Malcolm X sau libertatea ca eliberare de ură și dogmatism

Groapa cu lei, Numărul 8 / august 2021 | 0 comentarii

de Alexandru Maniu

 

I. Frye: Homer versus Iahve.

În Anatomia criticii, Northrop Frye vorbește despre impactul scrierilor homerice asupra literaturii universale: „E cu neputință să supraestimăm importanța pe care o are Iliada pentru istoria literaturii, atunci când prezintă decăderea sau moartea unui inamic, întocmai ca pe cea a unui prieten sau a unui lider, drept un fapt tragic, nicidecum îmbucurător. Începând cu Iliada, în viziunea poetului despre viață își face loc odată și pentru totdeauna un element obiectiv și dezinteresat.” Fără acest element, afirmă Frye, poezia (a se citi literatura) nu e decât o unealtă ce servește cauzelor politice, sociale, ideologice, amuzamentului gratuit. Abordarea homerică, însă, un statement prin care natura devine ceva impersonal.

De ce am ales acest citat pentru a deschide o discuție despre Malcolm X și complicatul său parcurs politic și spiritual, până să fie asasinat în 1965, la numai 39 de ani? Pentru că toată viața lui Malcolm Little și, de altfel, toate discuțiile furibunde din ultima perioadă despre rasism, se învârt în jurul felului în care îl descriem pe Celălalt, pe cel care, la o primă judecată, ne pare dușman. Și de reciprocitatea acestei relații.

Frye ne dezvăluie două moduri fundamental opuse de a-l privi pe Celălalt, așa cum reiese din literatura universală: modul biblic (mai cu seamă cel specific Vechiului Testament), în care dușmanul este mereu viciat, reprobabil moral, tratat cu dispreț, dezumanizat, iar distrugerea lui este un act de justiție divină, și modul homeric, în care dușmanul are nume, are chip, are trăsături umane, urmează un cod moral (chiar dacă nu întocmai același cu „cei buni”), iar distrugerea lui, chiar dacă necesară (în economia povestirii) ne umple mai degrabă de tristețe decât de satisfacție. Nu puțini sunt cei cărora le este mai ușor să se identifice și să empatizeze cu Hector, eroul troian destinat să piară alături de poporul său, decât cu eroii ahei – Ahile, Agamemnon, Menelau, Ulise sau Ajax. Romanilor le-a plăcut atât de mult de troieni, încât l-au adoptat pe unul dintre ei, Eneas, ca întemeietor al spiței lor. Nu același lucru putem spune despre cananeeni, filisteni sau celelalte triburi și „popoare” pe care israeliții le-au nimicit, potrivit Tanachului, cu concursul lui Iahve. Cu toate, ne spune iahvistul, și-au meritat soarta.

II. Rasismul științific – o poveste multiseculară

La un nivel și mai fundamental, nu este vorba doar despre literatură, pentru că adesea, felul în care îl tratăm pe Celălalt, prejudecățile cu care îl întâmpinăm atunci când apare printre Noi, țin mai degrabă de poveștile pe care le spunem despre el, nu de experiența relaționării. Urmașii moderni ai modului biblic de a-l trata pe celălalt sunt chiar evreii, precum și alte categorii nedemne de viață (din perspectivă nazistă) sau „dușmanii poporului” plus alte elemente declasate (din perspectivă comunistă). În 1955, când Malcolm X se alătură Națiunii Islamului și devine un militant pentru drepturilor negrilor, Occidentul avea în spate câteva sute de ani de povești care mai de care mai năstrușnice despre „omul negru”, și fără îndoială, bine sau rău-intenționate, cu toate rasiste. [Disclaimer: din motive ce vor deveni limpezi până la final, voi folosi termenul de „rasism” doar în sensul său original, de teorie sau ideologie care proclamă inferioritatea „rasei” negre față de cea albă, și nu cu sensul foarte larg cu care este folosit astăzi, de act, gest sau vorbe care aduc sau au potențialul să aducă, cu sau fără intenție, jignire unui reprezentant al sau întregii populații de culoare.]

Cu toate că pe Bătrânul Continent rasismul căzuse aproape complet în desuetudine odată cu prăbușirea celui de-al Treilea Reich, în America, astfel de teorii inepte erau încă la modă, cu precădere în statele Sudiste, care chiar și după o sută de ani de la abolirea sclaviei continuau să-l trateze pe negru (Celălalt) cu o anumită doză de ură și dispreț și să militeze pentru perpetuarea segregării. Iată câteva exemple de povești care circulau despre negri încă din secolul al XIX-lea, majoritatea prezentate cu titlul de „teorii științifice” (din nefericire, odată ce conceptul de știință a dobândit un statut aparte, a fost abuzat numaidecât și fără oprire de varii ideologii care se pretindeau cu nerușinare științifice pentru a da greutate dogmelor cu care operau. Se întâmplă și astăzi): că negrii aveau o „capacitate de înțelegere limitată”, că erau o civilizație „mereu imperfectă”, că aveau „mai puțin curaj, mai puțină îndemânare și abilitate decât cealaltă specie” (Julien Joseph Viery, sec XIX), că „hibridizarea” celor două „specii” ar fi periculoasă (Paul Broca, sec XIX), că nu vor reuși niciodată să iasă „dintr-un cerc foarte restrâns de inteligență”, animalică (celebrul conte Arthur de Gobineau). Nu erau tratați ca niște dușmani, ci ca niște creaturi inferioare.

Însă realitatea post-aboliționistă le demonstra albilor din America o cu totul altă realitate: că, oferindu-le oportunități egale, negrii sunt la fel de capabili intelectual ca albii, ba chiar pot să-i întreacă pe mulți dintre ei. Era o realitate cu care, în special Nordul, devenea tot mai deprins. Poveștile începeau să se schimbe. Noi studii științifice împingeau tot mai mult teoriile rasiste în zona derizoriului și a imposturii ideologice. Și pe măsură ce poveștile se schimbau, prejudecățile dispăreau și ele, astfel că problema segregării devenea tot mai presantă pentru un grup minoritar care dorea să dispună de aceleași drepturi de care se bucura grupul majoritar. Anumite state renunțaseră deja complet la segregare. Altele, majoritatea în sud, abandonaseră la nivel declarativ segregarea, însă aceasta funcționa în continuare în practică – povestea rasistă avea încă rădăcini puternice la nivelul populației de rând. În altele, segregarea era încă prevăzută în lege, dat fiind că legea statală avea preeminență în fața unui trend încă neconsfințit la nivel legislativ federal. Mișcarea pentru dobândirea drepturilor civile tocmai asta a încercat să facă: să determine Washingtonul să confere negrilor drepturi civile consfințite în legislația federală, pentru a nu mai fi niciodată la cheremul legilor statale. Două mișcări aproape diametral opuse au răspuns la această provocare: una avândul ca lider spiritual pe Martin Luther King Jr., cealaltă pe Elijah Mohammed și, de la un punct în colo, tot mai vizibil, pe carismaticul Malcolm X.

Redau câte un citat care ilustrează aceste diferențe, cu mențiunea că spre sfârșitul scurtei sale vieți, Malcolm X avea să se lepede de această viziune.

Malcolm X: Avem nevoie de o soluție. Una permanentă (…) Douăzeci de milioane de foști sclavi trebuie să fie pentru totdeauna segregați de foștii lor stăpâni și duși într-un loc pe care pot să-l numească „al lor”. Acolo putem să ne creăm propriile joburi. Să fim stăpâni pe economie. Să ne rezolvăm problemele în loc să așteptăm ca americanul alb să le rezolve pentru noi.

King: Dacă protestați cu mult curaj și totuși cu demnitate și dragoste creștină, când peste ani se vor scrie cărțile de istorie, istoricii vor spune „A fost un neam mare, un neam al negrilor care au dat un nou sens și o nouă demnitate acestei civilizații. Aceasta este deopotrivă provocarea și marea noastră responsabilitate.

III. Gandhi și Malcolm în oglindă – triumful uniunii spirituale

Reperul pentru toate mișcările pașnice de eliberare sau dobândire a anumitor drepturi în secolul XX este, fără îndoială, Mahatma Gandhi. Despre Gandhi am vorbit deja în eseul De la revanșă la compasiune – Cazul Gandhi și iluzia identităților fixe | Utopiqa. Astăzi, Gandhi este pe bună dreptate asociat cu rezistența nonviolentă și cu conceptul de swaraj – dobândirea libertății lăuntrice, fără de care libertatea politică e doar o iluzie, un trunchi de copac gol pe dinăuntru. Astfel că la o primă privire, deosebirea dintre Gandhi și Malcolm pare uriașă, dat fiind că majoritatea îl asociază pe Malcolm X cu violența ca formă de rezistență (ceea ce nu e întrutotul adevărat). Însă la o analiză mai profundă, parcursul celor doi se aseamănă izbitor, singura deosebire reală fiind că Gandhi a avut aproape patruzeci de ani în plus față de Malcolm să găsească și să pună în aplicare o cale mai înțeleaptă de a dobândi libertatea. Mai mult, dacă ar fi murit la 39 de ani, asemenea lui Malcolm, Gandhi ar fi fost astăzi mai mult sau mai puțin necunoscut, cu siguranță neinteresant. Cum se aseamănă viețile celor doi?

Amândoi au crescut într-un mediu profund religios, care le-a influențat puternic parcursul spiritual și a contribuit la dezvoltarea aurei profetice pe care amândoi au purtat-o până la capătul vieții. Tatăl lui Malcolm a fost predicator la o biserică evanghelică, și pare că ar fi fost asasinat de câțiva membrii Ku-Klux-Klan. Amândoi au fost plini de anxietăți în copilărie. Apoi, începând din adolescență, amândoi s-au străduit să imite modelul dominant, având, până la un punct, o reală admirație pentru cultura și realizările „omului alb” (britanicii colonialiști, în cazul lui Gandhi, americanii albi în cazul lui Malcolm). Gandhi a urmat studii universitare în Anglia, pregătindu-se pentru o carieră ilustră de avocat. Malcolm își tortura părul cu diverse substanțe pentru a-i da înfățișarea unei freze „albe”.

Ambii au trăit o experiență-șoc care i-a făcut să se răzvrătească împotriva celor pe care îi admiraseră înainte. Pentru Gandhi a fost răscoala Zulu din 1906, înăbușită în sânge de britanici, moment în care Gandhi a realizat că toate încercările sale de a emula spiritul și cultura britanică erau sortite eșecului dintr-un motiv cât se poate de simplu: culoarea pielii. Indienii, africanii și toate celelalte populații de culoare aflate sub stăpânirea colonială a unei puteri europene erau condamnate pentru totdeauna la un statut inferior. La Malcolm a fost o experiență în liceu: era printre cei mai străluciți elevi din școală, dar atunci când i-a mărturisit unui profesor (alb) că dorește să devină avocat, acesta i-a tăiat numaidecât aripile, spunând că pentru el („for a nigger”) ar fi mai potrivită o meserie practică, de pildă tâmplăria. (Jesus was a carpenter too, wasn’t he?). Momentul e expediat, din păcate, în pelicula lui Spike Lee, care îl are în rol principal pe Denzel Washington și pe care v-o recomand cu căldură, cu toate că nu atinge statutul de capodoperă pe care îl are Gandhi lui Richard Attenborough de care vorbeam în eseul precedent (de altfel, Gandhi a câștigat opt premii Oscar, față de niciunul Malcolm X). Însă pentru Malcolm Little, acele vorbe aveau să cântărească greu, odată ce perioada de imitație a fost treptat înlocuită de una în care și-a asumat total imaginea stereotipă a negrului „de cartier”, răufăcător, care trăiește la marginea societății și a legii: înșelătorie, trafic de droguri, depravare sexuală. A înțeles și el că nu va putea fi niciodată ca albii și a dezvoltat o ură tot mai puternică pentru aceștia.

Amândoi au adoptat o poziție radical-separatistă, demonizându-i pe albi și militând pentru ruperea oricăror legături cu ei. Atât Gandhi cât și Malcolm au criticat în cei mai duri termeni atât cultura albă, cât și pe cei care aspirau în continuare fie la integrarea în acea cultură, fie la conviețuirea pașnică cu opresorii. Sunt notorii diatribele lui Malcolm împotriva lui King Jr., pe care l-a numit pentru o bună parte a vieții un Uncle Tom (vândut albilor, cum ar veni). Gandhi a condus o mișcare de rezistență împotriva englezilor (la acea vreme încă nu predica nonviolența), care avea ca scop alungarea colonialiștilor din India, în vreme ce Malcolm X s-a alăturat după perioada petrecută în pușcărie mișcării Națiunea Islamului, condusă de „onorabilul Elijah Muhammad”, care s-a dovedit a nu fi atât de onorabil. Asemenea lui Gandhi, a predicat ura față de „rasa albă”, cu care refuza să aibă orice dialog și pe care o demoniza. Nu credea în integrare – se spune că, întrebat dacă n-ar vrea ca albii și negrii să trăiască în comunități integrate, ar fi răspuns „Cafeaua neagră e tare. Dacă pui lapte, o faci slabă. Dacă pui prea mult lapte, nici nu mai poți spune că bei cafea”. În fapt, amândoi au ajuns să răspundă la rasism cu rasism. Să-l trateze pe Celălalt după modelul „biblic” teoretizat de Frye: el devine inamicul în povestea grupului sau poporului persecutat, cu el nu se dialoghează, el trebuie dacă nu eliminat (imposibil, mai ales în cazul negrilor în America) atunci evitat și condamnat integral pentru toate relele care se abat asupra oprimaților. Ba mai mult, Malcolm X a susținut cu tărie „violența inteligentă”, adică violența ca formă de autoapărare. A repudiat mereu povața christică „întoarce și celălalt obraz” și a fost un adept al segregării totale.

Însă ceea ce-i ridică pe amândoi deasupra corului de profeți ai urii și ai dezbinării este momentul de iluminare, să-l numim, în care au înțeles că, inevitabil, calea aleasă de ei va duce la pierzanie. La Gandhi a fost declanșat de Masacrul de la Amritsar, în urma căruia peste 300 de indieni care protestau pașnic și-au pierdut viața, și care l-a determinat pe Gandhi să adopte nonviolența ca principală armă împotriva puterii coloniale britanice. La Malcolm X, procesul a fost mai îndelungat, pornind de la deznădejdea resimțită în fața ipocriziei și a radicalismului liderilor Națiunii Islamului, de care se delimitează în 1963, și culminând cu pelerinajul la Mecca din 1964. Conform propriilor mărturisiri, tot islamul (la care se convertise din 1955) i-a deschis ochii, însă de data aceasta cu un mesaj mult mai împăciuitor: „nu judecăm un om după culoarea pielii, nu te judecăm că ești alb, negru sau maro: te judecăm strict pe baza acțiunilor tale. Deci nu suntem împotriva albilor, ci a celor care practică rasismul”. Acest Malcolm renăscut (spiritual) delimita făptașul de faptă, așa cum o făcuse și Gandhi după 1919, și chema la o unire spirituală a întregii umanități.

Se pare că astfel de transcenderi spirituale nu rămân niciodată nepedepsite în istorie. Gandhi, Malcolm X și Martin Luther King Jr. au plătit cu toții prețul mesajului pacifist și unificator pe care l-au adoptat mai devreme sau mai târziu. Cu două zile înainte să fie asasinat de trei lachei fanatici ai Națiunii Islamului, Malcolm vorbea astfel unui prieten despre anii petrecuți în organizația islamică: „Toată nebunia aia bolnăvicioasă… mă bucur că m-am eliberat într-un sfârșit de ea”. Și într-adevăr, s-a eliberat. Dacă prin eliberare înțelegem ieșirea din chingile dogmatismului, atunci într-adevăr s-a eliberat de Națiunea Islamului, tot așa cum Gandhi s-a eliberat de șovinismul perioadei sale exclusiviste. La 21 februarie 1965, unul dintre cei mai abili oratori, perspicace gânditori și însuflețiți predicatori pe care i-a dat America era ciuruit de gloanțe chiar în timpul uneia dintre orațiile sale.

Concluzii

Fiecare mișcare extremistă trasează o demarcație clară între „cei buni” și cei „răi”. Între „noi” și „Celălalt”. Între cei demni de respect și cei demni de ură și dispreț. Și tot aceste mișcări adoptă, invariabil, modul biblic de a-l povesti pe „Celălalt”. Cu Celălalt nu se dialoghează: el trebuie să suporte consecințele alterității sale. Astăzi, într-un context mult diferit față de cel în care s-au mișcat Gandhi, Malcolm sau King, o formă bizară de rasism revanșard (ce se pretinde a fi antirasist) își face loc în discursul anumitor organizații, partide, militanți, influenceri, scriitori, jurnaliști etc. Colorblindness-ul pentru care au militat Gandhi, King și, în ultimii ani de viață, Malcolm X, nu mai e la modă. Accentul se pune pe diferențele insolubile dintre albi și negri, pe vina istorică pe care albii o poartă, iată, cu toții, și orice abatere, cât de mică, fie ea și numai verbală, nu prin acțiune, de la normele de „conduită rasială”, se pedepsește printr-o formă modernă de mazilire sau excomunicare. Au reapărut cuvintele tabu. Este un climat ideologic bizar, pe care cred cu tărie că atât King, cât și Malcolm X l-ar fi repudiat. Modelul biblic câștigă din nou teren în fața celui homeric. Despre albi și despre civilizația occidentală abia dacă mai poți să spui lucruri apreciative, fără să fii imediat acuzat de unul dintre nenumăratele -isme care împopoțonează azi vitrinele unei ideologii falimentare. De la operele marilor clasici la produse de înălbire, cam toate produsele civilizației „albe” au fost etichetate în varii articole, diatribe și luări de poziție drept rasiste. Ceea ce uită însă propovăduitorii acestei ideologii „progresiste” este că atât la Gandhi, cât și la King și Malcolm, în ultimii ani, cheia succesului mișcărilor lor a constat tocmai în găsirea elementelor culturale comune cu Ceilalți, la acea vreme opresorii lor. Că au apelat la o moralitate comună, care cu timpul a erodat poveștile despre alteritate și a făcut ca actele de violență și discriminare împotriva negrilor, indienilor sau altor grupuri oprimate să fie criticate și dezavuate de un număr tot mai mare de oameni. Astăzi nu mai putem vorbi, în Occident, cel puțin, de opresori și oprimați la nivel de „grupuri rasiale”. Cei care fac asta, nu fac decât să țină vie o poveste care într-adevăr se aplica în urmă cu 100, chiar și cu cincizeci de ani, însă astăzi e doar o ficțiune.

Potrivit propriei autobiografii, îngrijite și publicate postum de Alex Haley, Malcolm X a fost un criminal, un narcoman, un deținut. A fost un rasist și a propovăduit ura. A crezut cu adevărat că omul alb e un diavol. Dar toate acestea s-au schimbat, și Malcolm a devenit liber. Toți cei care l-au cunoscut atât înainte cât și după pelerinajul la Mecca au fost convinși că reanunțase cu totul la rasism, segregaționism și ură. Poate cel mai important, însă, pentru prezentul nostru, e că s-a eliberat de dogmatism. A renunțat la a mai crede că deține adevărul, și a devenit un avid căutător al adevărului. În definitiv, asta îl se pară, pe el și pe alți iluminați din istorie, de tagma celor care, convinși până peste poate de adevărul pe care îl dețin, îl împroșcă pretutindeni apodictic, biblic, și se hrănesc cu conflictul inevitabil pe care îl stârnesc cu cei care nu îmbrățișează adevărul lor.

 

Bibliografie:

The Autobiography of Malcolm X – as told to Alex Haley, New York, Grove Press, 1965

Denis Dalton: Freedom – The Philosophy of Liberation, TTC, 1994

Lucian Boia: Între înger și fiară – mitul omului diferit din antichitate până astăzi, Humanitas, 2001

James J. Frarser: A History of Hope – When Americans Have Dared to Dream of a Better Future, Palgrave, MacMillan, 2004

Northrop Frye: Anatomia criticii, Editura Univers, 1972.

Thomas Merton (Ed.): Gandhi – On Non-Violence, 2007, Penguin Books