Nopţile albe ale Leningradului (*)

ilustrație de Puiu Manu

„Stimaţi pasageri, comandantul Nicola şi echipajul vă urează bun venit la bordul avionului nostru, de tip Iliuşin 57, cu care vom efectua o plăcută călătorie de aproximativ 80 de minute, la o altitudine maximă de 7000 de metri şi cu o viteză de croazieră de 560 km/h. În vederea decolării, vă rugăm să stingeţi ţigările şi să vă cuplaţi centurile de siguranţă. Mulţumesc.”

Apoi, o stewardesă drăguţă, între două vârste, dar mai aproape de vârsta a

treia, ne distribui la fiecare câte o pungă de hârtie cu sigla TAROM-ului pe ea. Spre surprinderea noastră, a celor din grup, dar mai ales a stewardesei, unul dintre turişti, văzând că sunt gratis, mai ceru încă una.

“Daţi-i”, explică doct tovarăşul său de zbor, într-o engleză argumentată cu gesturi, deşi stewardesa era de-a noastră, româncă, „că el vomită mult”.

Râdeam toţi, dar mai ales râdea o domnişoară aşezată în scaunul de peste culoar

de mine… Mamă, ce domnişoară ! De la Farrah Fawcett Majors (jucând în filmul Saturn 3) încoace, nu mai văzusem aşa frumuseţe: părul blond unduind în valuri peste umeri, ochii verzi cu luciri mefistotelice, năsucul cârn, buzele subţiri dezvăluind cu generozitate un zâmbet fascinant, demn de a fi imortalizat pe toate cutiile de Maxam-dental cream…

„Numele ei e Angela”, mi-a şoptit un binevoitor, văzându-mă salivând.

Pentru întâia oară, în primul meu sfert de veac, simţeam ce înseamnă mult-citata dragoste la prima vedere.

Am încercat să mă consolez, deşi era prea târziu, cu gândul că fetele frumoase nu-s pentru mine şi apoi, după ce contemplasem, fără să mă liniştesc, norii clăbuciţi sub formă de întinse şi zbuciumate pustiuri de gheaţă, m-am refugiat într-o altă realitate, cea a Gărzii albe (**):

„La un an după ce Elena, fiica ei, devenise soţia căpitanului Serghei Ivanovici Talberg, şi chiar în acea săptămână, când fiul cel mare, Alexei Vasilievici Turbin, se întorsese în Ucraina din grele campanii, misiuni şi necazuri, revenind în Oraş, în cuibul natal, sicriul alb cu trupul neînsufleţit al mamei fu purtat pe panta abruptă a povârnişului Alexeevski, către Podol, la mica biserică Sfântul Nicolae cel Bun din Vzvoz”.

***

„În dreapta privim biserica Sfântul Andrei una dintre cele mai frumoase din oraş construită între 1747-1753 de arhitectul de origine italiană Bartolomeo Rastrelli în stilul tradiţional al arhitecturii ruseşti folosind însă şi elemente baroce. După revoluţie biserica a fost convertită în sală de concerte pentru orgă.

În stânga ei se lasă străduţa Andreevski Suks pe care în perioada războiului civil a locuit scriitorul şi dramaturgul Mihail Bulgakov. Astăzi fosta sa locuinţă a fost amenajată în muzeu de către cetăţeni sovietici entuziaşti şi benevoli.”, recită pe nerăsuflate Svetlana, ghida noastră de la Inturist.

Apoi autocarul ocoli rondul şi se îndreptă spre catedrala Sfânta Sofia. Ghiduşa noastră ghiduşcă începu să ne povestească istoria acesteia, dar deja nu mai eram atent la ea. Trecusem la doi paşi de casa lui Bulgakov, preferatul meu, alături de Ilf şi Petrov, Savcenko şi Râbakov, din galeria scriitorilor sovietici… Nu, era musai s-o vizitez!

Dorinţa mi s-a îndeplinit abia a doua zi, pentru că după-amiaza am mai vizitat cu grupul şi mânăstirea Kievo-Pecerskaia Lavra, cu micile ei capele şi chilii săpate în adâncul unei coline învecinate, şi cu trupurile mumificate ale călugărilor morţi de generaţii. Lungile coridoare întortocheate şi înguste, aerul stătut, neoanele slabe, luminând pielea zbârcită de pe faţa şi mâinile micilor mumii, au făcut pe mulţi dintre cei din grup să regrete pofta cu care ingurgitaseră copioasa masă de prânz, şi numai tipul cu pungile TAROM era fericit şi râdea de noi.

În fine, trec peste şi ajung ( a doua zi de dimineaţă), din întrebare în întrebare, graţie răspunsurilor cordiale şi chiar elocvente ale cetăţenilor chestionaţi, la biserica Sfântul Andrei. O plăcuţă fixată pe peretele unui imobil mă avertiza că mă aflu pe strada Andreevski.

O luai încet la vale, pe străduţa abruptă, şerpuită, pavată cu piatră de diverse mărimi, mărginită de trotuare înguste, din cărămidă galbenă, şi întrerupte din loc în loc de felinare din fontă, restaurate. De-o parte şi de alta a străzii, imobile cu un etaj, înghesuite unul în celalalt, cu patina timpului vădit vizibilă pe zidurile lor.

Şi, brusc, pe faţada zugrăvită într-o culoare deschisă a casei cu nr. 13, îmi atrase privirile un chip omenesc. De fapt, o efigie pe o placă memorială din bronz. M-am apropiat şi am citit:

Vetom dome jil

Izvestnai

ruski

sovietski

pisatel

M I H A I L B U L G A K OV

1891-1940

Ajunsesem. De emoţie, inima-mi bătea puternic. Dar nu îndeajuns de tare ca să deschidă uşa zăvorâtă. Un afiş mă anunţa personal că muzeul poate fi vizitat doar între orele 14-21, iar duminica şi în zilele de sărbători legale, între 18-21.

Bineînţeles, voi reveni după-amiază. Dar, pentru că tot eram acolo, am purces să cercetez clădirea pe dinafară.

„Peste casa cu etaj de la Nr. 13, ce vădea o iscusită alcătuire arhitectonică (dinspre stradă, locuinţa Turbinilor se găsea la etajul întâi, iar în partea opusă, ce da spre curtea micuţa, povârnită, ajungea să se afle la parter), în grădina ce-şi făcuse loc pe sub costişa abruptă…”

Toate erau ca în romanul bulgakovian, chiar şi gangul întunecos dintre casele cu numerele 13 şi 11 în care, într-o noapte geroasă a iernii anului 1918, Nikolka Turbin şi Lariosik Surjanski ascunseseră o cutie „în care fuseseră aşezate cele două pistoale, epoleţii lui Nikolka şi ai lui Alexei, însemnul precum şi fotografia ţareviciului Alexei”.

Doar un autoturism de teren Niva era parcat anacronic în curtea interioară.

După-amiază, sosit cu câteva minute mai devreme de deschidere, am savurat o delicioasă salată de fructe cu frişcă, în cofetăria particulară de peste drum.

Când am ajuns în faţa casei memoriale, deja în ea intrau şi ieşeau vizitatori. Am deschis cu sfială uşa grea din lemn. Printr-un coridor întunecat, mărginit de două perdele mari, groase, am pătruns în prima încăpere. Probabil un fost salon, unde altădată se servea ceaiul: două fotolii şi o canapea joasă, tapisate cu catifea vişinie, roasă de molii şi de timp, se învecinau cu un bufet cu servicii de ceai; pe perete două ceasuri cu pendulă ticăiau solemn şi monoton, iar pe canapea o carte deschisă, cu paginile în jos, părea că atunci ar fi fost lăsată din mână.

În a doua sală, o sobă smălţuită, probabil olandeză, stătea faţă în faţă cu un dulap-vitrină în care erau expuse cărţile şi revistele epocii, în care apăruseră lucrările scriitorului. Pe un raft întreg se etalau diversele ediţii ale romanului Maestrul şi Margareta precum şi trei figurine de plastic, hidoase dar simpatice, înfăţişând personaje ale romanului. La stânga şi la dreapta vitrinei, pe pervazurile late ale ferestrelor, erau aşezate un pick-up ce difuza muzică de epocă în surdină şi o carte de impresii.

În ultima încăpere, o pianină cu partiturile desfăcute pe suport se învecina cu un birou acoperit de un geam. O lampă cu abajur lumina suprafaţa acestuia: în dreapta era un aparat telefonic şi un volum din „operele” lui Stalin, în stânga, o maşină de scris din carul căreia ieşea o scrisoare către conducerea partidului bolşevic, datată 1930; între ele un portofel din care ieşeau mai multe bancnote de diferite valori, reviste ale timpului, monoclul, călimara cu cerneală şi tocul cu care, poate, scria marele artist.

Pe pereţii încăperilor şi ale coridorului erau agăţate rame cu fotocopii la scară mărită ale paginilor manuscriselor sale, fotografii ale scriitorului şi ale membrilor numeroasei familii Bulgakov, precum şi afişe ale diferitelor sale piese de teatru.

Ce puţin… Şi totuşi cât de încărcat de semnificaţii! Meditând asupra condiţiei artistice a lui Bulgakov, şi asupra condiţiei artistului în general, nici nu mi-am dat seama, pe drumul de întoarcere, când am ajuns în pasajul subteran din centrul oraşului. Aflat încă sub magia casei natale a lui Bulgakov, am rătăcit mult printre micile chioşcuri alimentare, de ziare sau de suveniruri, prin culoarele aglomerate de boema kieveană, care îşi expunea spre admiraţie şi vânzare picturile, desenele, acuarelele, caricaturile, sculpturile şi micile gadgeturi, pandative sau insigne. Era locul în care grupuri de tineri, sau mai puţin tineri, se adăposteau de cele – 10 oC de-afară, bând o cafea, fumând o ţigară sau, pur şi simplu, făcând conversaţie.

Pe un perete, printre alte afişe, unul, înfăţişând un bust de femeie, văzut din profil, anunţa premierea piesei „Master i Margarita”, adaptare după maestrul Bulgakov. Mi-ar fi plăcut s-o văd, chiar dacă modestele mele cunoştinţe de limba rusă nu mi-ar fi permis să-i prind toate subtilităţile, dar era deja târziu şi, oricum, nu ştiam cum să ajung la teatrul respectiv.

Am găsit gura de metrou lângă un tip bărbos şi cu părul prins cu clamă, care cânta extaziat la o chitară cântece de-ale lui Vîsoţki; după ce l-am aplaudat împreună cu alţi ascultători „de passage”, am coborât în staţie şi m-am îmbarcat în prima ramă sosită.

Dar, la hotel, Angela îmi invadă din nou privirile şi gândurile.

***

Leningrad, hotelul Kiev, seara, într-o cameră de la etajul 17, împreună cu tovarăşii mei de voiaj organizat prin B.T.T. , „Alioşka” Crăpătureanu şi „Seriojka” Găman:

– Nu-nţelegi, celovecule, că Angela nu-i pentru tine? Uită-te şi tu în oglindă: ce să-i placă la tine? Ţăcălia ta de revoluţionar paşoptist? Ochelarii tăi ca două funduri de sifoane ? Sau poate configuraţia ta musculară, de poet baladist… Tu nu vezi că ea e tipul de „beauté sauvage” şi că nu votează decât cu sportivi de la înaltă performanţă încolo? La tine nu s-ar uita nici cu oglinda – adică cu spatele…

– Ce te cramponezi atâta de ea? Găseşte-ţi o `telectuală de-a ta, o tocilară din astea. Uite, Alexina, de mult îţi face ochi dulci, dar tu nu vezi nimic…

– Din cauza sifoanelor… îl completă Alioşka.

– Voi nu-nţelegeţi că eu o iubesc pe Angela? Pe ea, şi pe nimeni alta!

– Bah, ce e iubirea? Un cuvânt… Şi cum verba volant…. filozofă cu voce tare Seriojka…

– Lăsaţi-mă-n pace! Amândoi!

– Lasă-l, domne, în boii lui. Mai bine hai să ne terminăm treburile. Că m-am săturat să umblu prin oraş ca Olga nebuna, cu o tonă de bagaje după mine…

Şi ieşiră amândoi din decor, probând din mers, cu voce tare, repertoriul de comercianţi: „ Carandaşe americane, dievuşca, batinoc, curtca, coniac madona, pomada, pajalusta!”

După un timp imprecis, petrecut de mine cu ochii-n tavan, auzii ciocănituri.

– Poftim, mormăii, şi fereastra se deschise, permiţând intrarea unui domn între două vârste, elegant îmbrăcat într-un costum de tergal negru, cu cravată roşie, prinsă cu un ac de aur. Chelia de intelectual, mustaţa şi barbişonul, dădeau contur fizionomiei acestui straniu individ, care nu intra pe uşă, ci pe fereastră. Deşi eram la etajul 17!

– Sunt Woland, se recomandă el sprijinindu-se pe un baston cu mâner în formă de cap de pudel.

– Îîm, mormăii, încă nedumerit.

– Eu sunt Woland.

– Şi ce dacă?!

– Bag de seamă că nu te temi de mine?

– De ce m-aş teme ? Tu nu exişti în realitate, eşti o plăsmuire a lui Bulgakov, trăieşti doar în imaginaţia mea.

– Eşti în eroare, tinere, Bulgakov e creaţia mea.

– Şi, oricum, un demon are coarne, coadă, copite…

– Aşa ne imaginaţi voi, muritorii, şi dacă vrei, aş putea să le am şi eu, dar ar fi un consum superfluu de energie. Bref, am venit în problema care te frământă…

– Eu nu am probleme cu luciferii.

– Dar cu îngerii, da. Mai ales cu o anumită…angelă…

– Nu vreau să-ţi vând sufletul meu. Nu semnez nici un pact.

– Ţi-am cerut eu ceva? Nu. Dimpotrivă, vreau să ţi-o… ofer pe Angela, pentru 24 de ore.

– N-am nevoie… Ce-mi ceri în schimb?

– Nimic, nu ţi-am spus?

– Voi, cei de dincolo, nu faceţi gesturi dezinteresate.

– Uneori mai facem… experienţe…

Şi dispăru, lăsând în urmă un puternic miros de… nu, nu de pucioasă, ci de apă de colonie. Man`s Club.

***

Nu mai ştiu când am adormit. Nu ştiu nici măcar dacă nu am visat cele relatate mai sus. Cert este că dimineaţa am fost trezit de şoapte precipitate („Ne nada! Ne nada!”), o bufnitură înfundată, o uşă trântită şi paşi uşori îndepărtându-se pe coridor. Înjurăturile lui Crăpătureanu m-au trezit de-a binelea: „Ale naibii rusoaice, credeam că se lasă mai uşor. Şi mi-a băut şi-o jumătate de coniac Segarcea!”

M-am dus la baie, am făcut un duş rusesc (aiurea, înflorituri literare, era un duş fierbinte ca…iadul) m-am bărbierit şi m-am pregătit, moral şi sufleteşte, pentru următoarele 24 de ore.

La micul dejun, Angela s-a aşezat în faţa mea, ocazie de care am profitat, servind-o cu felii de pâine, unt, zahăr şi turnându-i ceai negru. Mi-a răspuns cu un zâmbet de-ar fi dat gata un batalion de cadeţi.

Şi apoi, în Ermitaj, când Carolina, ghida noastră, tocmai ne explica că ţarul Petru cel mare avea apucături şi instrumente de dentist şi, dacă-l supăra vreun curtean, imediat îi scotea doi-trei dinţi – fapt pentru care a ajuns până în zilele noastre o impresionantă colecţie de dinţi din secolul XVIII, am simţit o mână gingaşă sprijinindu-se pe braţul meu.

– Dar ştii că am obosit? îmi susură ea la ureche. Atâtea tablouri şi atâtea sculpturi… Când or fi avut timp să le facă pe toate ? Nu vrei să mergem la ieşire? Până vin şi ceilalţi, fumăm o ţigară.

Nu voiam să plec din muzeu, când mai erau atâtea de văzut, şi nici măcar nu eram fumător, dar am cedat…inimii. Oricum, eram sigur că o să mă-ntorc la Leningrad şi atunci o să vizitez din nou Ermitajul. Singur.

După amiază nu mai era programată nicio vizită de grup. Şi, în camera de hotel, în timp ce Alioşka şi Seriojka îşi pregăteau lista de cumpărături, cafea, cacao, gruzinski ceai, banane, portocale, pereţ, lavrovîi list, cruşevo, săpunuri, kipitelnice, mărci, cărţi poştale, diapozitive, stereoscop, calendare, păpuşele Matrioşka, samovar etc, eu îmi verificam bagajul de cuvinte ruseşti cu ajutorul unui mic slovar.

Ce-a urmat, e tare greu de descris în cuvinte.

Târât literalmente în toate magazinele de pe o parte şi de alta a lui Nevski Prospect, am fost mai întâi manechin de probă al unui munte de căciuli, baticuri, pulovere, cizme, mănuşi, genţi şi apoi plătitor al o mie şi una de nimicuri cumpărate de scumpa mea Angela şi pe care tot eu le-am cărat, încărcate în şapte sacoşe uriaşe, de nu le-ar fi purtat nici un bagajist afiliat la sindicatul bagajiştilor.

Şi, în timp ce le căram spre staţia de metrou, ea îmi gângurea dulce la ureche:

– Ştii, un turist debarcă pe peronul gării centrale din Moscova, cu o grămadă de valize şi colete. Când începe să strige „Bagajist! Bagajist!”, o mulţime de flăcăi se reped spre bagajele sale. Dar el purcese să le strângă mâinile, să-i îmbrăţişeze şi să-i sărute, spunându-le „Bratţi moia, ia toje bagajist!” („Fraţilor, şi eu-s tot bagajist!”).

Am râs cu grijă, să nu scap dintre dinţi mânerele sacoşei cu diapozitive.

Ajunşi la hotel, până să descarc pachetele şi pacheţelele din sacoşe, Angela se şi schimbase şi mă invită la discotecă. Invită e un fel politicos de a spune. În fine.

La discotecă totul a fost frumos: muzică veche şi bună, din anii 70, două animatoare unduindu-se pe scenă ca sirenele, o fântână arteziană aruncând în ritmul muzicii jeturi de apă colorate violent de câteva reflectoare camuflate… A fost frumos până când Angela m-a poftit la dans:

– Haide, dragă, ce dormi în cizme, ca mormolocu`!

Şi, cu o mişcare bruscă, de judoka centură vişinie, învăţată din Pif Gadget, de la docteur Justice, mă aruncă peste umăr pe ringul de dans, dislocându-mi din încheieturi sistemul osos. Abia acum am înţeles eu gluma lui Alioşka, apropo de constituţia mea de poet baladist.

Din peretele de boxe, miile de decibeli mi se insinuau în trompele lui Eustache, inundând cerebelul:

You look like an angel,

Walk like an angel,

Talk like an angel,

But I`ve got wise

You `re the devil in disguise!

– Oh yes, you are,, îl îngânam sotto voce pe Elvis, contorsionându-mă în toate felurile, cu Angela de mână, şi oftând.

Nu m-a lăsat în pace decât când şi-a adus aminte că vrea să vadă în aceeaşi noapte şi deschiderea podurilor de pe Neva, ca să treacă vapoarele. Mai aveam curaj să zic nu?

Când am ieşit din hotel, transpiraţia s-a solidificat brusc, acoperindu-mă cu o crustă de gheaţă. Pe sub haine, direct pe piele.

Ne-am postat lângă cel mai apropiat pod de hotel: o construcţie veche, cu lei pe postamente de piatră şi lampadare din fier forjat. După numai două minute, Angela s-a adăpostit sub porticul unei clădiri, lăsându-mă de strajă, cu misiunea strictă s-o chem când va începe să se ridice podul.

Şi-am stat! Vântul şuiera groaznic, rostogolind în toate direcţiile munţi de zăpadă sticloasă, şi, dacă n-aş fi fost bine ancorat de un postament de gheaţă ad-hoc (ca-n filmul Gheţuri pe înălţimi), cred că m-ar fi suflat de-acolo de mult. De vreo două ori mi s-a părut că-l zăresc pe Călăreţul de Aramă, galopând pe cheiurile pustii ale Nevei dar, ciudat, nu avea chipul binecunoscut al lui Petru, ci figura ironică a lui Woland.

Târziu, târziu de tot, de fapt devreme, dimineaţa devreme, Angela a oprit un taxi particular rătăcit cine ştie cum prin împrejurimi şi l-a luat la întrebări pe şofer. Acesta i-a răspuns monocord şi plictisit, ca un ghid profesionist:

– În oraşul nostru există 40 de poduri peste Neva, din care 22 se ridică pentru a permite trecerea vaporaşelor. Din păcate, podul acesta nu face parte dintre ele. Şi oricum, acum nu se mai ridică nici unul, pentru că Neva a îngheţat şi vaporaşele nu mai circulă.

Tot el s-a oferit să ne ducă înapoi la hotel. La început, pe mine a vrut să mă bage în portbagaj, însă Angela şi ultimele-mi ruble l-au convins că sunt îngheţat bocnă şi nici pomeneală să mă topesc în câteva minute.

La hotel, cred că mai întâi au vrut să mă dezgheţe cu o lampă cu benzină, din aia cu care neamurile noastre de la ţară pârlesc porcii la Crăciun dar, dacă n-au găsit, m-au trântit lângă un calorifer. Încet, încet, crusta de gheaţă de pe mine a început să se topească, şi odată cu ea şi sentimentele mele faţă de Angela: pic, pic.

Ce-i dragostea ? Un biet cuvânt, şi-atât.

***

Dimineaţa, adică aproximativ o jumătate de oră mai târziu, ne-am urcat în autocar cu destinaţia aeroport.

– Alors, cum a fost Angela ?, mă întrebă Seriojka preocupat.

Oftatul plin de semnificaţii pe care l-am scos, m-a uşurat de vreo două kilograme.

– Dar tu, cu Alexina?

– Ei, am făcut-o un dans-două şi pe urmă ne-am aşezat pe o canapea mai

retrasă, să văd cum reacţionează la pipăială.

– Şi cum a reacţionat?

– Violent, îmi răspunse, întorcând obrazul către mine. Pe el încă se mai putea citi conturul a cinci degete subţiri, dar hotărâte.

În aeroport, pentru că zborul nostru se amânase puţin din cauza vremii nefavorabile, mi-am zis să-i trimit o carte poştale amicului Vivi:

„În drum spre Moscova, salutări de pe aeroportul Leningrad. Au un program foarte drăguţ la TV, „120 de minute”, numai cu spoturi muzicale şi newsflash-uri internaţionale. În loc de ora 8, vom decola la ora 10.”

„Alte salutări de pe aeroportul Leningrad. Am urmărit un concert înregistrat al lui Visoţki. Impresionant. Zborul s-a amânat din nou, pentru ora 12,00.”

„Noi salutări de pe aeroportul Leningrad. Am râs două ore fără întrerupere de peripeţiile video ale lupului şi iepuraşului din Nu pagadi, zaieţ! Au mâncare bună în restaurant, atâta doar că la ei se pare că specificul naţional e ca toate felurile să fie dulci, de la pâine la îngheţată şi de la ciorbă până la salata de varză.”

„Din ce în ce mai multe salutări de pe aeroportul Leningrad. La micul cinema de la subsol ne-au pus un film publicitar, prilej cu care am tras şi un somnuleţ… de coadă. Cică am decola la ora 18,00, dar eu nu mai cred că plecăm astăzi.”

„Ultimele salutări de pe aeroportul Leningrad. Zborul a fost amânat pentru a doua zi de dimineaţă. Ne întoarcem la hotel cu autocarul, în ciuda protestelor unora dintre noi, care susţin că am dormi mai bine pe scaunele şi canapelele de plastic ale sălii de aşteptare din aeroport.”

– În caz că am adormit, să baţi tare la uşă, că eu obişnuiesc să dorm cu capul sub pernă, m-a prevenit Alioşka.

Rămăsesem pe un fotoliu, în hol, să mă amuz de jocul de-a baba oarba a doi pskoveni simpatici, de vârstă şcolară, Taras şi Nataşa, şi astfel să mai uit de teribilele mezaventuri ale zilelor trecute.

Înainte de a pleca la culcare, goniţi de supraveghetoarea de pe palier, Nataşa mi-a povestit că, fiind micuţă din fire, firavă şi palidă, interpretase vara trecută rolul unei fetiţe de la un orfelinat bombardat de nemţi în timpul războiului.

Taras, mai mare ca vârstă, mi-a spus un banc:

„Ştii cum a murit Maiakovski? De moarte bună, în patul său. Dar care au fost ultimele sale cuvinte ? Nu trageţi, tavarasi !”

Mda, bancuri sovietice…

Ne-am despărţit prieteni pe vecie, deşi nu ne vom mai vedea niciodată. La uşa camerei pe care o împărţeam cu Alioşka, am ciocănit discret.

Nimic.

Am ciocănit răbdător, timp de vreo oră, din ce în ce mai tare şi chiar pe ritmul unor melodii cunoscute, inclusiv Internaţionala („Sculaţi voi oropsiţi ai sorţii…”). S-au trezit toţi vecinii de palier, unii chiar mi-au servit nişte dovezi de elocvenţă oratorică neaşteptată la acea oră, doar Alioşka, ba. Dormea cu capul sub pernă.

Am coborât la recepţie şi dievuşca de serviciu mi-a format numărul de la cameră. Suna ocupat (ulterior aveam să aflu că Alioşka special îl decuplase, ca să nu fie deranjat de colegii de excursie, care mai făceau glume proaste sunându-se şi miştocărindu-se la telefon ). Am încercat să deschid uşa cu cheia de rezervă de la recepţie, dar degeaba. Lăsase propria sa cheie în broască. Camere libere, bineînţeles că nu mai erau.

Plin de resemnare creştină, mă pregăteam să mă cuibăresc într-un fotoliu de pe hol, când supraveghetoarea de palier s-a milostivit de mine, şi de o bancnotă de 10 ruble rătăcită în buzunarul de la cămaşă, şi mi-a aşternut să dorm… pe patul de consultaţii din cabinetul medicului hotelului.

Într-un final, am adormit. Dacă somn se poate numi succesiunea de coşmaruri populate de uriaşe creaturi înspăimântătoare, ieşite direct din găoacele Ouălor fatale.

A doua zi, frânt de oboseală, în avion, cu direcţia Moscova. Între două reprize de somn, întrerupte de mici goluri de aer, mi s-a părut că-l văd, dincolo de hublou, aşezat pe aripa avionului, picior peste picior, elegant şi grijuliu, să nu-şi strice dunga de la pantaloni, pe Woland. Şi-a desfăcut tacticos tabachera de aur, a ales o ţigară şi, în timp ce o bătea de deget, mi-a spus:

(Mi-ar fi plăcut ca el să formuleze, iar eu să-mi închei povestirea cu vreo frază ambiţioasă de genul „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” dar nu, el nu a zis decât atât):

– Manuscrisele nu ard!

Apoi a pierit brusc, ca o străfulgerare a soarelui pe colţul aripii de avion.

(*) Aliteraţie căutată.

(**) Acest citat, precum şi următoarele, sunt extrase din romanul lui Mihail Bulgakov, Garda Albă, traducere Alexandru Calais, editura Minerva, 1988