Anotimpul țânțarilor
de Cristi Vicol
Cristian Vicol
Cristian Vicol este specialist în Relații Publice la Teatrul German de Stat Timişoara, fiind implicat într-o multitudine de alte activități culturale locale – fie tot teatrale (Teatrul Portabil Timişoara), fie din zona artelor multimedia (Asociația MetaSpațiu).
În prezent, este pe cale să încheie un doctorat la Litere în cadrul Universității de Vest din Timişoara, sub coordonarea doamnei profesor Adriana Babeți. Tema cercetării sale o reprezintă literatura refuzului în Europa Centrală, în a doua jumătate a secolului 20.
A debutat în 2010 în Revista Helion cu proză SF. Până în prezent a publicat patru volume, Comoara din cetate (Editura de Vest, 2014) – un roman picaresc a cărui acțiune se petrece în oraşul Timişoara, Sfârșitul inocenței (editura Eurostampa, 2015; reeditat şi adăugat în 2018 la Editura Tritonic) – volum de proză scurtă science fiction şi fantasy, O scurtă istorie a Timișoarei până la 1716 (Editura Eurostampa, 2016) și Anotimpul țânțarilor (Editura Casa de Pariuri Literare, 2021) – volum de proză scurtă. Mai mult, este coeditor, alături de Daniel Timariu, la mai multe antologii de science-fiction şi fantasy: East of a Known Galaxy (Editura Tritonic, 2019), Collected Stories from Galaxy 42 I (2020), Collected Stories from Galaxy 42 II (2020).
Totodată, este colaborator la mai multe publicații româneşti: Galaxia 42 (unde este și parte a echipei redacționale), Liternautica şi UtopIQa. Este și selecționer la festivalul internațional de film The Galactic Imaginarium Film Festival, care în 2020 a avut prima ediție. Tot în 2020 a pus bazele, alături de membrii Clubului Sindicatul 9, revistei on-line Planu’ 9, unde activează ca redactor-şef, o publicație a cărei deschidere este către pulp-fiction şi pop-culture.
Adesea, cel mai bine poate să vorbească despre opera sa chiar autorul. Astfel se așează textul oferit de autor în legătură cu volumul său Anotimpul țânțarilor, apărut de curând la editura Casa de pariuri literare.
Revista UtopIQa
Anotimpul țânțarilor sau despre frigul de pe urmă
„Anotimpul țânțarilor”, volum de proză scurtă apărut anul acesta la Editura Casa de Pariuri Literare, e alcătuit din șapte povestiri scrise pe durata a trei sau patru ani, texte care la o primă vedere nu au aproape nimic în comun unul cu celălaltă. Doar că sunt pulp-fiction, etichetă pe care mi-o asum și o încurajez. Desigur însă că există un fir roșu ce le unește pe toate, ascuns îndărătul titlului, care nu este pescuit din cuprins. Din contră, necesită un pic de interpretare, fiind poate un pic contraintuitiv.
Poate vă întrebați ce au în comun o reflecție în cheie fantastică asupra morții, două butaforii (realist) socialiste – mai mult sau mai puțin coming-of-age – un thriller noir, o distopie, arderea pe rug a unei tinere și o lume post apocaliptică în care morții vii încearcă să consume lumea cu totul – majoritatea într-un decor înghețat, iernatic, steril? – Incertitudinea destinului și existența/viața doar ca reacție la presiunea unor forțe externe, incontrolabile. Lumea se află întotdeauna pe marginea prăpastiei, gata să dispară, agățată de un fir aproape invizibil ce stă să se rupă, iar asemeni țânțarilor care mor toamna, nici personajele din cele șapte povestiri nu pot scăpa din melstromul schimbărilor violente.
Volumul este o radiografie violentă, deloc cenzurată, a ce ar putea fi, fără să pretindă însă că încearcă, prin mijloacele ficțiunii speculative, să vadă punctual în viitor. Și totuși, din perspectiva mea, epilogul civilizației, ori cel individual – moartea – imposibile de evitat, sunt tragice, pentru că oamenii, împinși de vântul rece al unei ierni nesfârșite, regresează spre comportamente primare, împinși de sentimente primitive: ură, egoism, lăcomie – fie că vorbim despre fenomene stranii, cataclismice, ori despre apocalipsa din istoria noastră recentă.
Declanșatorul este, de fiecare dată, moartea care sosește cu primele zile ale toamnei, cu primele ploi, apoi cu zăpada care strangulează viața până primăvara târziu. Dar vara nu mai sosește. Sau cel puțin nu în felul în care o cunoaștem și la care jinduim. O lume schimbată cu totul, împovarată de tragediile ascunse de ceață, de brumă, de viscol.
Trebuie să mă reîntorc o clipă și la eticheta pe care o puneam mai sus: pulp-fiction – atribut de mult intrat în repertoriul literar anglo-saxon, dar care la noi încă se codește și aruncă priviri pe furiș către critici. În pulp, literatură mai puțin „serioasă” – zice critica – sensurile și semnificațiile sunt indicii ascunse în decoruri colorate de tip Hollywood, iar traseele personajelor sunt comerciale, după rețetar. De fapt lucrurile nu stau întocmai așa, iar fascinația unui public numeros pentru un anumit tip de narațiune se poate explica în fel și chip – sociologic, ideologic etc., dar până la urmă important e că proza & romanul & filmul pulp-fiction au marea calitate de a vorbi pe limba tuturor – fie că dialogul se poartă la nivel superficial, ori, pentru o minoritate, la nivel profund – iar pentru un scriitor asta nu poate fi decât grozav!
Cristian Vicol
