Agon: spiritul competiției la greci față cu spiritul egalitar al vremurilor noastre

Numărul 9 / octombrie 2021, Punct Contrapunct | 0 comentarii

de Alexandru Maniu

De mici concurăm, în special băieții. Și mă grăbesc să completez: fizic. Băieții adoră să-și măsoare forțele, ca personajele de basm. Pesemne nu-i de mirare că mintal se maturizează mai greu. Ce să mai, odată ce învățăm să ne folosim membrele inferioare, le și punem la bătaie. Apoi mai creștem, și ne întrecem în jeturi, având ca reper un gard din prefabricate de beton. Apoi mai creștem și realizăm că banii se fac cu mintea, iar dacă vrem să-i facem cu forța și îndemânarea trupului, trebuie să începem de la o vârstă fragedă ca să avem o șansă într-o epocă în care sportul este super-profesionalizat. Majoritatea realizează asta după ce e prea târziu.

Sandu Blegia al nostru, din poemul Ăl mai tare om dîn lume de Victor Vlad Delamarina, care mi ți-l zdup pe neamț de țărână, se încadrează în perioada încă „romantică” a întrecerilor fizice, perioada baronului de Coubertin, și a dezideratului său – o olimpiadă a amatorilor. Astăzi, Sandu Blegia n-ar mai face față sportivilor de performanță care concurează în competițiile olimpice, pentru că s-ar înfrunta cu atleți profesioniști: antrenați și (în)dopați de mici, pentru a atinge maximul de performanță, exploatându-și la maxim talentele înnăscute. Ce-i mână pe oameni în competiție? De unde dorința aceasta de a demonstra cine e ăl mai tare om din lume? De unde a pornit totul?

Originile homerice

Ca să mă feresc de fraze docte, de care subiectul nu duce lipsă, aș spune că din aceeași dorință a băieților din totdeauna de a imita faptele de vitejie ale eroilor îndrăgiți. Astăzi, avem sportivi ajunși vedete (vezi C. Ronaldo, Messi, Federer, Djokovic, Nadal, S. Williams, Halep, Usain Bolt etc.). Grecii îi aveau pe eroii homerici. Astăzi, fetele au eroinele lor. În Antichitate, era o treabă aproape exclusiv masculină, cu repere exclusiv masculine. Copiii de-atunci (viitorii efebi) voiau să fie viteji ca Ahile, isteți ca Odiseu, forțoși ca Ajax, puternici ca Agamemnon, neîntrecuți ca Heracle. Însă singurul context în care puteau să-și dovedească valoarea și îndemânarea în luptă (acel arete, pe care romanii l-au denumit virtu) era războiul. Iar pe atunci, Grecia, divizată în nenumărate polisuri având mereu ceva de împărțit, nu ducea lipsă de polemos. Scopul? Dobândirea kleos aphthiton (glorie nemuritoare). Sportul se prezintă ca o alternativă mai puțin sângeroasă la război. Individualismul ia locul tribalismului. Cele două coexistă, firește, dar cel puțin pe durata întrecerilor sportive se declara un armistițiu panelenic.

Primele mărturii despre întrecerile sportive ce pun capăt pentru un scurt răgaz luptelor intestine le întâlnim în Iliada și Odiseea, cu prilejul morții unui erou, sau a unui ospăț princiar.  În Iliada, aheii îl omagiază pe răposatul Patrocle cu o serie de întreceri „sponsorizate” de Ahile. Întâi avem un meci de box, apoi Ajax și Odiseu se iau la trântă. E poate prima cronică a unei întreceri olimpice: Bine se-ncing și pășind în faț-adunării la mijloc / Dânșii cu zdravene brânci se înșfacă brățiș laolaltă. (…) Ei se înhață de spete, se-ncoardă, se trag cu putere, / Spetele strânse trosnesc și sudoarea le curge pâraie, / Li se bășică într-una pe coaste, pe umere pielea / Roșie toată de sânge, dar ei mai dau harță-nainte / Dornici să biruie și făuritul triped să câștige” (Iliada, XXIII, 700-738, trad. G. Murnu). Remiză. Apoi se întrec la fugă, unde Ajax pierde în chip rușinos, pentru că alunecă pe o balegă. Ulterior, cursa de care se încheie la „fotofiniș”, iar în absența VAR-ului, concurenții se iau la harță cu arbitrii.

În Odiseea, protagonistul e îmboldit la întrecerea cu discul de tinerii efebi faeci, care, văzând că eroul refuză să ia parte la jocuri, îl stârnesc cu vorbe de ocară: „N-ai mutră tu de luptător la jocuri” (tataie, subînțelegem). Rănit în orgoliu, Odiseu îi muștruluiește pe impertinenți și apoi azvârle cu putere discul, care „zboară ușor din mâna lui” și ajunge „departe peste ținta tuturora”, ceea ce astăzi am numi un record olimpic. Urmează apoi probele de săritură în lungime, sprint și trântă.

Ritualuri și probe

Conform tradiției, primele jocuri panelenice au loc la Olimpia în 776 î.Hr. Însă jocurile olimpice nu erau singurele de acest fel, cu toate că erau cele mai vestite. În circuitul „marilor șlemuri” mai erau și jocurile istmice (în apropiere de Corint), jocurile nemeene și jocurile delfice. Olimpia pare să fi fost preferată fiindcă, mulțumită poziției geografice, nu se afla sub dominația niciunuia dintre marile polisuri grecești (Atena, Sparta, Teba, Corint). Toate se desfășoară sub oblăduirea și în cinstea unui zeu, și toate par să fi fost profund inspirate din descrierile homerice. Atletul care triumfa la toate patru succesiv se numea periodonikos – echivalentul performanței lui Djokovic de anul acesta.

Atleții soseau la Olimpia cu o lună înainte de începerea competiției. Se antrenau zilnic în gymnasium, treceau printr-o serie de calificări, apoi chiar înainte de debutul jocurilor, depuneau un jurământ sacru în fața lui Zeus Horkios, păzitorul jurămintelor (o statuie înspăimântătoare, în care părintele zeilor ațintește trăsnetul spre muritori), că nu trișează și nu vor trișa în niciun fel (da, se trișa și pe-atunci). Grăitor e faptul că la Olimpia se găseau nu doar statuile laureaților, ci și cele ale trișorilor, asigurând veșnica pomenire și rușine urmașilor.

Conform tradiției, prima și aparent singura probă susținută la primele jocuri olimpice ar fi fost cursa de 192 de metri sprint în linie dreaptă. De ce 192? Pentru că atât măsura pista, distanță numită și „stadiu” (στάδιο), din care derivă, metonimic, stadionul. Celebra torță olimpică își are și ea originile în antichitate, însă nu în jocurile ținute la Olimpia, ci într-o tradiție și mai veche, în care festivalurile religioase includeau adesea și o cursă de alergare cu torțe.

Stadiului au fost adăugate ulterior cursa de 384 de metri (un du-te-vino pe lungimea pistei), dolichos (24 de stadii, echivalentul cursei de 5 000 de metri), pentatlonul, adică cele cinci întreceri (athlon = întrecere), care cuprindea săritura în lungime, sprintul de 200 de metri, aruncarea discului, aruncarea suliței și luptele libere. Săritorii în lungime săreau de pe loc, însă aruncau pietroaie pentru a-și face avânt. În cele din urmă, boxul, pancrateonul și cursele cu care sau călări. Boxerii își înfășurau fâșii de piele în jurul pumnilor (himene) însă aceasta era singura protecție. Cum nu existau categorii de greutate, doar de vârstă, matahalele erau clar avantajate. Pancrateonul era echivalentul kickboxingului de azi: orice lovitură era permisă cu excepția smulsului și a mușcatului. Cursele de care erau de departe cele mai periculoase întreceri din program, ducând nu o dată la moartea vizitiilor. Cu adevărat trist, când ne gândim că aceasta era singura probă în care laurii reveneau nu sportivilor, ci proprietarilor de cai și care.

Foarte important: nu existau sporturi de echipă. Asta pentru că renumele în Grecia Antică se dobândea exclusiv individual.

Atleții concurau dezbrăcați. Așa reiese din mărturiile ceramice și din anumite izvoare scrise. Însă Tucidide nu e de-acord. Atleții ar fi purtat un șorț în jurul taliei, la care ar fi renunțat la un moment dat pentru că oferea adversarului prea multe oportunități de a trage și dezechilibra. Se pare că spartanii au fost primii care au renunțat la el, reducând pesemne oportunitățile la una singură.

Vedete sportive

Grație lui Pausania, ne-au rămas descrierile a câtorva dintre cei mai de seamă atleți ai vremurilor. Dintre aceștia, cel mai renumit este Milos din Crotona. A trăit în secolul VI î.Hr., iar recordurile lui sunt la fel de impresionante precum a celor mai titrați sportivi de astăzi: a câștigat de șase ori competiția de trântă la Olimpia și tot de șase ori la Delfi. Cu alte cuvinte, cariera sa olimpică se întinde pe durata a douăzeci și patru de ani, rivalizând cu atleți moderni precum Ian Miller sau Lia Manoliu. Dar Milos era capabil și de alte performanțe năstrușnice, unele chiar bizare, care l-ar pune mai degrabă alături de celebrul circar Giovanni Belzoni, prădătorul Egiptului întru propășirea British Museum. Potrivit lui Pausania, sărbătorind o victorie, Milos ar fi ucis un vițel cu o singură lovitură de pumn, după care l-a săltat în cârcă și a alergat o tură de stadion. Și-a petrecut apoi restul zilei mâncând vițelul gătit pe altar. Se spunea că putea să țină o rodie încleștată în căușul palmelor, fără ca cineva să-i poată descleșta mâinile și totuși fără ca rodia să pățească ceva. Și-ar fi cărat la un moment dat propria statuie în altar (un fel automedaliere). Ba chiar era în stare să rupă chingile pe care și le prindea de cap doar cu ajutorul venelor de pe frunte, pe care le umfla cu sânge.

Unii istorici se grăbesc să ne atragă atenția că pe vremuri, singurul premiu acordat atleților câștigători era o cunună de lauri. În fapt, aceștia deveneau adevărate celebrități în polisurile lor, unde duceau un trai privilegiat pentru restul vieții. Primeau locuințe mai somptuoase și mâncare gratis, și deveneau foarte influenți. Întocmai vedetelor sportive de azi, care-și fac averea nu atât din premii competiționale, cât din publicitate. Însă nu toți elenii priveau cu ochi buni această adulație de care se bucurau olimpicii. Xenofon spune la un moment dat: „dacă atletul triumfă la pentatlon (…) sau în acea întrecere groaznică numită pancrateon, ai săi s-ar uita la el ca la soare, iar în polisul său ar primi tot soiul de privilegii. Dar asta n-ar umple câtuși de puțin grânarele cetății.

Femeile și întrecerile sportive

Întocmai cum erau excluși din treburile politice ale polisului, femeile și sclavii nu aveau acces nici la întrecerile olimpice. În cel mai bun caz, femeile tinere (necăsătorite) puteau participa ca spectatoare la jocurile panelenice. Prezența femeilor măritate era strict interzisă și pedepsită cu moartea. Exista însă și o competiție pur feminină, în cinstea zeiței Hera. Potrivit lui Pausania, o văduvă care-și antrenase fiul pentru Olimpiadă și se strecurase în incinta complexului îmbrăcată în straie bărbătești ar fi fost prinsă și demascată, însă ulterior grațiată pentru că se trăgea dintr-o familie cu veche tradiție olimpică. Acest episod demonstrează că atletismul era în Grecia Antică o tradiție de familie.

Absorbția în creștinism – întrecerile cavalerești

Ecourile jocurilor Olimpice, ale celor de la Delphi sau de la Corint se regăsesc peste veacuri în întrecerile cavalerilor de la curtea Regelui Arthur. Firește, totul trecut prin filtrul iubirii de frate, al respectului și devotamentului față de cel pe care l-ai doborât. Spiritul elin al întrecerii se păstrează, dar este înmuiat în charitasul creștin. Recent, povestea celor doi atleți de la Olimpiada de la Tokyo care au terminat la egalitate proba de săritură în înălțime și au hotărât să împartă frățește aurul olimpic a făcut furori prin presă și a înmuiat inimile a milioane de privitori. Povestea este însă veche, și rezonează puternic cu noi încă din copilărie. E un trop adesea întâlnit în basme: doi voinici, aflați de partea binelui, se întrec în luptă dreaptă, sunt la fel de puternici, niciunul nu reușește să-l dovedească pe celălalt, iar în cele din urmă devin frați de cruce. Îmi amintesc această tensiune lăuntrică încă din vremea copilăriei: doream să fiu cel mai bun și în același timp doream și s-o „dau la pace” cu unii, să fim egalii unii-altora, dar mereu în raport cu alții, necesar mai slabi.

Ieri și azi – oglindă peste veacuri

Cu toate că mulți istorici pun mare preț pe elementul religios din competițiile olimpice eline, ceva îmi spune că acesta avea întocmai importanța și greutatea discursului de astăzi, într-o lume seculară, care preamărește incluziunea, diversitatea, fairplayul, respectul și alte concepte nobile și de înaltă ținută morală – poleială ce ascunde impulsurile noastre primordiale, descrise cel mai bine de cuvântul elin „agon” (competiție, întrecere).

Asemănările cele mai evidente între trecutul antic și prezent sunt două:

În primul rând, olimpiadele au fost dintotdeauna politizate (după cum spun și în articol, Olimpia a fost aleasă să găzduiască aceste jocuri tocmai pentru a mai reduce din încercarea marilor cetăți-state de a influența și mai mult competiția).

În al doilea rând, atleții au încercat dintotdeauna să trișeze (evident, nu toți).

Diferența ar fi că dacă în urmă cu 2.500 de ani o femeie s-a deghizat în bărbat pentru a putea fi prezentă la o competiție interzisă, astăzi, un bărbat s-a „deghizat” (nu cu mult succes) în femeie pentru a avea șanse la o medalie în proba de haltere. În fapt, singura deghizare a fost că s-a autoproclamat femeie (ceea ce azi numim „a te identifica-cu”). Imaginația umană pare că pendulează mereu între extreme. Tot astăzi, sunt sărbătorite în media și în retorica stângistă jocurile Paralimpice, ca întruchipare a idealului că oricine poate reuși în viață. Că oricine poate face orice. Această celebrare a trupului invalid, în numele egalității, li s-ar fi părut foarte ciudată grecilor. Un concept precum able-ismul, sau validismul, cum a fost tradus la noi, li s-ar fi părut ridicol. Ideea că toată lumea trebuie să se simtă „câștigătoare” li s-ar fi părut și mai ridicol. Desigur, erau alte timpuri, iar ideologia dominantă astăzi ne îndeamnă să credem că tot ce am construit în 2.500 de ani la nivel de mentalitate reprezintă un progres.

Rămâne însă de văzut dacă înăbușirea spiritului competitiv, dus la perfecțiune de greci, în virtutea unui egalitarism impus, va da roade. Cel mai ușor se poate vedea la copii. Într-o clasă în care toată lumea e obișnuită să primească nota 10 sau calificativul Foarte Bine, în care toți au „premiu” la finalul anului, copiii care muncesc și se străduiesc cu adevărat vor fi demotivați, pentru că în realitate, acel premiu, acea notă, acel calificativ… nu mai înseamnă nimic. Poate cea mai nefastă urmare a înăbușirii spiritului competitiv, a acelui agon grecesc, este dispariția elitelor (un lucru urmărit programatic de stânga radicală, mai ales în secolul nostru). Vom vedea și urmările acestui demers. Până una alta, rămânem cu bucuria competițiilor sportive, și ele politizate în ultima vreme (vezi îngenuncheri și alte minuni), bucuroși să ne vedem eroii luptând până la ultima picătură de sudoare, pentru a afla care dintre ei e „ăl mai tare om din lume” (după Chuck Norris, firește).

 

Bibliografie:

McInerny, Jeremy: Ancient Greece – A New History, New York, New York : Thames & Hudson, 2018.

Chamoux, Francois: Civilizația greacă, Editura Meridiane, București, 1985

Chamoux, Francois: Civilizația elenistică, Editura Meridiane, București, 1985