Încă era întuneric afară când regele Géon dădu la o parte velința mițoasă, din lână adusă cu ani în urmă din Sud, într-una dintre rarele perioade de pace, și își coborî picioarele vineții pe podeaua rece. Își visase calul de război, mort de bătrânețe în iarna care trecuse. Ultimul cal din regat care văzuse un câmp de luptă. Nu dormise niciodată bine sau cel puțin nu după prima sa bătălie. Omorâse atunci vreo zece soldați vrăjmași, în următoarea încă pe atâți, după care mai mulți, apoi cine mai știa. Pactul nu-l spălase de păcate și de sânge, dar îi dăduse o speranță firavă la izbăvire și măcar patru-cinci ore de somn pe noapte.

Se întinse după clopoțelul de pe lada patului și-l scutură de câteva ori. Nu trecu mult și un slujnic apăru. Géon nu ținea mulți curteni, doar câți cereau întreținerea castelului și puținele lui nevoi. Începu lungul ritual de dimineață, abluțiunile, ungerea cu tot soiul de alifii care să-i domolească durerile de oase, poțiunile amare pe care era nevoit să le bea ca sângele să-i curgă mai ușor prin vine, ca burta să nu-l mai doară, ca mintea să-i fie mai limpede. Nu le făcea pentru că voia cu orice preț să trăiască mai mult, ci pentru că se temea de ce avea să se întâmple după el.

În sala de ospețe, unde nu mai fusese organizat niciun festin de nu mai știa când, masa era întinsă. Nu erau acolo prea multe bucate, căci el nu putea mânca mai nimic. Nu mai avea dinți de mestecat carne, zemurile și terciurile nu-i plăcuseră niciodată, iar fructele îi putrezeau în stomac. Sorbi din pocalul cu vin din Sud, puțin, căci dacă ar fi luat mai mult, ficatul ar fi început să-l înțepe. Tuși de câteva ori, sec. Molfăi câte ceva, fără poftă, fără gust. Regina pesemne nu se trezise. Încă dormea în odaia ei. De multe ori, din cauză că se trezea prea devreme, mânca singur masa de dimineață. Când tăietura roșie a răsăritului se lărgi pe cerul vânăt, se ridică și se duse la fereastră. Rămase acolo mult, poate vreun ceas, cu mâinile împreunate la spate, privind cu ochii săi negri, încețoșați de ani, spre zidul de cărămidă vălurit, cele două turnuri îmbrăcate în obsidian, în care țineau corbii și deasupra cărora fluturau flamurile verzi ale nordului, podișul de piatră, coastele de marnă, crestele tăioase, zarea care începea să fie acoperită de nori.

Fusese un bărbat falnic, Géon, puternic ca un urs, cu un glas tunător care în timpul bătăliei răzbea până la piscurile veșnic acoperite de zăpezi. Pe vremuri, în luptă, vântura pe deasupra capului o spadă pe care oștenii lui abia ar fi putut s-o ridice de jos, se bătuse de unul singur cu un regiment întreg într-un zăvoi de la hotarul de miazăzi, ba chiar și cu un zmeu sau cu o năbală, ba chiar și cu un balaur, putea goli un butoi de rachiu de ciulini fără să-l ia de la gură și câte și mai câte nu mai făcuse. Sau cel puțin așa cântau barzii. Nici el nu mai știa prea bine ce fusese aievea și ce era născocire. Știa doar că de treizeci de ani nu se mai vărsase sânge pe acele pământuri. Și mai știa că acest fapt avea să se schimbe odată cu moartea lui. Fiu-său, Evard, avea alte gânduri. Poate că tot vina lui era, că toată copilăria băiatului îi povestise despre isprăvile sale de odinioară.

Părul încă-i era negru, brațele vânjoase, însă trupul i se deșirase, se uscase, se încovoiase, de parcă ar fi căutat să se prăbușească în față sau să formeze un fel de ouroboros, ca pe blazoanele ducilor din Apusime, dispăruți demult, cu tot cu lumea lor. Mai rămăseseră doar Nordul și Sudul, care, dacă n-ar fi fost jocul de șah, ar fi dispărut poate și ele. Chiar și așa, erau mulți care nu priveau cu ochi buni pactul încheiat cu atâta amar de vreme în urmă între Miazănoapte și Miazăzi. Se săturaseră de pace, asta era. Episcopii îi spuneau că aceasta era o tradiție învechită, care nu făcea cinste străbunilor, cavalerii visau la glorie și spolii, iar flăcăii și fetișcanele de pretutindeni vedeau Sudul însorit, cu apele sale de peruzea, cu plajele albe, ca un paradis de care ei erau privați. Degeaba le zicea el că aveau mai multe de câștigat din negoț decât din război, că aurul, nestematele și blănurile scumpe pe care le dădeau la miazăzi se întorceau la ei în chip de țesături alese și poame de toate soiurile. De ce să-și dea bogățiile la schimb, când puteau să ia din sud ce le poftea inima? Așa perorau mai toți înțelepții din Sfatul regal. Iar tinerii fără astâmpăr, conții înflăcărați și ducii zvăpăiați, cu precădere cei din provinciile de hotar, plecau urechea și-i îmboldeau pe toți cei de pe domeniile lor.

Adevărul era că oamenii nu prea aveau cu ce să-și ocupe vremea în nord. Cer întunecat și ploi o bună parte din an, zăpadă și gheață în restul. Pretutindeni numai piatră și păduri de brad. Nordicii, neam de războinici și vânători, nu se îndeletniciseră niciodată cu agricultura, nici n-ar fi avut unde s-o facă, însă oamenii de prin sate, sătui de napi și de carne de bobac, începuseră să vorbească despre câmpurile mănoase și pajiștile grase ale celor din sud, despre roadele gustoase și cirezile nenumărate. Totul creștea acolo, în nord nu creștea nimic. Nici măcar oile din a căror lână fusese făcută velința cu care se învelea regele noaptea nu se puteau obișnui acolo. Nici albinele pentru mied, nici strugurii pentru vin. Puținele buruieni care creșteau pe acele pământuri sterpe și pietre închiciurate erau pipernicite și otrăvitoare, joiană, omeag, strigoaie și piperul-lupului.

Pe vremuri, când cineva spunea „nord”, oamenii se gândeau la lupi — poveștile cu care cei din sud își speriau copiii amenințau mereu cu lupii din nord. Chiar și lui Géon i se spusese cândva Lupul Negru. Însă lupii nu mai trăiau de mult pe acele meleaguri. Unii spuneau, mai în glumă, mai în serios, că muriseră de foame sau, mai rău, că până și ei plecaseră în sud. Rămăseseră doar pe blazonul regelui. Și oamenii, atunci? De ce să îndure ei viscolul când puteau să se desfete în adierea caldă? Pentru că așa gândiseră și apusenii și răsăritenii, le răspundea regele, și se războiseră până nu mai rămăsese unul și apoi insula apusenilor se scufundase și o piatră uriașă căzuse din cer peste vasta stepă estică, lăsând în urmă doar o groapă plină de scrum.

Ușa se deschise și în sală pătrunse un paj.

– Iertare, Sire. Vin cu vești proaste. E din nou neliniște la hotar. Ducele nostru Alderoc s-a luat la sfadă cu unul dintre ducii lor. Tot mai mulți se adună de partea fiecăruia și există temeri că sudul ne va declara război.

– Sudul nu ne va declara război, spuse cu glas răgușit regele. Trimite iute un corb către Castelul Alb și unul spre Turnul Nimănui. Să se pregătească tabla de joc.

Pajul făcu o plecăciune și dădu să iasă. Se lovi de episcopul Norberus. Își ceru iertare, iar acesta, ursuz ca întotdeauna, încruntându-și sprâncenele trasate cu cărbune, ca două virgule negre, îl expedie cu un semn tăios al mâinii. Era un bărbat scund și rotofei, spelb și spân, tot numai aur și purpură și vizon, și în care regele nu avusese niciodată pe deplin încredere. Cât de diferit era de vechiul episcop, venerabilul Lemuel.

– Nu am nevoie de sfatul tău acum, Norberus, grăi regele. Am dat deja poruncă să se pregătească tabla.

– Desigur, Maiestate. Cum vă e voia.

– Voia mea ar trebui să fie voia tuturor.

– Știu, Sire, însă un păstor nu le poate spune oilor ce să-și dorească, ci doar ce să facă. Dacă oaia vrea iarba, poți s-o oprești din a paște, dar nu poți s-o faci să n-o mai vrea. Iar tinerii vor război.

– Tinerii nu știu ce vor. Ei cred în lucruri care nu există.

– Poate, poate, însă nu trebuie să treceți cu vederea faptul că tinerii sunt noul. Și poate că, fie-mi cu iertare, a venit timpul ca vechiul să lase locul noului.

– Doar pentru aceste vorbe aș putea să te acuz de trădare și să te scurtez de cap.

– Știu că Măria Ta este împotriva vărsării de sânge, rânji episcopul, frământându-și mâinile palide.

– Mai bine sângele unui om decât al unui regat întreg, nu crezi, Norberus?

– Măria Ta știe că mi-aș da bucuros viața pentru regat.

– Scutește-mă, Norberus. Mai bine l-ai căuta pe fiu-meu și i-ai spune să facă pregătirile de drum.

Episcopul stătu câteva clipe pe gânduri, neștiind dacă se cădea să mai spună ceva, apoi își înclină capul și ieși, cu spatele.

Géon se întoarse la fereastră. Ceața se lăsase. Nu se mai vedea nimic.

Se gândi că până a doua zi corbul avea să ajungă, a treia zi avea să primească deja răspuns. N-avea rost să-l aștepte. Putea să plece liniștit spre Turn. Regele Klav nu-l refuzase niciodată. Îl respecta. Se respectau unul pe celălalt. Când erau tineri se războiseră ca-n basme, zile, săptămâni, luni întregi. Își dărâmaseră castelele, își zdrobiseră oștirile una de alta, își frânseseră săbiile și se luaseră la trântă. De nenumărate ori. Câteodată câștiga unul, altădată celălalt. Cedau o provincie, o insulă, o cetate. Era pace o vreme, cât să-și tragă sufletul, apoi se băteau din nou, nici ei nu mai știau de ce. Așa făcuseră toți regii Nordului și ai Sudului dinaintea lor, din zorii omenirii.

Nu înfruntase niciodată un războinic mai abil. Poate că ar fi ținut-o tot așa până în ziua de azi sau până ce unul ar fi reușit să-l omoare pe celălalt, dacă n-ar fi fost acea călătorie în Est, pe vremea când Estul încă exista. Fie binecuvântată ziua aceea, când, în palatul unui rajah, a descoperit jocul de șah. Gazda îi povestise cum, pe când lumea era tânără, un zeu albastru coborâse din ceruri, aducând oamenilor, în cele patru brațe ale sale, un dar cum nu mai fusese altul: chaturaṅga. Zeul îi învățase cum să joace și le ceruse să poarte învățătura în toate colțurile lumii. Așa luaseră naștere xiàngqí-ul, zatrikion-ul și shatranj-ul. Nicicând nu-l încântase ceva mai mult. Jucase acolo zi și noapte, iar la plecare, rajahul îi dăruise o cutie măiestrit ornată, în care se găseau cele treizeci și două de piese, cioplite din fildeș și abanos.

Întors în Nord, jucase sute, mii de partide cu Lemuel, vechiul episcop, cu regina, Wulfstana, și cu fiu-său, Evard. Nu pierduse niciodată. Într-o dimineață, se trezise întrebându-se cum ar fi fost să joace o partidă cu însuși Klav, cel mai redutabil adversar al său. Ce partidă ar fi fost! Una despre care să cânte barzii până la finele timpului. Îi scrisese, iar Regele Sudului primise. Se întâlniseră pe teren neutru, în Turnul Nimănui, ridicat de primii oameni pe insula fără nume ieșită cu mii de ani în urmă din apele fluviului Medianus, care despărțea cele două regate. Îl învățase pe Klav cum se joacă, apoi îl bătuse de trei ori. Apoi Klav câștigase de alte trei ori. Erau amândoi bucuroși ca doi copii. Apoi Lemuel îi propusese regelui Géon ca toate luptele să se poarte așa, fără oștiri, fără sânge. Și Géon fusese încântat și Klav fusese încântat și de atunci se făcuseră treizeci de ani.

– Trebuie să pleci, nu? îl rupse din gânduri un glas pe care-l cunoștea prea bine.

Wulfstana, Lupoaica, regina lui. Nici n-o auzise când intrase. Cândva, ea însăși o războinică, vitează și aprigă, după cum îi dicta sângele de tanaisă care-i curgea prin vine. În ultimii ani dinainte de ceea ce cronicarii numiseră Pax Scaccorum, ea-i fusese cel mai de încredere general. Cu părul încă negru și bogat, cu pielea-i albă ca laptele și ochii indigo, era încă frumoasă. Arăta chiar cu măcar douăzeci de ani mai tânără decât era. Se apropie și-i mângâie tâmplele palide, cu vene albăstrii.

– Dacă nu vine? întrebă ea, privind spre negurile care se învolburau în jurul crenelurilor.

– O să vină, răspunse Géon.

– Comisul ți-a ales un nou cal, un armăsar tânăr, negru cum era și celălalt.

– Prea bine. Unde-i Evard?

– A plecat la vânătoare.

– Ar fi trebuit să mă însoțească. Mâine-poimâine el va trebui să joace jocul ăsta cu Klav sau cu fiii lui. Când era copil, îi plăcea să vină cu mine. Era cea mai mare bucurie a lui.

– Știi cum e la vârsta asta. O să-i treacă, o să vezi. Când va veni vremea să se urce pe tron va vedea lucrurile altfel.

– Sper.

– Să te întorci cu mine, îi mai spuse ea, sărutându-l pe frunte.

– Întotdeauna o fac.

Și regele plecă, fără prea mare alai, fără sabie, doar cu flamura verde a Nordului, pe care își dezvelea dinții lupul negru, pe calul său tânăr, cu gândul la o deschidere la care se gândise îndelung în ultimele luni.

Drumul fu mai anevoios decât de obicei. Vântul sufla tare, poleiul se închegase pe calea pietruită, iar calul se arăta sperios, tresărind chiar și când vedea un bobac ieșind din văgăuna lui. Pe Géon frigul nu-l supărase niciodată în tinerețe. Se îmbăia dimineața în Urlătoarea Zmeilor, ba chiar, în bătălia de la Trei Sloiuri, în toiul celei mai geroase ierni din istorie, se luptase cu pieptul dezgolit. Acum însă oasele îl dureau și simțea cum gândurile îi înghețau în țeastă. Coroana și-o dăduse jos, căci îi strângea fruntea ca o menghină rece. Într-un târziu, văzură capul podului care ducea pe insulă, străjuit de un uriaș lup cioplit în piatră neagră. Cândva, înainte de Pact, nu se putea ajunge pe insulă decât cu barca. Abia apoi se construiseră cele două porțiuni de pod, una dinspre nord, cealaltă dinspre sud, unde Klav ceruse să se ridice, din marmură albă, un vultur care ținea în plisc un ciorchine de struguri. Turnul era pustiu. Rândașii fugiră repede să aprindă focul în sala de joc.

Géon știa că ajunsese devreme și că așteptarea avea să fie apăsătoare. Se lăsă seara însă și Klav nu apăru. O noapte chinuită, căreia-i fură câteva ore de somn, aproape de zori. Sări apoi din pat, nerăbdător ca un copil în dimineața Sfântului Mehr, și fugi în curte. Nu era nimeni acolo. Nici măcar slujitorii, care pesemne încă nu se treziseră. Pentru o clipă, se gândi chiar că Klav ar putea să nu vină. Apoi urcă în turn, sună din clopoțel și ceru un ceai de licheni, ca să-și limpezească mintea. Aburii încă nu se risipiseră când văzu pe fereastră calul alb al lui Klav și flamura roșie a Sudului. Fugi să-i iasă în întâmpinare.

Klav coborî de pe cal, greoi, în platoșa sa albă. Părul bălai îi albise la tâmple, ochii albaștri îi deveniseră spălăciți, însă pielea îi era mai întunecată ca niciodată, arsă de soarele fierbinte de la miazăzi. Se priviră. Doi regi, bătrâni și obosiți, roși de betușuguri, știrbi și aproape orbi, unul palid ca un mort, înfășurat în straie cernite, altul stafidit, ca o mână de oase strânse într-un sac din piele brună, învelit la rându-i cu pânze dalbe și argint. Se prinseră de braț, voinicește. Lui Géon îi veni să-l îmbrățișeze, dar se abținu. Urcară amândoi, sporovăind ca doi vechi prieteni. Se așezară pe scaune și deschiseră, împreună, cutia. Mirosul de lemn și de lac se împrăștie în încăpere. Traseră amândoi lacom aer în nări.

– E mai frumos decât izul de sânge, nu? râse Klav.

Géon zâmbi drept răspuns. Era mai îmbătător decât orice parfum adulmecase vreodată. Nici Wulfstana în noaptea nunții nu mirosise așa de bine.

Li se aduse vin, însă ambii îl refuzară. Un rapsod venit cu alaiul din Sud începu să cânte din lăută și să recite Versus de scachis.

– Albul mută primul, zise Regele Sudului, împingând în față un pedestraș de fildeș.

Géon deschise pe partea dreaptă, făcând drum pentru regină. Un schimb de ostași. Klav scoase cavalerul. Cine i-ar fi privit și-ar fi dat seama că în fața ochilor nu aveau o tablă cu șaizeci și patru de pătrățele, ci un întreg câmp de luptă. Când cavalerul alb luă un pedestraș negru, era ca și cum cavaleria zdrobise un regiment de infanteriști. Géon își pierdu, înainte să-și dea seama, cavaleria, însă merse în față cu elefanții. Klav avea pierderi tot mai mari. Apoi jocul luă, deodată, o cu totul altă întorsătură. O clipă de neatenție și Géon pierdu regina, apoi, buimăcit, elefanții și unul dintre carele de luptă. Reuși o ripostă, atacând regele rival cu singurul car rămas, însă Klav scăpă și atacă la rându-i, folosindu-se din plin de superioritatea dobândită mai devreme. Rămas doar cu regele și un pedestraș pe care nici nu putea spera că l-ar fi putut duce pe ultima linie a terenului inamic, Géon fugi într-o parte și-n alta, până ce regele îi fu prins între regina vrăjmașă, un elefant și un car de luptă.

Shāh māt, spuse Klav, parcă fără bucuria de altădată.

Regele negru prăbușit pe tablă, Regele Nordului prăbușit pe scaun, cu ochii pierduți în cadrilatura de lemn vopsit. Își felicită, într-un târziu, adversarul, și ceru pajului să aducă vin și episcopului să vină cu hărțile regatului.

Vestea înfrângerii Nordului se împrăștie repede prin provinciile de hotar. Chiar înainte să se ridice toți de la masă, se știa până la Surpătură și chiar mai sus, prin colibele de pe Podișul Ruzgarli. Klav, care alte dăți rămăsese la Turn câteva zile, acum se grăbi să se întoarcă în Sud, motivând că resimțea mai aprig ca niciodată gerul Nordului. Cei doi regi își luară rămas bun. La mai puțin de un ceas după plecarea lui Klav, Géon dădu și el poruncă să se facă pregătirile de drum.

Străbătea podul, gândindu-se cum ar fi fost mai înțelept să se adreseze ducilor, cum să le explice mai plin de tact că le pierduse domeniile, întrebându-se oare cum reușise să mențină pacea atâta vreme, când auzi  un huiduit. Fără îndoială nu-i putea fi adresat. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Și totuși… Ajuns în capăt, îl văzu pe ducele Alderoc făcându-și drum prin mulțimea uluită. Era roșu la față, pesemne băuse de când primise vestea. Până să apuce Géon să facă vreun gest, ducele culese un pietroi de pe jos și-l aruncă spre rege.

Calul se sperie, se ridică pe picioarele din spate și alunecă pe gheața de la capătul podului. Regele căzu și se izbi cu capul de parapet. Prostimea se îmbulzi îngrozită.

– Faceți loc! se auzi strigătul episcopului.

Descălecă și se aplecă peste trupul regelui. Văzu ochii acoperiți cu o pâclă alburie. Sângele care apucase să-i curgă înghețase deja.

– Regele este mort! proclamă Norberus. Klav l-a omorât.

Oamenii s-au uitat unii la alții, fără să priceapă nimic. Doar văzuseră cu ochii lor că…

– Prindeți-l! arătă spre Alderoc. Prindeți-l pe trădător! Fără doar și poate este în slujba Regelui Sudului.

– Eminență, îndurare! răcni ducele, zbătându-se. Eu nu sunt… Eu n-am… Îmi pare rău… Eram doar furios că mi-am pierdut domeniul. Vinul e de vină…

– Liniște, trădătorule! Vei fi judecat pentru faptele tale. Luați-l!

Pe la jumătatea drumului, în locul numit Ravena Neagră, episcopul dădu poruncă oamenilor săi să-l ucidă pe duce și să-i arunce leșul într-o crevasă.

Ajuns la Castelul Negru, anunță, cu tristețe prefăcută, că regele căzuse victima unui complot pus la cale de Klav, împreună cu infamul duce Alderoc. Regina îl privi o vreme cu mâhnire și neîncredere, însă Evard deja pornise spre Sala Armelor. Flăcăul își îmbrăcă pentru prima oară armura și trase de pe perete spada tatălui său. Nu era atât de grea cum credea.

Când coborî în curte, generalii deja se adunaseră.