Zgâriați, dar cu conștiința împăcată

Deşi ajung în faţa Procuraturii la şapte-fără-un-sfert fix, nu-s prima. Ci a treia. De fapt, a şaptea, pentru că mai sunt câţiva înăuntru, în hol.

Semn bun. Disciplină şi punctualitate. Măsurile luate au dat roade. Bravo nouă.

Până una-alta, mi-e frig. Mă apropii de colegii mei de la sectorul 3. Elenei i se desface mereu fermoa­rul pantalonilor. Nea Rică a venit în trening. M.P. arborează o mi­nă blazată. Ana doarme pe ea. Autocare nu se văd. De ce? Tovul de la Generală nu ştie. Face însă prezenţa.

Apar şi autocarele. Două. Ne urcăm. Sectorul 3 ocupă o poziţie strategică pe flancul stâng.

Cel-mai-deştept-procuror e cu maşina şi pleacă, bestia, sin­gur. Sectorul se uită lung după Jaguar. În sfârşit, pornim. Pe drum beneficiem, clar şi stereo, de ultimele ştiri privind – culmea! – recoltarea porumbului în SAI. Ne-a mai rămas de cules doar 3% din suprafaţă. Totuşi mi-e frig. M.P., dimpotrivă, se încălzeşte văzând cu ochii. A început să şi vorbească. Restul sectorului, în spate, nu ştiu ce pune la cale. Parcă ar fi vorba de nişte bere. Care ne va lipsi cumplit pe câmp. Nimeni nu are nimic de băut.

Ba da. Are Elena. O sticlă de Haig. Plină?…

… Cu apă de la gheaţă.

C.-m.-d.-p. îşi face de cap pe şosea, când în dreapta, când în stânga autocarelor.  La orizont apar primele rânduri de porumb. Prevăzute din loc în loc cu tăbliţe: „Consiliul Culturii”, „Tribunalul”, „Procuratura”.

Coborâm. Tovul de la Generală re-face prezenţa. Apoi împarte tarlaua pe din două cu Tribunalul. Care protestează, întrucât rândurile nu-s bine repartizate.

Tribunalul numără demonstrativ rândurile. Care nu ies.

Procuratura Generală numără din nou rândurile. Care ies altfel.

Tovul de la fermă + Tribunalul + Procuratura Generală numără încă o dată rândurile. Care tot nu ies bine, dar s-a făcut târziu. Ne aliniem în fa­ţa tarlalei. Ni se face un instructaj sumar: „Câte doi pe rând, începând de aici”. Sectorul se grupează în formaţie de falangă, doi în faţă, doi în spate (sau doi la stânga, doi la dreapta), având-o  în centru pe Elena, care trece însă neobservată, fiind sub stas – şi pe-nalt şi pe cant.

După vreo zece metri, încep să-mi intru în formă. La dreapta, sectorul 2 trage tare, ca să se încălzească. Sectorul 1, alături, tra­ge şi el. Din BT-uri. În acelaşi scop, pesemne. Sectorul 3 se ţine aproape de plutonul din frunte. Undeva, în extrema stângă, C.-m.-d.-p. emite cu glas de stentor indicaţii. Sau imprecaţii. Că nu se prea înţelege. Soarele începe să ardă binişor. Începem şi noi să ne facem comozi. Sectorul dezbate apoi problema mâncării. Elena-i flămândă, M.P. la fel, nea Rică nu are nimic împotrivă, mie nu mi-e foame, Ana aşteaptă rezultatul votului. În concluzie, facem pauză de masă. Ne instalăm incomod printre coceni, pe glia mumă. Fiecare începe să scoată ce-a adus: caşcaval, pâine, brînză, caşcaval, şuncă, gogoşari, caşcaval, zacuscă ş.a.m.d… Eu scot bomboane şi refuzuri energi­ce, dar insuficient de consecvente. Până la urmă, iau nişte zacuscă (fiindcă-mi place) şi caşcaval (din politeţe). După oarecari ezitări, nea Rică scoate, oftând discret, o mini-sticluţă extraplată plină cu vin roşu. Nu mai mult de patru înghiţituri. Le împărţim frăţeşte pe din cinci. Fiind nefumătoare, refuz BT-ul – oferit tot de nea Rică – pretextând că nu suport decât ţigări cubaneze (nebunia sectorului 3!). M.P., ca niciodată pe fază, se aţine cu pachetul de Ligeros, aşa că poluez şi eu mediul ambiant cu fum din import. Nea Rică stă la soare ca un motan sătul. Ana mănâncă. Elena vorbeşte şi fumează. M.P. tace angelic, gândindu-se la cine ştie ce s-o fi gândind el acolo.

Lejer demobilizaţi de cărţălăul îngurgitat (mai precis, de cantitatea lui, mult sub parametri), ne apucăm iar de treabă. Cu totală lipsă de entuziasm. Am rămas cam în urma celorlalţi, dar nu punem la ficat. Timpul trece, treaba merge…

M.P. discută aprins cu nea Rică. Evident, despre dosare. Unul gesti­culează cu ştiuletele cules, celălalt uită să mai rupă ştiuletele pe care a pus mâna. Mă distanţez cu câţiva metri, aruncând ce culeg în coşul de lângă nea Rică. Pe măsură ce mă îndepărtez, pre­cizia aruncărilor la coş scade. Exact în clipa când execut o lansare de înaltă măiestrie tehnică, cineva se interpune între proiectil şi coş. Poc! Îngheţ, deşi încă nu-mi dau seama exact de proporţiile catastrofei. Victima se tânguie sonor: „Au!” Nu-i nimic, braţul nu-i rupt.

Soarele arde. Nea Rică renunţă la cămaşă. Partea feminină rămâne în limite protocolare. M.P. rămâne în tricou. Marca Adidas. Fără mâneci. Ceea ce regretă intens,  fiindcă soarele şi frunzele tăioase de porumb vin acum în contact direct cu pielea sensibilă a membrelor lui superioare. Dobândesc şi eu o zgîrietură, dar nu mă laud cu ea.

M.P. ia o scurtă recreaţie, timp în care se îndeletniceşte alternativ cu dusul coşurilor pline şi cu scărpinarea propriei epi­derme în suferinţă, în timp ce noi culegeam şi porumbul de pe rândul lui. După care, obosit, propune o pauză de ţigară. Pe marginea tarlalei a apărut o maşină cu hrană rece. Stomacurile sectorului reacţionează favorabil. Ne luăm pachetele cuvenite şi ne instalăm din nou printre cocenii inospitalieri, ca să gustăm din caşca­valul, ouăle şi merele respective. Bancuri cu ouă. Se fumează ulti­mele ţigări.

Ne apucăm iar de cules. Noi, femeile. Pentru că bărbaţii mai stau. Să-şi revină. Partea proastă este că nu stau, pur şi simplu, ci s-au aşezat pe coşuri. Nu avem în ce pune porumbul. După o energică mobilizare, tot sectorul este hopa-sus în picioare. Culegem. M.P. merge agale pe lângă noi, ţinând coşul în braţe. Cu o mână interceptează din zbor fiecare ştiulete aruncat spre el şi-l depune, cu infinită grijă, lângă ceilalţi. Coşu­rile se umplu într-un ritm vioi. Nea Rică îl înşfacă pe-al lui şi-l saltă voiniceşte, pornind cu paşi mari spre camion. Parc-ar fi „At­las susţinând globul pământesc” (vezi „artă clasică greacă”). M.P., dimpotrivă, ia graţios coşul, îl sprijină pe umăr, ca pe-o amforă, şi pleacă lin. Stil „Fata cu ulciorul”. Şi se tot duc.

Îi pierdem din vedere. Camionul cu porumb o fi, pesemne, departe. În jurul nostru e o tăcere de început de lume. Nu se vede şi nu se aude nimic. Sectorul devine oarecum neliniştit, văzându-se abandonat în po­rumb. Bărbaţii au plecat cu coşul şi n-au mai venit. În disperare de cauză, continuăm să culegem, făcând grămezi din loc în loc. În sfârşit, din depărtări se aud paşi prin coceni. Nea Rică vine agitând victorios coşul gol. Apare şi M.P., târându-l în scîrbă pe-al lui.

Veştile-s rele. Se pare că am rămas cu circa un kilometru în urmă.

Facem scurtcircuit. E cazul să ne agităm serios. Bărbaţii intră şi ei în priză. Prin porumb se încinge un cros demenţial. Culegem în pas alergător. M.P. vine fuga cu coşul după noi, nea Rică parcă-i o combină „Gloria”: culege şi pe dreapta şi pe stânga, ba reuşeşte să mai adune de pe jos şi ştiuleţii căzuţi din coşuri. Ana tace şi culege. Elena, invers şi culege. Bărbaţii zburdă ca nişte căprioare, cu coşurile pline, dus şi-ntors. După nici un sfert de oră ne apropiem vizibil (mai precis, audibil) de ceilalţi.

Tovul de la fermă rătăceşte prin porumb în căutarea noastră. Ne găseşte. Se interesează grijuliu „de ce merge aşa de încet”. Con­sider că-i oportun să tac. Elena, pe fază, îl lămureşte că „aşa mer­gem noi, mai încet”. În totală contradicţie cu avântul şi energia pe care le demonstrăm pentru moment. Tovul nu mai înţelege nimic şi rămâne blocat. Undeva, în urma noastră.

M.P., lejer enervat, dă în clocot. Zvârle cât colo coşul (aproape plin). Apoi se linişteşte văzând cu ochii. Adunăm în tăcere şi coproducţie recolta împrăştiată pe jos. Crosul continuă. La fiecare golire a coşului, nea Rică ne comunică entuziast scorul: “Încă puţin şi-i ajungem”; „Mai sunt 200 m până la capăt”; „Mai avem 18 %”; „Încă 15%”….

Deodată, se zăreşte capătul. Priveliştea ne dă aripi. Pe ultimii 50 de metri realizăm un finiş de groază, terminând aproximativ în acelaşi timp cu ceilalţi. Galeria apreciază apariţia spectaculară a sectorului şi aclamă corespunzător.

Ne tragem sufletul.

Suntem obosiţi, dar mulţumiţi.

Transpiraţi, dar cu fruntea sus.

Murdari, însă zâmbitori.

Zgâriaţi, dar cu conştiinţa împăcată.