Binele și răul
de Mihail Grămescu
Genul polițist tratează lupta dintre Bine și Rău. Ca și Religia sau Dreptul. În acest conflict, este moral ca binele să iasă învingător.
Era cu câțiva ani înainte de Decembrie ’89.
Sectoristul pornise în rondul de noapte. Legitimase câțiva cheflii și le solicitase autoritar să respecte liniștea publică; aplicase o amendă minimală unui tip cu buletinul de populație cu termenul expirat și fumase o țigară în părculețul de lângă liceu. Totul se petrecea conform programului uzual, fără nimic palpitant sau aventuros. De ani de zile ducea această existență cu care se deprinsese; îi plăcea liniștea nopții, iubea frunzișul stufos invadând garduri dărăpănate și ziduri crăpate, de case vechi, se amuza pe seama micilor ilegalități ale concetățenilor pe care îi penaliza însă ferm, consolidându-și în suflet sentimentul propriei importanțe ca factor de manifestare a activității legale. Fusese pregătit într-o școală specială să apere Binele de Răul care pândește criminal în umbră, și pe atunci i se păruse că toate sunt limpezi și indubitabile, că răul e rău și binele bine, iar el putea discerne fără emoție între unul și celălalt. Dar lucrurile se schimbaseră odată cu el. Unde era răul? Măruntele contravenții cu care-și trecea vremea? Arma pe care o purta la cingătoare reprezenta mai mult un simbol, și binele cu care intra în contact nu era nici el cel mai adesea chiar fără prihană; pledau în favoarea acestui verdict atâtea și atâtea cazuri despre care erau zilnic informații. Limitele certe între cele două principii se estompau, și el legitima, în virtutea uzanței, statistic, muncitori din tura de noapte, bișnițari, golani ieșiți la „agățat”, fără să știe, de cele mai multe ori, nimic depre oamenii care-i treceau pe dinainte, și fără să afle mare lucru din cărțile lor de identitate. Dacă actele erau în regulă, le permitea să plece; dacă nu, îi oprea până se clarifica situația¸ și era ca și cum ar fi încercat să ghicească pe pipăite culoarea unui tablou. Își făcea datoria, fără nicio legătură cu Binele și Răul.
În ultimul timp o cunoscuse însă pe ea. Ea era o puștoaică brunetă, ’năltuță, delicată, bine îmbrăcată, și coz de frumoasă. Într-una din nopți o oprise, părându-i suspectă, o salutase, îi ceruse să se legitimeze, și intrase în vorbă cu ea după ce fata izbucnise în râs, cu dezinvoltură. Îl frapase aerul degajat cu care se manifesta, și a fost ca pe vremea când, elev fiind, se plimba noaptea cu colegele și le făcea declarații, ca un civil oarecare. Fata avea insomnii și ieșea pe stradă special să stea de vorbă cu el, fiindcă altfel nu avea cu cine vorbi, și se plictisea. Îi făcea plăcere compania lui și străbăteau cartierul de la un capăt la altul, pălăvrăgind verzi și uscate. Fata avea vreo 17 ani și era elevă. Când avusese teză a doua zi, fusese nervoasă și îi pusese tot felul de întrebări stranii. De obicei îi povestea însă despre părinți, despre profesori, despre prietenii ei, îl întrebase dacă e căsătorit, dacă are copii, câți ani au, dacă e fericit, dacă îi place noaptea, și altele de genul ăsta. Și totul decurgea între ei firesc, fata nedorind nimic de la el, și nici el de la ea… Era ca și când ar fi fost prieteni dintotdeauna.
Ultima dată, la despărțire îl invitase să vină cu ea la serbarea de sfârșit de an, și el îi promisese că o să vină. Cu ocazia aceea, ea îi destăinuise că nu mai cunoscuse niciodată un tip atât de simpatic, și el îi mulțumise pentru politețe, și se simțise măgulit.
Zilele până la următoarea tură de noapte trecuseră foarte greu. Gândurile îi fugeau mereu la fata cu insomnii. Simțea în ea un prieten sincer și abia aștepta să o întâlnească iar.
În ziua mult-așteptată, de cum s-a înserat, s-a dus direct la adresa fetei. La poartă, lângă un steag negru, o bătrână plângea. Când a întrebat-o, i-a spus că fata era foarte bolbavă cu nervii și că, după câteva nopți de insomnie, s-a sinucis, cu calmante. „Ați cunoscut-o?” îl întreba întruna bătrâna. „Spuneți și dumneavoastră, tovarășu’milițian, nu-i așa că era o fetiță cuminte? Și ce frumoasă era, porumbița mamei! De ce a trebuit să facă asta? De ce? De ce?
În noaptea aceea sectoristul și-a făcut rondul plângând. Cine era Răul? Pe cine să se răzbune? Ființa aceea minunată îi devenise, în numai câteva nopți, mai apropiată decât toți oamenii cu care viețuia de ani de zile. Nimeni altcineva nu-l întrebase niciodată și pe el dacă e fericit, dacă aspiră la ceva, dacă îi place să se plimbe noaptea, și, tocmai când, după ce se gândise bine și își pregătise răspunsul la aceste întrebări esențiale, fetița îl părăsise.
Există unele povești polițiste care nu se termină cu happy-end și despre care este totuși foarte greu de spus dacă sunt sau nu imorale.
