Christian Crăciun

Studiile generale, în comuna natală, urmate de cele liceale la „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti. Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti (1976). Funcţionează de la absolvire ca profesor în Moreni. Debut cu poezie în revista liceului, apoi în presa studenţească cu recenzii şi eseuri. Colaborează cu eseuri, critică literară la: „Orizont”, „Steaua”, „Transilvania”, „Echinox”, „România literară”, „Vatra”, „Supliment literar-artistic al Scânteii tineretului”. După 1989 deţine o rubrică de eseu, critică literară în „Cronica”, apoi mai publică în revistele: „22”, „Literatorul”, „Contrapunct”, „Axioma”, „Litere”, „Caiete critice”, „Viaţa românească”, „Revista nouă”. Între 1997-1999 colaborator, cu o emisiune de cultură, la postul Antena 1 Ploieşti. Membru al unor cenacluri literare: „Cezar Petrescu” din Floreşti (1975-1991), „Geo Bogza” din Câmpina şi „Axioma”, Ploieşti (din 1990 şi până în prezent), dar şi al Societăţii Scriitorilor „C. Negri” din Galaţi (Filiala Ploieşti). Debut editorial în volumul antologic „Liviu Rebreanu după un veac” (1985) cu studiul „Între două spânzurători”. Publicistica sa abordează o largă paletă de subiecte privind viaţa literară, culturală, socială sau chiar politică, contemporană, în general: „Labirintul invizibil”, „Turnul Babel”, „Eseu despre imagine”, „Postura”, „Foamea şi setea”, „Enciclopedism”, „Este cartea o marfă?”.

Scrieri:

Intrări în labirint, Editura Fundaţiei Culturale LIBRA, Bucureşti, 2005.

Intrări în labirint, eseuri, Editura Libra, 2006; ediția II. Editura Dacia XXI, 2011; ediția III Editura Eikon, 2015.

Isografii. Eseuri despre evadarea în esențial, Editura Eikon, 2013.

Ucronia eminesciană. Eseu despre timp și imagine în Memento Mori, ediția I Editura ICR, 2010;  ediția II Editura Eikon 2015.

Lectio incerta. Cronici literare, Editura Eikon 2015.

Lectio incerta. Vol 2, Cronici literare, Editura Eikon 2018.

Circumstanțiale. Articole politice, Editura Premier, 2012.

Antologii:

Liviu Rebreanu după un veac: evocări, comentarii critice, perspective străine, mărturii ale prozatorilor de azi. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985.

Adesea, cel mai bine poate să vorbească despre opera sa chiar autorul. Astfel se așează Explicația oferită de autor în legătură cu volumul său Hemolexii, apărut de curând la editura Tribuna.

Revista UtopIQa

Explicație

A venit îngerul și mi-a zis: de atâta vreme te veghez ca să ajungi om de știință și tu până acum n-ai inventat nimic! Cum să nu: am inventat; numai că știința pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografia, adică scrierea cu tine însuți”. Este bine cunoscutul fragment al lui Nichita Stănescu din Respirări. De aici, de la acest mod de scriere plecăm. O interpretă a operei nichitiene, Carmen-Maria Mecu, psiholog de formație, a avut formidabila intuiție de a forja prin similitudine termenul hemolexie. Citire cu sine însuși[1]. Am împrumutat cuvântul ca titlu al acestei cărți de eseuri și ca, pretențios spus, metodă de lectură a unor cărți și a unor contexte. Că prefixul lui trimite și la sânge, la sacrificiu și fluid vital ține de o speculație pe care, firește, nu o voi dezvolta aici. Se înțelege de la sine că unei hemografii  trebuie să-i corespundă pentru o hermeneutică adecvată o hemolexie.  Mulțumesc revistei Tribuna care mi-a găzduit în ultimii ani textele publicate aici, cu puține excepții. O mențiune pentru eseul despre clasicism, care trebuia prezentat la Colocviul de Critică al Filialei de critică București a Uniunii Scriitorilor pe 2020. Din cauza  pandemiei, lucrările au fost difuzate doar on line și au apărut ulterior în revista Neuma, cea din volumul de față în nr.11-12/2020. Am mai inclus aici și transcrierea câtorva conferințe, pentru că mi s-a părut că ele se încadrează în unitatea tematică și „hemolexică” a volumului. Intervențiile au fost minimale, de ordin mai ales stilistic, față de forma publicată inițial.

Sigur că sunt obsesii, repetiții, subiectivisme, scrierea de sine nu poate fi altfel. Tocmai de aceea nu am reținut în volum cronicile literare propriu zise, ci doar textele mai libere ca format. Cu diferite grade de coerență și impact. Scrierea ca practică cognitivă (formula îi aparține elenistului excepțional Marcel Detienne) este specifică eseului, liber cât îl lasă rigoarea opțiunii și a ideii. „Prin alții spre sine”, spunea monahul Nicolae de la Rohia, era vorba, evident, prin cărți spre sine. „Altul” capătă forță de exemplu când este mediat cultural. De aceea lectura „tehnică”, „neutră”, „rece” mi se pare că poate aduce, sigur, un spor însemnat de cunoaștere dar nu și unul de sine (nomina odiosa în aceste vremuri depersonalizante). Dar ce să găsești, la capătul unei lecturi, dacă nu pe tine însuți, îmbogățit? Despre această plus-cunoaștere este vorba în hemolexie. Ea este implicit un omagiu neîntrerupt adus Cărții. Dialog pătrunzând în miezul lucrurilor, lectura cu sine însuși este tensiune, delimitare, bucuria întâlnirii, fundament moral și intelectual. Temele alese sunt de o anume inactualitate (la un moment dat chiar gândisem titlul Inactualități), în sensul că sunt gândiri în răspăr cu timpul, în sens de modă, „trend”, stereotipuri corecte. Mă situez pieziș, vorba poetului. Poate provocator în răspăr. Totul pornește de la o dublă existență, o dublă convingere: în inefabile (credința, recunoștința, frumosul, umanismul, civilizația europeană, adevărul etc.) și în indestructibile (așa numitele valori tari). Tonalitatea polemică, atâta câtă este, vine tocmai din apărarea acestor două, ultime redute. Pe vremuri, lumea era centrată și toate drumurile duceau la Roma (vezi eseul despre căutare). Apoi, după Sf. Augustin și Montesquieu și Rousseau centrul a devenit eul. Tot călătorim spre el. Apoi s-a pulverizat, prin Nietzsche sau psihanaliză. Cu atât mai greu să-l reconstituim. Doar cultura clasică adună membra disjecta ale zeului hăcuit de barbarie.

Cărțile despre care e vorba în paginile acestea sunt, la rândul lor, eseuri de facturi diverse. Împărtășiri de experiențe. Tocmai de aceea am introdus și două apropieri hermeneutice (fragmente dintr-o lucrare mai amplă) despre chiar poetul hemografiilor, pe care l-am citit exact din perspectiva acestui concept. Deci să încheiem cu ale lui cuvinte: „Hemografia este abstractă și practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poți la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.

Christian Crăciun

10 august 2021

[1] Carmen-Maria Mecu, Nichita Stănescu prin lentile de psiholog, ed. Tracus Arte, 2016, p.92.