Despre narcisism (partea I)

Groapa cu lei, Numărul 8 / august 2021 | 0 comentarii

de Voicu Bugariu

Multă vreme, mitul lui Narcis (inclus de Ovidius în Metamorfozele) a fost evocat doar datorită potențialului său estetic. Povestea frumosului tânăr îndrăgostit de propria sa imagine reflectată în apă și apoi transformat în floare sugerează o armonie inefabilă, dar și echivocul ideii de iubire. Interesul pentru acest mit a fost alimentat și de tema oglinzii, la rândul ei extrem de bogată în sugestii pentru poeți, filozofi, teoreticieni și istorici literari. Interpretările sunt nenumărate, ajungând și în domeniul instabil și fascinant al ipotezelor funambulești. Un exemplu ar putea fi analizele poetico-filozofice ale lui Gaston Bachelard, din L’Eau et les Rêves. Essai sur l’imagination de la matière (1942),  axate pe analogia oglindă – apă. Este descoperită existența unui narcisism cosmic, apa având și o funcție de oglindă universală. Interesantă este și ideea că oglindirea are un rol special, ofensiv, în actul seducției: „Într-adevăr, chipul omenesc este, înainte de toate, un instrument de seducție. Oglindindu-se, omul pregătește, ascute, lustruiește acest chip, această privire, toate uneltele seducției. Oglinda este un Kriegspiel al iubirii ofensive.” (Gaston Bachelard, Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei, 1995). În acest caz ar fi deci vorba despre un „narcisism activ”.

Cum scopul nostru nu este să urmărim mitul lui Narcis în nenumăratele sale avataruri moderne, ne vom limita doar la încă un exemplu, de un calibru mult mai mic, dar semnificativ pentru „docilitatea” temei. Narcisismul și problemele reflectării (2002) de Alexandra Crăciun este o carte ilustrativă pentru stadiul unde pot ajunge discuțiile despre povestea celui îndrăgit de nimfa Echo. În spiritul îndrăznelilor intelectuale validate de filozofia deconstrucției, autoarea practică un contorsionism hermeneutic nu tocmai plauzibil sub raport logic sau poetic. (Când un autor se dovedește relativ incapabil de a se face înțeles, bănuim că el însuși nu a înțeles.) Oricum, cititorul stoic înțelege că reverberațiile posibile ale mitului sunt fără de sfârșit. Totuși, în jungla luxuriantă de citate a cărții există și câteva formulări memorabile, de o ambiguitate agreabilă. Din această categorie menționăm o definiție a narcisismului: „oximoron antropologic”. Din text, nu aflăm cui îi aparține formularea, dar o cităm fiindcă sintetizează spiritul cărții, precum și concluzia ei implicită: narcisismul exprimat de unii autori de literatură și artă, precum și de unele personaje ale acestora poate fi simultan orice (chiar și o componentă a condiției umane) și nimic.

Omul narcisic este sugestiv pentru poeți și artiști plastici, dar și pentru practicanții unui joc al minții capabil să genereze nenumărate variante interpretative. Mai interesant ni se pare însă omul real atins sau stăpânit de narcisism. Înțelegerea acestuia este înlesnită de cunoașterea narcisicului estetizant, ajuns la înflorire într-o anumită perioadă istorică și probabil continuând să existe, în forme mai puțin explicite, până astăzi. Ne referim la dandy, personaj ilustrativ pentru ceea ce am putea numi narcisism intermediar. El personifică etapa de trecere de la gratuitatea pur poetică a narcisismului „timpuriu” spre transformarea respectivei înclinații într-o armă în lupta pentru succes social. George Brummell (1778-1840), este socotit dandy-ul prototip. Biografii lui mai noi i-au atribuit narcisismul și au constatat că respectivul tip uman n-a dispărut, putând fi regăsit, de exemplu, în comportamentul metrosexualilor, oameni de azi, preocupați în mod obsesiv de felul cum le apar semenilor lor. George Brummell, etalon al narcisismului estetizant, a avut admiratori neobosiți. Cartea lui Jules Barbey d`Aurevilly, Du dandysme et du George Brummell (1845) este ilustrativă pentru o atitudine extaziată, de fan avant la lettre: „Era, în felul său, un mare artist; doar că arta sa nu putea fi clasificată și nu se exersa într-un timp anume. Era chiar propria-i viață.” (Apud Adriana Babeți, Dandysmul. O istorie, 2004.) În cartea de unde am preluat această caracterizare, autoarea trece în revistă multe alte opinii despre dandiysm, unele subiective, precum cele ale lui Barbey d`Aurevilly și Baudelaire, altele părând a fi rodul unor analize științifice. Concluzia este că un dandy, ins cu vocație pentru frumos și pentru succesul de public, obținut prin originalitate frapantă și nematerializat în câștiguri bănești (soldat, în schimb, cu obținerea „capitalului simbolic” teoretizat de Pierre Bourdieu) este un practicant al negării:  „Să repertoriem așadar câteva din formele negării : cea mai subtilã – indiferența, nepăsarea, ignorarea cu o superioritate afișată a oricărui tip de convenție. Morga aristocratică. Disprețul (nu bădărănesc, ci elegant) pentru tot ce e dincolo de un eu, cum s-a văzut, supradilatat. Forța de șoc (bine calculată însă) a oricărei apariții. Provocarea (dar rareori scandalul). Subversiunea. Refuzul. Capriciul. Tupeul. Insolența. Impertinența. Cinismul.” Adăugând și formularea lapidară a lui Jean-Paul Sartre, obținem o imagine și mai clară a unui dandy. Referindu-se la „faimosul dandysm al lui Baudelaire”, Sartre constată legăturile acestuia „cu antinaturalismul, cu artificialismul și cu frigiditatea”. O caracteristică a unui dandy,  esențială din punctul nostru de vedere, este religiozitatea cu semnul schimbat. În Omul revoltat, Albert Camus o definește cu patos poetic, referindu-se la satanismul și rebeliunea împotriva Creatorului, trăite de dandy: „În formele sale convenționale, dandysmul mărturisește nostalgia unei morale. El nu e decât o onoare coborâtă la nivelul de chestiune de onoare. Dar el inaugurează, totodată, o estetică ce domnește încă în lumea noastră, aceea a unor creaturi solitare, rivali înverșunați ai unui Dumnezeu pe care îl condamnă.” (Apud Adriana Babeți, op. cit.) O explicație interesantă a dandysmului este propusă de psihanalista Françoise Dolto. Aceasta consideră că dandysmul este generat de absența tatălui, capabilă să consolideze un sentiment de abandon. (Cf. Adriana Babeți, op. cit.)

Aceste caracteristici, după cum vom vedea, se regăsesc în bună măsură la narcisicii din lumea noastră, chiar dacă la aceștia nu mai apare teatralismul epocii romantice, când „argumentele” unui dandy erau formal altele, dar mentalitatea era aceeași, fiind axată pe dorința de succes social. Psihologii moderni au studiat scrierile despre dandysm și au preluat numeroase idei din ele. O dovadă că narcisismul ține de natura umană.

*

Conceptul de narcisism a apărut spre sfârșitul secolului al 19-lea și a devenit tot mai prezent la nivel academic, dar și în nenumăratele texte jurnalistice. Psihologii și sociologii de azi se referă și la narcisism, atunci când încearcă să-l caracterizeze pe omul contemporan.

Ideea unei componente psihice narcisice a fost formulată prima dată de Havelock Ellis, în 1898, în articolul Alienist and Neurologist. El a folosit expresia Narcissus-like tendency și a considerat că admirația de sine excesivă este o formă de autoerotism. La scurt timp, într-un rezumat în limba germană al acestui articol, semnat de Dr. Näcke, expresia de mai sus a fost tradusă prin Narcismus. Dintr-o carte a lui Havelock Ellis (Précis de psychologie sexuelle, 1934.) aflăm de asemenea că Freud a adoptat în 1910 termenul și concepția exprimate de Paul Näcke, considerând că narcisismul este un stadiu de dezvoltare al inversiunii sexuale la bărbați; subiectul se identifică cu o femeie, de obicei mama sa, apoi se îndrăgostește de el însuși. În 1911, Otto Rank a afirmat că narcisismul este un stadiu perfect normal al dezvoltării sexuale. În 1914, în  Zur Einführung des Narzißmus (Prolog la o teorie a narcisismului), text citat în enciclopedii drept punct de plecare al discuțiilor respective și apoi în Jenseits des Lustprinzips (Dincolo de principiul plăcerii, 1920), Freud a reluat această opinie, scoțând narcisismul din categoria perversiunilor sexuale. După el, narcisismul primar este cel al copilului mic, incapabil de alegeri în exteriorul corpului său, iar cel secundar apare atunci când libidoul se întoarce asupra subiectului. Au urmat discuții purtate decenii în șir, iar opiniile despre narcisism s-au înmulțit.

Direcția speculativă a acestora a culminat cu „dialectul” cețos al lui Jacques Lacan, neînțeles pe deplin nici de către cei mai fervenți admiratori ai săi. Alți psihanaliști, în schimb, au dezvoltat ideile freudiene în direcții mai apropiate de realitățile psihosociale.

Din punctul nostru de vedere, contribuția esențială a înțelegerii narcisismului dincolo de semnificația sa psihiatrică îi aparține lui Alfred Adler. În Menschenkenntnis (Cunoașterea omului), 1927), fără a folosi conceptul de narcisism, el analizează și trăsăturile de caracter de natură agresivă. Printre acestea figurează vanitatea (ambiția). Omul dominat de ea are toate trăsăturile psihice ale narcisismului. La vanitos, „tendința de a se pune în valoare devine predominantă”; respectivul este „măcinat de sentimentul insuficienței” și „nu are o părere prea bună despre sine”; nutrește o „credință în superioritatea și dreptatea sa”; practică „zeflemeaua și dojana”; „manifestă opoziția față de legea existenței în comun, care pretinde o deplină considerație față de semeni”; este „un agresiv care se străduiește să le impună celorlalți voința sa”; trăiește aspirația „de a fi asemenea lui Dumnezeu”. (Passim Alfred Adler, Cunoașterea omului, 1991.) Observațiile de caracterolog ale lui Adler sunt reluate aproape în totalitate de cei preocupați de narcisism în deceniile următoare. La aceștia se pierde însă de cele mai multe ori sugestia că narcisicul are o anumită legătură cu sentimentul religios, precum și ideea că acesta este în mod esențial un ins agresiv. Importantă este și considerarea ambiției drept un „sinonim” al vanității. În lumea de azi, cel puțin pentru caracterologul empiric, a fi ambițios nu pare chiar deloc un cusur moral, ci mai degrabă o calitate demnă de a fi insuflată copiilor.

Dintre contribuțiile ulterioare, cele ale lui Erich Fromm ni se par de asemenea        clasicizate, în special datorită modului de a privi narcisismul dintr-o dublă perspectivă: a acuzatorului, dar și a apărătorului. În Man for Himself: An Inquiry Into the Psychology of Ethics (1947)­, Fromm lansează câteva idei reluate ulterior vreme de decenii de către teoreticienii narcisismului, dar și de autorii unor discursuri motivaționale bazate pe încurajarea autopromovării (cvasinarcisistice). Detaliatele referiri ulterioare la narcisism sunt prefigurate de o discuție despre raporturile dintre iubirea de sine și iubirea pentru alții. Convingerea că iubirea este rezultatul unui demers rațional și nu al unei preferințe subiective îl conduce pe Fromm către concluzii relativ paradoxale, dar generoase: „Afirmarea propriei vieți și fericiri, dezvoltarea libertății provin din capacitatea fiecăruia de a iubi, adică din grijă, respect, responsabilitate și cunoaștere. Dacă un individ e capabil să iubească productiv, el se va iubi și pe sine, dacă el poate iubi doar pe alții, nu poate iubi deloc.” (Omul pentru sine. O cercetare asupra psihologiei moralei, 2017.) Referirea la narcisism este indirectă, dar conține sugestia importantă că respectivul neajuns al firii umane, toxic în principiu, poate să fie benefic, într-un anume sens. Ulterior, Erich Fromm depășește viziunea oarecum utopică, ultraoptimistă, din Omul pentru sine, iar analizele sale referitoare la narcisism iau amploare. În 1964 apare The Heart of Man. Its Genius for Good and Evil, unde narcisismul este considerat parte dintr-o triadă a răului, alături de necrofilie și de simbioza incestuoasă. Manifestările maligne ale celor trei înfățișări ale răului „…converg și în cele din urmă formează <sindromul de descompunere>;  acest sindrom reprezintă chintesența răului; el constituie, în același timp, cea mai severă patologie; precum și rădăcina celei mai aprige distructivități sau inumanități.” (Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, 2017.) Formula „narcisism malign”, lansată de Fromm în această carte, avea să fie reluată de psihologi și popularizatori ai științei până în zilele noastre. Căutând numele răului, aceștia au apelat adesea la ideile lui Fromm, inclusiv la cele referitoare la narcisismul social (de grup). Cum îl recunoaștem pe narcisic? În primul rând, după semnele aparentei mulțumiri de sine, unul dintre acestea fiind plăcerea de a se asculta; respectivul nu este atent la ce spun alții sau doar simulează interesul, este foarte sensibil la orice critică, nu admite ideea că ar putea greși și consideră că tot ce-i aparține este perfect. În esență, este vorba despre „…lipsa de interes autentic față de lumea exterioară.” (Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, ed. cit.) De asemenea, adăugăm, este vorba despre o fundamentală lipsă de respect față de realitatea lipsită de legături cu interesele și investirile sale narcisice, strict subiective;  sau, în cel mai bun caz, de o deplină indiferență față de aceasta. Cât privește narcisismul social, Fromm îl socotește răul suprem, „sursă a violenței și a războiului”. Analiza narcisismului este continuată de Erich Fromm în The Anatomy of Human Destructiveness (1973), mai ales în legătură cu unul dintre cele mai malefice personaje ale istoriei, Hitler. Iată o pregnantă definiție a narcisismului malign: „Narcisismul poate fi atunci descris ca o stare a existenței în care numai persoana însăși, trupul său, nevoile sale, sentimentele sale, gândurile sale, posesiunile sale, orice și oricine percepute ca parte a sa sunt resimțite ca fiind pe deplin reale, în vreme ce oricine și orice care nu constituie o parte a persoanei sale sau care nu este un obiect al nevoilor sale nu este interesant, nu este complet real, este perceput doar prin recunoaștere intelectuală, dar fără consistență și culoare afectivă.” (Anatomia distructivității umane, 2015.) Observăm că narcisismul este descris ca o psihoză. Fromm ține însă cont de faptul că bolnavul de narcisism malign nu este un „nebun inofensiv”, aflat într-un ospiciu; ins potențial carismatic, tocmai datorită dereglărilor sale, el poate ajunge în poziții sociale importante. Prin urmare, în context trebuie discutată și problema morală a răului. Fromm nu se sfiește să afirme că există „nebuni răi” și „nebuni benigni”. Respectiva împărțire nu poate fi însă propusă decât de un moralist și nu de un psihiatru.

Erich Fromm discută și despre relația dintre stima de sine și narcisism, deschizând astfel o discuție neîncheiată până în zilele noastre, precum și despre valoarea narcisismului, atunci când acesta se prezintă în doze acceptabile.