femei. Să fie o revanșă a timpurilor în care doamnele nu erau primite în bibliotecă decât dacă erau însoţite de un student din colegiul  respectivului lăcaș, unul de sex masculin, sau dacă intrau în posesia unei scrisori de recomandare ? Ar trebui ca biblioteca să fie păstrată ca o cameră separată a femeii de astăzi, referindu-ne la cea cu caracter public, în special, acolo unde majoritatea caută cartea pentru plăcerea de a putea să zăbovească, pe loc și, mai încolo, cu ea în mână? „Probabil că există feromoni speciali ai seducţiei ce se actualizează în timpul lecturii, conţinând elemente ale plăcerii precum inteligenţa, talentul, arta literară, perspectiva originală sau unică a celor narate şi capabile de a crea vortexul estetic ce va absorbi cititorul. Plăcerea şi încântarea produc fericire, o fericire care ne pune pe gânduri şi ne afectează uneori profund.” Astfel, cartea nu este niciodată îndeajuns.

Sora lui Shakepeare și camera separată

„Sora lui Shakespeare, în viziunea Virginiei Woolf, este creatoarea care n-a putut ieşi la lumină din motive exterioare, contextuale. Este creatoarea care stă în umbra unui bărbat celebru”, nota o scriitoare contemporană.

Încă de când Virginia Woolf a lansat-o pe Judith Shakespeare în peisajul londonez de la 1900, ca fiind o persoană care ar fi putut scrie cărți în camera separată, ea nota în jurnal, amuzată: „I thought of that old gentleman…who declared that it was impossible for any woman, past, present, or to come, to have the genius of Shakespeare. He wrote to the papers about it…Women cannot write the plays of William Shakespeare.”

Judith a fost o ficțiune care a dat naștere polemicilor. Ca și mama ei spirituală „she had to stay at home, watch her brother go off to school, and become imprisoned in domesticity. She was as adventurous, as imaginative, as agog to see the world as he was. But she was not sent to school. Eventually, Judith is shamed into a marriage of convenience by her family. Her brother, William, makes his way in the world, while Judith is trapped at home, her genius unfulfilled.”

Astfel, conform opiniilor epocii, sora lui Shakespeare nu ar fi putut scrie cărți bune nici dacă ar fi avut nu numai o cameră separată în care să scrie, ci și una una în care să citească, dacă ar fi putut fi vreodată singură.

Din punctul de vedere al camerei separate, situația Virginiei Woolf  era una reușită, din moment ce deținea o astfel de „cameră”, nu numai prin căsătoria sa cu Leonard Woolf, ci prin locul său, recunoscut în cercul avangardist de la Bloomsburry. Și totuși, deși lucra într-o cameră separată, era conectată prin statut la viața familiei. Ca atare, în mijlocul unei fraze perfecte, migălită întreaga dimineață, era nevoită să dea ordine bucătăresei despre cât unt să adauge la rețetă sau cu ce să îi servească pe nepoți, dacă vin în vizită. Iată că această soră a lui Shakespeare, care a scris între 1907 și 1941, deși deține o cameră a sa, are de susținut temelia familiei engleze, și nu numai. Situația stătea exact așa cum își împărțea Virginia W. viața așezată în fotoliul din camera ei separată − între a fi stăpâna casei și stăpâna scrisului său.

În același timp, se afla într-o situație excepțională dată de boala și depresia ei permanentă. Scria astfel în jurnal.[1]

„Pentru că nu am copii, că mă aflu departe de prieteni, că nu reușesc să scriu bine, cheltuiesc prea mult pe mâncare, îmbătrânesc, îmi pun prea multe întrebări. Mă analizez prea mult pe mine însămi. Nu-mi place ca timpul să-și fluture aripile în jurul meu.” Și soluția propusă de ea însăși „Atunci, lucrează!” Cu completarea următoare (n.a.) „Tu ai o cameră separată!”. Această contradicție a măcinat viața Virginiei Woolf, deși își câștigase statutul de scriitoare. A fost fericită fiindcă scria, a fost nefericită fiindcă scria.

„Toți scriitorii sunt nefericiți. Imaginea lumii oglindită în cărți este astfel prea întunecată. Oamenii care n-au darul cuvântului sunt fericiți, femeile în grădina din fața casei; doamna Chavasse.[2] Nu e o imagine exactă a lumii, e doar tabloul zugrăvit de un scriitor. Oare muzicienii, pictorii or fi mai fericiți? Oare lumea lor este mai fericită decât a noastră?”.

Cărți  în camera separată

Analiza unor cărți alese aleatoriu de pe primul raft al unei biblioteci − pe care am investit-o anterior cu titulatura de „camera separată” − ar susține oare actualitatea acestui concept, fie ca mod de afirmare/menținere a independenței scriitoarelor din România și de oriunde, fie ca păstrare a locului scrisului și cititului de cărți în peisajul cultural universal? Să ne reamintim că era vorba de condiționarea „bună” dată cărții scrisă în camera separată și pe care, oarecum amuzant, o propunea Virginia Woolf în 1927.

Două autoare din România, Rodica Ojog Brașoveanu și Virginia Faur au scris cărți bune − una, cărți de ficțiune cu caracter nu numai polițist, cealaltă împărtășind prin scris experiența profesională a căutărilor științifice materializate în rețete pentru suflet. Recunoașterea de către public vine din tirajele epuizate și din caracterul de extremă actualitate pe care îl au atât personajele, cât și faptele cu iz misterios. Vine, de asemenea,  și din propunerile de remedii împotriva înfrângerilor personale suferite de cei mai mulți, fie că sunt sau nu personaje de ficțiune.

„Doamna Dalloway” și „Mașina de iubit cea sacră și profană” își perpetuează firesc autoritatea de „cărți bune”, nu numai prin contribuția Virginiei Woolf la dezvoltarea hotărâtoare a literaturii adusă de autoare, cât și prin puterea și forța analizei și observației lui Iris Murdoch din cea de a doua carte, o proză a anilor ’80. Reținem deci noutatea intelectuală, experimentul și studiul de caractere drept criterii pentru clasificarea acestor romane în categoria propusă − cărți bune, adică scrise în camera separată.

Cartea Doinei Ruști, „Fantoma din moară”, este un roman apărut în 2008, tradus recent în limba germană, roman care propune o poveste despre urmările comunismului și în care dragostea pentru carte a fost trecută prin foc, la propriu, și prin sabie, dacă ar mai fi fost posibil. Iată un fragment. „Ion Nicolescu o luă încet pe urmele gardienilor… dar nu îndrăzni să le spună să-i lase cărțile pe care le iubea, măcar ediția princeps Eminescu pe care o legase în piele, sau Amintiri din copilărie. Prin ce putea să fie cartea asta dușmănoasă? Când o să-i vadă cărțile din bibliotecă or să plece fără să mai distrugă ceva. Plus că nu-și dădea seama cum o să le distrugă…” (pag. 416).

În sfârșit, să punem o întrebare ludică, nu pentru că este vorba de scriitori (sic!), ci doar așa, ca diversiune. Ce ar putea avea în comun „Povestea porcului” de Ion Creangă și „Confesiunile unui tânăr romancier” a lui Eco? În afară de faptul că sunt „cărți bune”, evident. Mai degrabă „Confesiunile…” ar merge analizată alături de „Misterul regelui. Despre scris ” a lui Stephen King, eseu care înfățișează, pe 272 de pagini, aproape toată experiența sa legată de literatură, de la descrierea trusei de instrumente pentru scris până la lista de lecturi obligatorii și dorințele cititorilor, într-o incursiune prin metodele sale de a scrie cărți. Este extraordinar acest efort de a scrie despre cum scrii! Ne amintește de camera separată? Da, cu siguranță. Iar Eco se răsfață între paginile de eseistică apărute în 2011 la „Polirom”, se unduiește reflexiv printre amintirile sale despre încercările dintâi ale scrisului și, mai ales, redă conjunctura în care a trecut de la scrisul cărților de specialitate la roman, respectiv la felul în care studiile sale doctorale au reprezentat sursa seminală pentru ca din propoziția „un călugăr este otrăvit în timp ce citește o carte misterioasă” să ia naștere „Numele trandafirului”. Să fie vorba aici de universitatea devenită sau recunoscută drept camera separată a desăvârșirii academice?

„Povestea porcului” are farmecul unei bijuterii vintage a cărei strălucire se regăsește până în prezentul atroce, dacă nu ca un inel de aur, măcar ca o mărgea de sticlă într-n joc. Publicată în 1876, povestea de iubire dintre o prințesă și un animal domestic vorbește despre iubire și credință, despre determinare și satisfacția nerenunțării, despre răbdare și privațiune pentru un scop nobil − regăsirea familiei, a dragostei, a visului de aur eliberat de sub vraja malefică. Dar și despre copii și părinții lor. Fie că sunt țărani săraci sau împărați și împărătese ei sunt legați prin podul de aur suflat pe nări de porcul fermecat, fost și actual Făt Frumos. Aici fata din poveste a avut o cameră separată, dar până la a o dobândi pe cea adevărată a trebuit să parcurgă un lung drum de inițiere.

Aflată într-o altă dimensiune − mai mult artistică, mai mult  științifică? − putem considera ca fiind o carte bună lucrarea „100 de cărți interzise”[3]. Este vorba de o trecere în revistă a unor cărți cu probleme? Taxologia cărților interzise poate utiliza și criteriul „bun” − ar fi fost ele interzise dacă ar fi fost bune? Sau au fost interzise pentru că sunt rele? Bune sau rele − pentru cine? Înțelegem astfel că, la un moment dat, motivele politice, religioase, sociale sau sexuale au fost  criterii care au clasificat cărțile ca nefiind „bune”. „Amantul doamnei Chaterley”, „Oameni și șoareci”, „Doctor Jivago” sau „Oliver Twist” s-ar afla acum pe lista cărților care nu au fost scrise în camera separată. Ceea ce ar fi prea mult…

Concluzii

Analiza de mai sus nu ucide potențialități. Ea rămâne deschisă și infinită. Este la fel de dificil să se facă taxologii, ca și să se scrie o carte. Este la fel de încărcat de semnificații ca și stabilirea  conținutului cărții sau ca și captarea infinitelor modalități de receptare a cărții de către cititor. Și totuși, ne apropiem de biblioteci ca de locul în care cărțile au fost clasificate și ordonate.

„Într-o zi am citit o carte și întrega mea viață s-a schimbat.” Nu mai contează dacă ea a fost o carte scrisă în camera separată. Nu mai conteaza dacă se scriu și se publică prea multe cărți.

Camera separată este perpetuă. La fel și cărțile din ea.

Virginia Woolf’s A Room of One’s Own. Rare First Edition, 1937. Hogarth Press, London.

[1] Jurnalul unei scriitoare, RAO 2005.

[2] Care doamnă Chavasse? Edith Marjorie, Mary Laeta- din celebra famile Chavasse, au lucrat la spitalul din Liverpool, May până în 1918. Sunt femei care au trăit 100 de ani. La  care din ele să se fi referit scriitoarea? De studiat.

[3] M.Bald, N.J.Karolides, D.B.Sova, Editura Paralela 45, ediția a II a, 2009