Despre erotism și alți demoni

de Rodica Bretin
În literatură, ca în orice formă de artă, erotismul poate fi subsumat principiilor morale şi educaționale. În momentul în care creaţia unor autori deja consacraţi ca Ion Creangă, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi sau Geo Bogza a „alunecat“ din tiparele acceptate de societatea vremii în domeniul eroticului, au urmat nişte reacții prompte şi, uneori, exagerate. După apariţia volumului Poemul invectivă, avangardistul Geo Bogza ajunge pentru câteva zile în spatele gratiilor, la închisoarea Văcărești. Eliberat, autorul se foloseşte de dreptul la replică, justificându-şi creaţia: „Poemul invectivă este într-adevăr un cumplit atentat, însă nu la bunele moravuri, ci la existenţa liniştită a lumii. În paginile lui e un vitriol menit să ardă, să stupefieze şi să clatine din siguranţa lor de până acum pe oamenii prea împăcaţi cu soarta lor şi cu ei înşişi.“ Autorul ar avea deci ultimul cuvânt în privinţa operei sale, singura îngrădire acceptabilă fiind propria cenzură şi, aş adăuga eu, cea a esteticului.
Dacă literatura cultă este încă plină de tabuuri, începuturile omenirii au avut o deschidere neinhibată față de erotism, considerându-l singurul antidot împotriva spaimei atavice de moarte. Artistul căutător al eternei frumuseți n-a rezistat fascinaţiei Afroditei, chiar în perioadele istorice când normele sociale sau religioase exilaseră orice referire la actul erotic. Prezentă încă din desenele rupestre prin avataruri ale zeiței fertilității, senzualitatea a devenit o sursă de inspiraţie pe care artiști plastici, scriitori şi muzicieni au celebrat-o ca pe elementul-cheie al existenței omenești, cu un rol esenţial în evoluţia civilizației.
Erotismul se regăseşte în orice literatură demnă de acest nume − fie că este vorba de un naturalism explicit, fie că totul este sugerat, conotațiile sexuale luând forma aluziilor sau metaforelor − iar marii scriitori, inclusiv cei din zona fantasticului, n-au ezitat să îi exploreze posibilităţile.
Înzestrat cu o fantezie menită să îi suplinească neîmplinirile din viaţa cea de toate zilele, omul a inventat lumi în care totul este posibil, hrănindu-şi năzuinţa către altă realitate, diferită de cea cotidiană, limitatoare pentru orizontul său de aspiraţii. Fantasticul se declanşează de obicei prin intruziunea subită a unui element straniu, care perturbă ordinea lucrurilor, fără a se găsi sau căuta explicaţii plauzibile pentru insolitul acestei situaţii. De-a lungul timpului, genul a trecut prin numeroase forme de expresie, de fiecare dată concurând banalul, oferind o latură inedită dar verosimilă a realităţii. Exprimând nevoia autorului de a se desprinde de condiţionările exterioare pentru a se concentra asupra introspecţiei, fantasticul poate fi definit în relaţie cu visul, halucinaţia, reveria, iluzia, cu tot ce sfidează cauzalitatea, raţiunea, convenţiile şi rigoarea ştiinţelor. Înrudit cu magia, sacrul şi miticul, imaginarul cultivă ruptura în planurile existenţei. Odată ce misterul irumpe în viaţă, insinuându-se printre evenimentele cotidiene, desfăşurarea acţiunii nu face decât să îl amplifice, ce este de neconceput devine regulă, iar deznodământul adânceşte incertitudinea în loc să ofere vreo rezolvare. Lumea pe care o propune cititorului îşi are propria ei organizare şi condiţii de existenţă şi, odată acceptată, poate deveni un alt tip de normalitate.
Tema lumilor imaginare apare iniţial în mituri, basme, poveşti, balade, epopee, poeme eroice, având rădăcini în folclor, în legendele bazate pe evenimente istorice şi nu în ultimul rând în mitologie, unde omul se confruntă cu fiinţe fabuloase, iar mirificul se contopeşte cu realul plauzibil.
O a doua sursă a literaturii fantastice ar fi romanul romantic, amestec de fantezie şi meditație filosofică, terestru şi supranatural. Construcţia epică implică evaziuni în trecut sau experienţe onirice memorabile. Dacă „viața este un vis”, atunci autorul poate domina lumea pe care a creat-o, plasând-o între efemer şi absolut, până la pierderea conștiinței propriei identităţi. Dedublarea personalităţii, metamorfoze animaliere, viziuni obsesive, apariţii fantasmagorice sau terifiante, elemente magice din cărțile de demonologie, fascinația tenebrelor, sondaje în straturile profunde ale conştiinţei − nimic nu îi este străin creatorului demiurg. Inserţiile imaginarului amestecă satanicul cu feericul, burlescul cu bizarul şi tragicul, convertind situaţiile insolite într-o altfel de realitate. Viziunea include o percepere particulară a lumii, prin transgresarea sau chiar negarea categoriilor de spaţiu, timp şi cauzalitate. Evoluând de la fabulosul feeric din basme şi cel simbolic din proza lirică – în care sentimentul transcendentului e generat prin metaforă, alegorie şi simbol − şi trecând prin miraculosul mitico-magic şi filosofic, apoi prin cel enigmatic şi absurd din proza vizionară − bazată pe exacerbarea subiectivităţii, pe introversiune şi realitate interioară − s-a ajuns la realismul fantastic, unde iraţionalul intervine pe neaşteptate, într-un cadru familiar.
Frecventat cu asiduitate de autorii contemporani, spaţiul lumilor stranii nu a fost ocolit nici de scriitorii români. Dacă cea mai veche operă de ficţiune imaginativă este considerată „Istoria ieroglifică“ de Dimitrie Cantemir, în secolul al XIX-lea se conturează fantasticul literar. Un prim moment al definirii genului îl constituie nuvela „Sărmanul Dionis“, a lui Mihai Eminescu, comparabilă cu creaţiile marilor romantici germani – Jean Paul Richter, Novalis, E.T.A. Hoffmann, Adelbert von Chamisso −, francezi – Théophile Gautier şi Gérard de Nerval −, sau americani − Edgar Allan Poe şi Howard Phillips Lovecraft. Spaţiul eminescian este unul filosofic, în care reflecţiile despre timp, spaţiu, fabulosul ca modalitate de afirmare vizionară şi doctrina metempsihozei îi asigură originalitatea în contextul universal.
După Eminescu, imaginarul s-a insinuat în operele clasicilor I.L. Caragiale, Gala Galaction, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Alexandru Macedonski, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu. Un loc special îl ocupă proza lui Mircea Eliade, introducând fantasticul de tip magic, preluat de D.R.Popescu, Ştefan Bănulescu, George Bălăiţă, Tudor Dumitru Savu, dar și unul consolidat de postmodernism, ca în proza lui Mircea Horia Simionescu. În perioada contemporană, scriitori ca Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu şi Ştefan Agopian explorează posibilităţile realismului fantastic, care se diversifică prin scrierile lui Ioan Groşan, Mircea Cărtărescu, Doina Ruști, Filip Florian, autorii îndreptându-se treptat și spre alte subgenuri: fantasy sau science-fiction.
Spre deosebire de fantasy − plasat într-o lume de inspirație medievală unde miraculosul, magia și elementele supranaturale rămân esențiale −, în science-fiction verosimilul este anulat nu prin „împingerea la absurd“ a logicii şi raţiunii, ci prin absolutizarea ştiinţei.
Cultivat iniţial de maeştri romantici Edgar Allan Poe, Villiers de I’Isle Adam sau Howard Philips Lovecraft ca o manifestare a libertăţii imaginaţiei în raport cu normele rigide ale clasicismului, în science-fictionul ultimului secol s-au cristalizat două tendinţe: soft şi hard. Prima se inspiră din ştiinţe umaniste, ca ecologia, sociologia, antropologia, psihologia, futurologia, având subiecte legate de mutanţi, alieni, catastrofe ecologice, manipulări genetice, clonări, explozie demografică, utopie şi distopie, anabioză, teleportare. A doua promovează ştiinţele exacte − fizică, electronică, cibernetică, astrofizică, cosmologie –, cu teme subsumate: călătorie spaţială sau în timp, viteze superluminice, găuri negre, robotică, a patra dimensiune, universuri paralele.
În toată această bogăţie de teme sau motive factorul uman, cu sentimentele şi trăirile sale, ar trebuie să ocupe un loc central. Dacă în toate celelalte subgenuri ale fantasticului iubirea şi senzualitatea sunt prezente − din simplul motiv că fac parte din viaţă, iar arta este un proces de recreare a realităţii −, în science-fiction erotismul este sublim dar lipseşte cu desăvârşire, ca să îl parafrazez pe Caragiale. Cum şi cât dozează elementul erotic în opera sa, este alegerea oricărui creator. Însă când un întreg subgen literar se fereşte de săgeţile zeului Eros mai rău decât de ploaia acidă, înseamnă că „Huston, avem o problemă!“.
Scriitorii clasici şi moderni din main-stream consideră eroticul ca fiind o latură a existenţei umane şi o prezintă ca atare, fără excese dar şi fără autocenzurări care să cadă în ridicol. Cum s-a ajuns la un exil cvasitotal al senzualităţii din genul science-fiction? De unde vine frica, era să spun teroarea autorilor genului de a aborda, fie şi tangenţial, subiectul erotismului? Se tem să nu alunece într-un naturalism decadent, care ar fi în contrast cu albul uniformelor de stormtrooperi şi carcasele strălucitoare ale navelor fotonice?
Principala cauză a reluctanţei în a descrie, altfel decât din satelit, intimitatea unei relaţii interumane, pare să provină din misoginismul patriarhilor genului, care rezervaseră femeii un rol mai curând ornamental, de artificiu estetic în minunată lume nouă care aparţine bărbaţilor îmbrăcaţi în costume spaţiale asexuate. Această marginalizare a personajelor feminine se regăseşte şi în epic-fantasy, deşi cu totul altfel. Acolo, eroinele apar ca nişte cadâne culturiste, explodând de un sex-appeal care îngenunchează orice monstru. Şi cam atât. Dimensiunea psihologică are adâncimea bidimensională a benzilor desenate inspiratoare.
Revenind la science-fiction, femeia-obiect are un singur rol, cel de a scoate în evidenţă personajul masculin, fie că este un distrugător de lumi sau un mesia. Al doilea motiv al penuriei de sentimente în literatura de gen, ar fi mai curând o justificare. Civilizația noastră se îndreaptă spre o societate cibernetizată, care a renunţat, voit sau silită de împrejurări la trăiri umane, unde on-line-ul va urca pe soclul vechilor zei − deci autorii nu fac o omisiune, ci o descriere corectă a unui viitor previzibil. O societate sterilizată, cerebrală, din care simțămintele sunt exilate, unde ura sau iubirea sunt considerate tare ale trecutului, hologramele vor înlocui contactul fizic, iar viaţa se va muta în spaţiul virtual. Concluzia? Autorii distopiilor evită eroticul într-un act conştient şi asumat: sentimentele vor dispare oricum, de ce să ne mai batem capul cu ele? Mai bine să mai inventăm o lege-două a roboticii. Şi totul într-o lume ternă, searbădă, plictisitoare. În afara de valoarea de avertisment a mesajului să n-ajungem ca ei, pe cine interesează să citească despre aşa ceva?
Promotorii unui viitor aseptic şi asexuat pierd însă din vedere alte legi, ale biologiei. Instinctul de reproducere este singurul care s-a dovedit mai puternic decât cel de supravieţuire. Şi ce poate fi mai extrem decât o apocalipsă, o lume în prag de colaps, ameninţată de o invazie extraterestră, explozia soarelui devenit supernovă, pandemie, război galactic sau holocaust, catastrofe naturale la scară planetară, situaţii-limită în care sentimentele primare nu ar fi suprimate ci s-ar exacerba, trăirile căpătând o intensitate paroxistică. Ce fac însă personajele din science-fiction ajunse pe marginea abisului, când orologiul universal bate de sfârşitul lumii? Se comportă cerebral, mecanic, ca nişte roboţi care nu pot decât să urmeze directive implantate în conştiinţa lor de siliciu.
Mulţi autorii evită teritoriul minat al eroticului şi dintr-o teamă ce ar putea să pară firească. Deşi astăzi nimeni nu mai ajunge la închisoare asemeni lui Geo Bogza, autorii se autocenzurează singuri pentru a nu fi cumva blamaţi pentru prea multă îndrăzneală în creativitate. Şi aşa sf-ul se află cantonat între „genurile minore“, alături de crime, thriller, horror şi eroic-fantasy. În loc să îşi depăşească condiţia, această cenuşăreasă a literaturii main-stream continuă să îşi creeze propriile restricţii şi limitări, complăcându-se într-o bulă de confort în care autori şi cititori se simt ocrotiţi de fulgerele olimpiene ale criticii, fără să îşi dea seama că se află într-o închisoare narativă.
Teama de a explora teritoriul erotic vine şi din moştenirea comunistă a anilor de pionierat ai genului, în care singura iubire permisă era cea faţă de partid, în contrast cu blamatul libertinaj capitalist. Fantoma comunismului bântuie încă o literatură de anticipaţie tehnico-ştiinţifică ce se voia doar „a inginerilor şi tehnicienilor”. La moştenirea culturală s-a adăugat în timp un snobism literar, o tendinţă de a respinge orice are legătură cu naturalismul în artă, pe principiul „noi nu scriem cu sex şi violenţă, ca decadentul de Emile Zola. Noi suntem puri şi duri, din acelaşi aliaj cu navele care zboară cu viteza luminii, grăbite să lase în urmă tot ce este omenesc “.
Rândurile acestea nu reprezintă o pledoarie pentru latura comercială a eroticului, menită să atragă cititori cu prea puţin discernământ, amatori de picanterii. O scenă cu asemenea conotaţii trebuie scrisă doar dacă are relevanţă în caracterizarea personajelor sau evoluţia naraţiunii, altfel nu îşi are rostul în context.
Curentul science-fiction ar trebui să emoţioneze, nu doar să uimească. Să fie verosimil în ideea nimic omenesc nu mi-e străin − care nu se aplică societăţilor robotice, cu oameni de hârtie sau din pixeli, lumi ce seamănă mai degrabă cu jocurile video. Fără trăiri autentice personajele dau o senzaţie de artificialitate, devenind total anoste pentru lectorul obişnuit cu literatura main-stream, unde realitatea este recreată la un nivel superior de complexitate faţă de cea cotidiană. Orice cititor care se respectă vrea să vadă în mintea lui un film, mai degrabă decât un desen animat. Marile cărţi care au rămas în literatură prezintă întotdeauna conflicte umane, cadrul în care se petrece povestea rămânând un element de recuzită. Science-fiction-ul nu poate fi doar un pliant turistic de prezentare a unor lumi care arată spectaculos sub focul de artificii al constelaţiilor exotice. Sentimentele, dramatismul şi verosimilitatea sunt singurele prin care îşi poate câştiga locul în marea literatură, ieşind prin merite proprii dintre „genurile minore“.