Abateri principiale de la regula mediocrităţii

Intempestiv, pornit împotriva zădărniciilor, Adrian Damşescu se reconfigurează în dimensiune poetică prin „Timpul nu stă după noi“ (Editura Astralis, 2020). Dincolo de vehemenţa atitudinii, poetul reuşeşte frumosul paradox al prolificităţii şi conciziei, ca în „Sfârşit de vară”:

Sfârşitul verii e aproape,

O simt mereu noapte de noapte.(…)

Trecutul este ireparabil şi irecuperabil, altfel decât prin uitare, minciună şi autominciună, aş spune chiar prin minciuna uitării.

În „Tagul la Toledo” există pasaje care îl amintesc pe Vasile Alecsandri, strălucitor şi deloc desuet, arătând un duet scriptorial hotărât şi creator de empatie:

Nu, el nu se duce spre est,

Printre livezi de portocali,

Merge hai-hui, hăt, spre vest.

Printre pietroaie şi migdali.(…)

Găsim fără străduinţă multă inventivitate şi abilitate ritmică şi a rimei. E drept, timpul nu stă după noi, atât de asemănători lui, care de asemenea suntem lipsiţi de răbdare şi menajamente. Este o constatare care ne trimite direct la arhicunoscutul adagiu parabiblic al lui Marin Preda. În poezia care dă titlul cărţii există fără doar şi poate, în anumite strofe, o vetusteţe voită a scrierii, menită să sugereze vechimea şi zădărnicia:

Timpul nu stă după noi,

Nu vrea de loc să ne aştepte,

Nici când viaţa ne e în toi,

Nici când coborâm ale ei trepte. (…)

O altă faţetă a volumului este cea pamfletică, care ne procură o imersiune temporală înspre zorii paşoptişti ai poeziei româneşti (Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu), dar şi o sarcastică actualizare a situaţiei universitare pe care autorul o cunoaşte perfect, din interior: „(Strada) Principală (numărul) unu”, „Şcoală doctorală”, „Domnişoara Fistic”. În prima dintre ele autorul surprinde cu foarte multă ironie situaţia la care s-a ajuns la înscrieri în învăţământul superior, unde nu mai există niciun fel de examene de admitere sau chiar selectivitate, devenind studenţi toţi tinerii care şi-au luat bacalaureatul şi care doresc să fie studenţi, fără să mai conteze că stau la curte sau „la cort”, că au nume de stradă sau doar număr de casă. Învăţământul superior de masă este total implementat în ţara noastră şi poezia lui Adrian Damşescu reflectă din plin această situaţie unică în lume.

În „Şcoală doctorală” este surprinsă cu deosebit sarcasm înfiinţarea unei noi facultăţi după Revoluţie, „doar cu licenţă la început”, „apoi cu ciclurile toate”, inclusiv şcoală doctorală. Pentru aceasta sunt aduşi „profesori de la ţară”, din diferite centre, licee, şcoli generale, şcoli populare, grădiniţe, profesori ce sunt făcuţi peste noapte universitari. Cu multă ironie şi cinism este surprins conflictul de interese, înfierat de legislaţie dar trecut cu vederea în practică, existând situaţii în care conducători de doctorat şi doctoranzii lor sunt colegi şi prieteni de foarte multă vreme:

În „Domnişoara Fistic” este ridiculizată o fată bătrână, profesoară de limba franceză, venită de la un liceu pedagogic pe un post la universitate, profesoară care deşi „nu face mai nimic” este avansată în grad şi foarte bine plătită. În loc să se simtă recunoscătoare conjuncturii (şi să aibă poate un sentiment de vinovăţie) aceasta se plânge de salariul mic, fiind un prototip al bugetarului care parazitează sistemul public de salarii. 

Şi asta nu este totul: dintre  cele 77 de poezii care compun volumul multe au fost scrise recent, după declanşarea crizei sanitare, Adrian Damşescu fiind probabil primul care a tratat subiectul, prin poezia “Carnaval cu măşti sanitare”, scrisă imediat după întoarcerea dintr-o călătorie în Spania (Madrid) şi Franţa (Lyon, Marsilia), în 24 februarie 2020. Au urmat „Simplu eseu”, „Patriotică”, „Jurnal de Pandemie”, „Cu declaraţia în buzunar”, „Vela şi Lumina”, „De Armindeni”, „Nu mai ştiu”, „Izolare şi izolaţie”, „Primăvara umblă beată”, „Le maire se marie”, „Nici măcar o dată”.

Dar nici natura cu ciclurile, elementele şi stihiile ei nu este uitată în poezia acestui autor, cum nu sunt uitate nici diferitele sărbători şi tradiţii de peste an sau aniversări de evenimente istorice („Tradiţii vechi’, „Burniţa arde mocnit”, „De Bobotează”, „Morena, iarna cea înnegurată”, „Miros de fân”, „Au înflorit migdalii”, „La gota fría”, „În prag de centenar” etc.).                   

Şi nu în ultimul rând, merită semnalată în încheierea acestei recenzii, foarte buna, surprinzătoarea prefaţă semnată Vlad Macri, de care beneficiază volumul pe care îl recomand spre citire.