Portanța și importanța poeziei

Numărul 8 / august 2021, Punct Contrapunct | 0 comentarii

de Mircea Doreanu

Izidor Izu (sau Isidore Isou, cum doriți), inițiatorul lettrismului, nu avea, nici în cele mai avântate visuri surrealiste, cum să perceapă, cum să profetizeze existența unei teribile succesoare a metodei sale în persoana Mihaelei Malea Stroe (care-l și întrece prin Alfabestiar, Editura Eikon, Buc., 2020, cu o prefață de Elena Vieru, referințe critice de Hans Bergel, A.I.Brumaru, Cristian Muntean, Adrian Dinu Rachieru și cu ilustrații de o calitate extraordinară semnate de artistul plastic Horia Țigănuș).

Poeta din Brașov conferă unei forme fixe amplitudinea și forța regulii autoimpuse de la care nu se abate defel, nici măcar printr-o prepoziție sau conjuncție. Iată cum se despletește sfânta mânie lexicală a poetei:

„Minciună, miraje, mreje mafiote/ Măciucile mineriadelor, mitocănii, mizerie morală/ Microbi, măști, mănuși, motorizare/ […] Metalimbaje, macazuri modificate mânzește…/ Mareea miliardarilor momentului – mare momeală!/ Mondomanelizare. Matrapazlâcuri. Mezat. […]/ Maculăm mărturiile magilor. Mirungerea./ Mândrie: mistificăm mărturisirile mucenicilor./ […] Memorabil – mesajul maestrului Malraux.”

 

Fluxul continuu al poemelor nu întâlnește ecluzele ilogic-dadaiste ale precursorilor. Marea reușită a cărții constă tocmai în coerența extraordinară a ideii care generează fiecare poem. Desfrâul lexical este mereu ghidat de o logică interioară absolut coerentă a demersului. Bogăția intrinsecă a imaginarului din fiecare text îmi amintește de Virgil Teodorescu.

Ceea ce pune un accent foarte ascuțit pe admirația cititorului pentru o carte este acuitatea lui în a simți că respectiva scriere trebuia înfăptuită. Or, acest lucru chiar se petrece în cazul de față. Latura ludică, prin comparație cu textele lui Izidor Izu, este mult efasată, aproape inexistentă. Scrisul Mihaelei Malea Stroe țintește înălțimi sapiențiale sau măcar pe cele ale gustului și moralității proprii, foarte autoritar declarate:

„Lăudăroși, leneși, lehămetisiți,/Lunatici, lâncezim laconic. Lachei lesne lavabili,/ Lingem lacom leșia, lăturile lichelelor,/ Lingușim limacșii, lipitorile, laringele liliecilor,/ Limbuția legiuitorilor liliputani. Licăim languroslicorile langustelor, / Lespezile lupanarelor. […] Lapidăm libertatea liturgică, Logosul. / Lichidăm luciul lacurilor, livezile, lanurile…/ Limităm lăcașurile, lămpile, lumânările,/ Lampioanele, lămpașele, licuricii…/ Lepădăm letal lecția Leviathanului.”

 

Aici, apropierea de Arghezi (iată că pic și eu în capcana lettrismului) aproximată de Elena Vieru în finalul prefeței se dovedește justă. Să nu uităm titlul cărții: bestiarul este o antropologie negativă, entropică. Cred că Alfabestiar-ul este reorientarea inteligentă a unui experiment, opusă delirului inițial. Dincolo de contingențe și de genul proxim, cartea respiră și inspiră un aer proaspăt. Ceea ce, din nefericire, nu se poate spune și despre încercările din același siaj creativ ale prozatorilor textualiști optzeciști – mă refer în mod specific la cei trei Gheorghe: Crăciun, Iova și Ene.

Experimentele nu sunt întotdeauna viabile. Cartea Alfabestiar – da.

 

P.S. Îmi place să cred că lettrismul i-a fost inspirat lui Izidor Izu de propriul său nume.