Stiloul sau tastatura?

2021, Articole | 10 comentarii

de Mihaela Malea Stroe

O să încep printr-o mărturisire fără ocolișuri: prefer, cu siguranță, să scriu de mână, nu sunt deloc o prietenă fidelă a calculatorului, în care văd un rău „necesar”, inevitabil prin însăși iminența evoluției tehnologice. Cred că inapetența mea la „ultimele răgnete” ale tehnologiei vine din structura lăuntrică.

Înainte de a dezvolta subiectul, aș aminti ce spunea Nichifor Crainic: „Civilizația e tehnica vieții materiale a omenirii. Tehnica vieții sufletești constituie cultura unui neam. […]. Civilizația uniformizează, cultura diferențiază”.

Scrisul de mână este, negreșit, o achiziție culturală, cizelată în vreme, scrisul la mașină ori la calculator este o achiziție a civilizației. Prima ține de o trudă creatoare milenară, cu valențe artistice și o anume simbolistică, litera însemnând un „desen” al sunetului, cu îndelungi preocupări privind înfrumusețarea scrisului (în prezentul „civilizat”, orele de caligrafie au fost eliminate din programa școlară!). A doua ține strict de progresul tehnic, de ceva ce este făcut, nu… născut. Scrisul de mână diferențiază, scrisul la mașină și, mai abitir, cel la calculator – uniformizează. Poate un psiholog ar conchide că am un ego prea puternic, care refuză să se tocească sau, mai bine zis, să se lase tocit. Un preot poate ar spune că sunt trufașă? Habar n-am. Oricum, cred că Dumnezeu ne-a creat să fim unicate, iar când peste intenția divină trece compresorul civilizației și ne turtește, ne aplatizează, îmi displace profund, „măcar să zică cine ce-a zice”, vorba lui Creangă.

Când scriu de mână, sunt o persoană. Scrisul – oricum ar fi el: frumos, urât, ordonat, dezordonat, înclinat la stânga, la dreapta, apăsat, de parcă ar vrea să străpungă pagina sau, dimpotrivă, diafan, de parcă ar sta să zboare din așternutul de hârtie, lizibil sau mai puțin lizibil, cu litere mai răzlețe sau mai adunate – mă reprezintă numai pe mine. Este, fără discuție, o scânteiere din A.D.N.-ul meu cultural. Un bun grafolog mă poate oricând identifica după scris – chiar și dacă, voit, îmi „prefac” scrisul – mă poate identifica, pe mine anume, dintr-un milion de persoane. Și nu doar ca nume este capabil să mă identifice, îmi poate alcătui, după scris, fără să mă vadă vreodată la față, o schiță de portret moral, comportamental, psihologic. Litera pe care o scriu de mână este semn particular, dobândește sau exteriorizează, exprimă ceva din rostul meu, din esența mea de ființă unică și tainică, din respirația duhului, harului dăruit de Cel de Sus.

A fost cândva, înainte de 89, în liceul unde predau, un caz ieșit din comun: un elev care scria și răspândea mici manifeste anticomuniste. S-a făcut, discret, sub forma unui sondaj nevinovat (al cărui scop real, atunci, noi nu-l cunoșteam), testare grafologică la sute de elevi și l-au „găbuit” băieții cu epoleți pe „protestatar” după scris. A fost, fără mare tam-tam, mutat din școală… disciplinar și i s-a pierdut urma. S-a evitat pedepsirea publică, zgomotoasă, ca să nu-l transforme în erou.

Când scriu la mașină sau la calculator sunt un individ. Nu scriu, în sensul propriu al cuvântului, ci sunt un utilizator, identic altor milioane de utilizatori ai „cuceririlor tehnice” în materie de scris. De identificat, pot fi identificat din masa mare de utilizatori (în cazul în care, să zicem, aș înfige prea tare tăișul cuvântului în coasta puternicilor zilei și aș deveni incomod, indezirabil), dar nu prin ceea ce mă reprezintă personal, ci prin caracteristicile mașinăriei al cărei posesor/utilizator mă aflu. Se știe că, înainte de 1989, în acest scop, mașinile de scris erau înseriate, înregistrate la securitate și verificate periodic. La fel, acum, specialiștii I.T. pot identifica individul „scriitor” după criterii specifice (I.D., cuvinte-cheie, locația calculatorului și alte date, tipice lumii virtuale, pe care nu le cunosc și nici nu țin morțiș, ba nu țin deloc să le descopăr).

La mașină/calculator, nu mai desenez litera, o tastez. Pac, butonul! Și, iaca, mașinăria „ștampilează” citeț litera de tipar, de-a gata, pe pagina de hârtie reală sau virtuală. Iute, comod, eficient. Nu-i nevoie nici măcar de cursuri de dactilografie, ajunge un deget (am văzut pe unii care scriu cu un singur deget la calculator cu o viteză uimitoare).

Dar scrisul ăsta e otova. Al tuturor și al nimănui. Nu-i vorbă, calculatorul oferă o serie de opțiuni „șmechere” (font, size, bold, italic, underline, color… etc.), o așa-zisă „varietate”. Dar este aceeași serie pentru toți utilizatorii. În aceste condiții, este și posibil, și probabil ca zece, o sută, o mie, zece mii, o sută de mii, un milion dintre utilizatorii de pe planetă să aibă simultan aceeași opțiune, să scrie absolut la fel: în arial 16, sau în calibri 12, sau în times new roman 14 etc. Un copil de 6-7 ani din – să zicem – Italia, care trimite un e-mail lui Moș Crăciun, poate avea absolut același scris cu un adolescent din Pakistan care corespondează electronic cu iubita, cu un medic din Tenerife care trimite o scrisoare medicală sau cu un bătrânel din Madagascar, aplecat asupra tastelor ca să-și scrie la calculator memoriile.

Nu se mai văd, din scris, ezitarea începătorului care abia învață literele, emoția îndrăgostitului care se străduiește să caligrafieze ca să placă iubitei, siguranța specialistului sau litera tremurată a celui ce retrăiește, scriind, momente existențiale fundamentale. Nu mai transpare nimic, scrisul e uniform, plat, depersonalizat, înstrăinat.

Cum pot fi entuziasmată de, prietenă cu, fascinată de o mașinărie ale cărei performanțe și „avantaje” îmi agresează și-mi sărăcesc tacit ființa? O pot folosi, constrânsă de împrejurări, pot accepta că oferă, desigur, niște facilități, dar o accept exclusiv în gama „când nu mă enervează, mă lasă rece”. N-o pot diviniza, cum li se întâmplă unora. Inspirația mea de scriitor, cât o fi ea de măruntă, este direct conectată la, chiar dependentă de manuscris, de aceea întâi scriu de mână ce am de scris, apoi – treacă de la mine! – transcriu la calculator, că așa se cere acum pe la edituri și redacții de revistă, ca să se înlesnească munca celor de acolo. Iar asta mi se pare cât se poate de firesc și de corect.

Manuscrisul presupune efort și participare afectivă. În orice formă s-ar afla – că e scrijelit în piatră, că e „pictat” efemer cu un vârf de băț pe nisipul unei plaje sau pe stratul proaspăt de zăpadă, că e săpat „cu unghia pe tencuială” cum ar spune Arghezi, că e încropit cu pana, cu tocul, cu pixul, cu briceagul, pe papirus, pe hârtie, pe calc, pe scoarță de copac – e firesc, natural, ființial, are darul de a te menține într-o stare de trezie. Scrisul la mașină/calculator este – cel puțin pentru mine – „vrăjeală” și „butonare”, mecanism  „civilizator” și, cumva indirect, îndemn la lenevire și comoditate nu doar fizică, ci și spirituală. „Avantajele” pe care mi le oferă, se traduc, până la urmă, în planul meu existențial, într-un fel de devenire… regresivă: din persoană unică, mă transform în individ standardizat, expropriat de personalitate, de unicitate. Mutilat după măsura patului lui Procust.

Îmi amintesc promoțiile de elevi de acum 20-25 de ani. Cei mai buni dintre ei erau în stare să scrie de mână, în trei ore de examen de bacalaureat, la literatura română, câte 16-17 pagini A4. Și nu scriau nimicuri. Seriile mai noi, care au crescut cu P.C.-ul în casă și în clasă, sunt incapabile să ia notițe, scriu încet, pocit, se cunoaște că n-au făcut, la timpul potrivit, în clasele primare, caligrafie (ca exercițiu nu tocmai ușor de estetică, de răbdare, de cizelare, de autocontrol, dar și de aprofundare a unei prime, elementare, deprinderi culturale) și că i-a înrobit „butonatul” la calculator. Chiar și celor buni, studioși, acum li se pare enorm, îi îngrozește dacă li se pretinde ca, tot în trei ore de examen de bacalaureat, să elaboreze un text de 3-4 pagini scrise de mână. În general, au devenit superficiali, comozi, repeziți, irascibili, nu se pot concentra, nu au coerență. Sigur, calculatorul nu este singura cauză a acestei „mutații” suferite de recentele promoții, dar este una dintre cele importante, cu mare impact. În curând tinerii n-o să mai înțeleagă nimic din rostul scrisului de mână, ba o să li se pară incomod, cronofag, indescifrabil și inutil.

Și încă ceva. Am avut ocazia, acum câțiva ani, să răsfoiesc dosarul de la CNSAS al unui deținut politic de prin anii ’50, de la prima la ultima declarație scrisă a „dușmanului de clasă”, pe parcursul procesului și al perioadei de detenție. Declarațiile erau, după cum reieșea din text, scrise „de bună voie” și nimic din conținutul lor nu trăda faptul că omul ar fi fost supus vreunor torturi fizice sau psihice. Dar mi-a atras atenția scrisul, m-a frapat „evoluția” lui: la început ordonat, aproape frumos, ușor de citit, apoi, pe măsură ce treceau lunile de arest, din ce în ce mai dezlânat, cu litere tot mai strâmbe, chinuite, „suferinde” pentru ca, în final, să fie aproape ilizibil, cu rânduri ezitante, șerpuitoare, când mai apropiate, când mai depărtate, deși era, fără îndoială, grafia aceleiași persoane. Scrisul de mână a devenit  mărturia nerostită a chinurilor la care a fost supusă persoana aceea ca să scrie declarațiile cum doreau torționarii, scrisul de mână a devenit, dincolo de cuvinte, expresia suferinței prin care a trecut. Dacă declarațiile ar fi fost scrise la mașină, mesajul „nonverbal” și dovada subtilă a suferinței celui vinovat de așa-numitul „delict de gândire” s-ar fi pierdut instantaneu, ar fi fost de nedeslușit. Detaliul cred că este relevant.

Pot să scriu, lesne și iute, direct la calculator, fleacuri: un proces-verbal de inventariere a mobilierului din sălile de clasă, o statistică a notelor la testările inițiale, un raport de activitate, o cerere de concediu legal, o scrisoare oficială, o evidență a activităților extrașcolare, a ședințelor de catedră și alte – infinit de multe și anoste – hârțoage din specia parazitară și agresiv-invazivă a birocrației cotidiene. Adică, nimic de zis, dau Cezarului ce-i al Cezarului! În acest caz, facilitățile oferite de calculator sunt la locul lor, sunt necesare, binevenite și e singurul context în care prefer, stiloului, tastatura.

Dar, când vine vorba de un poem, un eseu, o pagină de proză sau de jurnal, o scrisoare mai de suflet, ca odinioară – în fine, orice text care presupune participare emoțională, afectivă – nu pot să scriu direct la calculator. Nu pot să rămân eu aici, în lumea creată de Dumnezeu, iar scrisul să mi-l standardizez și să-l „arunc”, tastând, în lumea virtuală, zămislită de intelighenția omului, cea cu două tăișuri. Când văd pe monitor litera de tipar, care nu-i expresia ființei mele, nu e semnul meu, se deschide un hău între mine și ce scriu, un hău care-mi ucide pe loc inspirația. Și-atunci… mă întorc bucuroasă la stilou/plaivas/condei și la coala de hârtie, la scrisul de mână, cum m-aș întoarce acasă de prin străini.

Autor