Dead men can’t dream

– Te-ai dilit complet, îmi spune O’Sullivan. Ești tu sigur că ăla e?

– Știu, mă, dar ce vrei să fac? Dacă ai fi în locul meu, tu n-ai face la fel? N-ai vrea să știi?

– Hai că văd ce pot să aflu, îmi răspunde plictisit.

Sper să nu o scalde, n-aș vrea să insist. Ăștia ca O’Sullivan te miros imediat. Nu uită cui au făcut favoruri. După ce închide telefonul îmi și pare rău că l-am sunat. Până la urmă, vorba lui, de ce să-mi pese dacă n-am fost prieteni. Și n-am fost. Prieteniile nu sunt încurajate în companie. Mai ales cu angajații din țările producătoare. Le dai un deget și îți iau toată mână, de parcă ne ducem acolo cu ajutoare umanitare, nu cu afaceri.

Cu toate astea, de când am văzut filmulețul, orice aș face, tot la asta mă gândesc. Mă trezesc în ședințe sau la volan că îmi vin în minte imaginile. Am văzut niște copii dând foc unei anvelope uzate și mi-a venit să vomit. Gesturi mărunte, care uneori nici n-au legătură, îmi stârnesc amintiri cu omul ăla pe care nu știam că le am. Iar cel mai prost, când nu ești sigur de ceva, este că începi să întorci lucrurile pe toate părțile. Și începi să vezi semnele care atunci ți-au scăpat.

De exemplu, îmi tot vine în minte una dintre după-amiezile acelea în care te topeai de căldură. Rețeaua electrică picase din nou, liniile de producție s-au oprit și muncitorii au abandonat benzile de sortare a boabelor de cafea. Birourile s-au golit treptat. Doar pe plantație probabil că se mai muncea. Hai, boss, vii să mănânci? m-a întrebat Kizza. Știi că nu gătește nimeni ca Dembe. Știam.

Dembe, femeia vieții lui, a așezat în liniște farfuriile. Vorbea puțin, poate fiindcă abia rupea câteva cuvinte în engleză. S-a strecurat fără să mă privească, avea ceva sălbatic în comportament, ca o slugă necizelată. Kizza n-o includea decât rareori în conversațiile noastre, ieșea rar cu ea și gesturile de tandrețe erau reținute, ca din obligație. Totuși, când ne strângeam în grupuri și discuțiile deveneau animate, o numea femeia vieții sale. Nu era vreo frumusețe, avea trăsături comune – nas mare, ochi afundați în orbite. Nu aș fi recunoscut-o dacă o vedeam fără el. Când râdea însă, gura i se mărea dintr-odată și i se vedeau toți dinții. Ridurile din jurul gurii i se accentuau și o făceau să semene cu un cimpanzeu. În rest era ștearsă, nu purta bijuterii, părul îl ținea mereu sub un turban din batic, cum purtau femeile bătrâne. S-ar putea să fi fost mai în vârstă decât el, e greu de spus, pe pielea neagră ridurile nu se văd la fel. I-aș fi dat oricât între 30 și 50 de ani, era cumva fără vârstă, ca multe ugandeze. Dar n-aveam niciun drept să judec ce femei îi plăceau lui Kizza, cândva eram și eu mort după femeile cu pulpe zdravene.

Din bucătăria înghesuită ne-am mutat în mica lor cameră de zi. Măsuța s-a umplut cu sticle și pahare. Priveam pe fereastră cum ploua cu soare. Mirosea a pământ ud. Strada era plină de gropi și de noroi. Când nimereau în bălțile maronii, picăturile de ploaie parcă erau țepi. Bălți cu țepi. Dacă le priveai mult, aveai impresia că picăturile curgeau în sens invers, întâi erau noroi și se limpezeau pe măsură ce urcau spre cer. Păream preocupat, poate de-aia m-am trezit cu Kizza bătându-mă tare pe spate cheer up, boss, încât băutura mi-a sărit din pahar pe cămașă. Aveam tot pieptul ud. Mirosul de alcool tare și de ierburi m-a făcut să strănut. El râdea cu dinții lui ireal de albi. Fratele meu, și mi-a dat încă o palmă pe spate. Dembe, adu un prosop! Femeia a ieșit din bucătărie cu o cârpă zdrențuită. Au vorbit ceva în limba lor, apoi a dispărut și a revenit cu alta. Mi-a întins-o cu privirea plecată. Izglin, a spus ea. Izglin, i-am răspuns. Nu pricepeam ce spune, am crezut că e vreo urare de-a lor, mă cam luase de cap băutura. Zice că asta e curată, a râs Kizza și s-a repezit să îmi șteargă cămașa. Gestul m-a surprins, aproape că m-am dezechilibrat. Ea a mai spus ceva, iar el, jenat, mi-a îndesat cârpa în mână să mă șterg singur. S-a dus spre geam, ploaia se oprise. A tras storurile și încăperea s-a întunecat în nuanțe de portocaliu. Ventilatorul a început să bâzâie brusc din tavan, curentul revenise, dar era prea târziu să mă mai întorc la firmă. Oricum n-aveam nicio treabă urgentă. În câteva minute, după-amiaza a redevenit înăbușitoare. Cămașa mi s-a lipit de spate și transpirația mi se scurgea pe frunte. E iadul pe pământ, i-am zis. Da, aici e iadul pe pământ în multe feluri, mi-a răspuns și nu mai râdea, doar privea în pahar.

Asta e una dintre întâlnirile de care îmi amintesc clar. Restul, drumurile spre plantația de cafea, spre firmă, spre aeroport, se suprapun. Când eram acolo și făceam o mie de lucruri cu el după mine, mi se părea că știu totul despre el. Kizza vorbea întruna. Nici nu îl ascultam mereu, era doar un zgomot de fond liniștitor. Ca un radio lăsat pornit noaptea. Abia acum înțeleg că nu făcea decât să-și exerseze engleza. Se străduia să vorbească precum un american. Mai mult cum își închipuia el că vorbesc americanii, precipitat, lăsând cuvintele neterminate. După câteva pahare stâlcea cuvintele sau le amesteca cu dialectul lui (nu-mi amintesc care). Când începea cu dead men can’t dream  –  asta era expresia lui –  era clar, o luase iar pe ulei, visa cu ochii deschiși la ce-o să facă în State. Își făcea planuri legate de apartamentele și mașinile pe care o să le cumpere, de orașele pe care o să le viziteze. Hainele pe care o să le poarte, cluburile în care o să petreacă. Primul om de zăpadă, trupa în care o să cânte. Uneori recunoșteam în planurile lui lucruri despre care îi povestisem, altele poate le văzuse în filme sau poate și le închipuia. Fac orice, tund iarba, spăl mașini, plimb câinii. Doar să plec de aici. Să-mi trăiesc viața cum vreau eu. Liber. Nu l-am întrebat niciodată ce-i lipsea, mie mi se părea că o ducea mai bine ca mulți alții. Însă era dreptul lui să fie nemulțumit. Sau să viseze. Ca toți oamenii.

Dacă bea ceva mai mult, începea cu Nick, fratele meu alb, ești îngerul meu, te iubesc! Doar tu mă poți scoate din închisoarea asta, ești salvarea mea. Și se punea pe plâns. Categoric, îi răspundeam, dar durează mult cu actele. Mi-a fost clar de la început că asta urmărea. Nici nu știu de ce nu l-am ajutat să plece. Aș fi putut.

După patru zile primesc un mesaj de la O’Sullivan. Dă-mi mai multe detalii, sunt mai mulți cu numele ăsta. Îi scriu tot ce știu, adică mai nimic. De la companie e dificil de aflat ceva, dată fiind politica lor de confidențialitate. Și nici nu e indicat să întreb, că ridic suspiciuni. Cu ani în urmă, când am întrebat de ce am alt șofer-și-om-bun-la-toate, mi s-a răspuns sec celălalt nu mai lucrează pentru noi, n-a mai venit la muncă. În perioada aceea era ceva firesc să îți plece oamenii, industria petrolieră tocmai se pusese pe picioare și plătea mult mai bine. Ai noștri nici nu le făceau contracte de muncă. Într-un final, caut pe Google Street View și îi dau lui O’Sullivan o adresă aproximativă, unde îmi aminteam eu că locuia Kizza. Oricum se poate să mă fi înșelat, străzile s-au schimbat mult între timp. Mai puțin gropile și noroiul.

Trec câteva săptămâni, O’Sullivan nu mai dă niciun semn. Îmi văd de ale mele, vânzările merg prost. Conducerea visează la expansiune și pe piața din Europa. Nevastă-mea la fel, i-a rămas casa mică, de parcă nu ne-ajung ipotecile și Europa e la doi pași. Samantha își luxează glezna și are nevoie de repaos, încep iar dramele – are 9 ani și așa nu va ajunge niciodată o balerină profesionistă, toate visele i s-au năruit.

Într-o seară mă trezesc că mă sună. Cum ziceam, O’Sullivan este genul care își amintește întotdeauna cui a făcut favoruri.

– Ce faci, ai treabă? Vrei să ieșim la un pahar?

Vreau. Mai mult de curiozitate. Să văd ce vrea de la mine. Ne întâlnim la un bar nou, din suburbii, la jumătatea distanței dintre casele noastre. Vine direct de la consulat. Pare nedormit și cam neîngrijit.

– Băi, scuze, n-am mai dat niciun semn, mă ia el tare din prima. Taică-meu s-a pierdut de două ori în ultima lună. Până la urmă l-am dus la azil, nu mai puteam să am grijă singur de el. Știi că pe soră-mea n-o interesează. Până acum m-am ocupat eu de tot.

Habar n-aveam că O’Sullivan îl ținea pe taică-su la el. Nu pare genul. Vorbim un pic despre părinți și frați. Nu știu ce îmi vine să îi povestesc despre Jimmy, cum l-a lovit mașina când eram copii și cum, după accident, dintr-odată toată lumea știa care geamăn sunt pentru că nu mai avea cu cine să mă confunde. Dup-aia o dau pe glume. Îi spun că taică-meu încă se ține bine, când îl apucă își face singur de mâncare. Îi povestesc scenele epice, când îl găsesc cei de la azil reorganizându-le bucătăria la cinci dimineața, ca să facă specialitatea lui de orez cu chestia-aia-galbenă-indiană. Într-un final ajungem și la subiect.

– N-am aflat mare lucru, îmi spune. Am găsit doi cu numele ăsta și au vârste apropiate. Unul dintre ei a murit prin 2016, celălalt tocmai s-a mutat în provincie. Dar tu de unde ai filmulețul ăla de care ai zis? își amintește brusc. Arată-mi-l și mie.

– Mi l-a trimis cineva, un prieten din facultate. Așa, fără legătură cu nimic. Știa doar că înainte mergeam cu jobul în Uganda și era mai mult curios dacă e chiar așa de nasol acolo.

Caut filmul în telefon. Printre poze din excursia cu barca și Samantha în tutu roz la repetiții, ar putea trece ca o filmare plictisitoare și neînsemnată. Îi întind telefonul fără să apăs butonul de play. Mă uit în pahar cât O’Sullivan îl pornește. Dă sonorul mai tare și la început ia câte o gură din paharul cu gin tonic.

– Unde sunt aici, într-o piață?

– Pe stradă, undeva. Au tarabe peste tot, cu tot felul de căcaturi.

Deși încerc să privesc mereu în altă parte, ochii îmi fug spre ecran. Am văzut o singură dată clipul cap-coadă. Apoi, după ce mi s-a părut că-l recunosc pe Kizza, am derulat doar unde știam că-l arată mai de aproape. S-ar putea să mă fi înșelat, totuși. Sper. Filmarea e destul de proastă. La început, până să se îngrămădească în jurul lui, e luat de departe. Probabil cel care a filmat nu știa de la ce a pornit conflictul. A văzut doar niște îmbrânceli și niște oameni care strigau. Din păcate nu înțeleg mai nimic, sunetul e prost. Când ajunge la partea în care unul aruncă o cărămidă spre capul omului, O’Sullivan ia paharul în mână și nu îl mai lasă jos. Rămâne cu el la gură, cu buzele înmuiate, fără să bea. Întâi sunt doar câțiva care îl îmbrâncesc, îl împing în fața unei mașini, bărbatul (Kizza?) reușește să-și găsească echilibrul, lovește doar cu umărul portiera. Norocul lui că șoferul merge încet. Își dă și el seama de asta și încearcă să urce pe platforma din spate, unde sunt cuști cu găini și capre roșcate. Din spate, cineva îl lovește în cap cu un palet de lemn, atunci e momentul când începe să-i șiroiască sângele. Nu îți dai seama imediat, nu se distinge pe pielea neagră, cel puțin nu într-o filmare așa de proastă ca asta. Dintr-un unghi, la un moment dat când se întoarce, vezi că tricoul alb i se înroșește pe spate. Acela e momentul în care mi s-a părut prima dată că îl recunosc. Unii îl prind de mâini, îl lovesc cu picioarele. Se apără atât cât poate, deja s-au strâns mulți în jurul său. Câțiva tot încearcă să îl bage cu capul într-o anvelopă. Ratează, însă tot aruncă anvelopa și îl lovesc până amețește. E ca într-un joc macabru, în care trebuie să bagi din aruncare inele colorate pe un băț. Avea și Samantha unul când era bebeluș.

Acum vine partea cea mai urâtă, în care îl nimeresc. Are capul în anvelopa, i-o trag până peste umeri (abia mai poate să riposteze) și îi dau foc. Se zbate degeaba. E împins sau leșină din cauza fumului negru. Cât timp e căzut, se mai aruncă pe el cartoane și bucăți de lemn. Un scaun rupt. Câțiva încearcă să le îndepărteze cu picioarele, să nu ia foc cu totul. Cei mai mulți privesc și țipă. Se pare că se bucură.

Număr paharele suspendate deasupra tejghelei. Barmanița, cu două codițe roz împletite, mă întreabă dacă vreau ceva. Îi arăt paharul încă unul la fel. O’Sullivan îl golește în sfârșit pe al lui. Îl pune ușor jos și îl împinge mult în față.

– Nasol, frate. Dar de la ce a pornit scandalul?

Nu-mi e nici mie prea clar, cum ziceam sunetul e prost și nu prea înțeleg ce strigă ăia. Oricum nu știu mare lucru din ugandeză, că au dialecte.

– S-ar părea că omul era pe invers. Cel puțin așa mi-a zis și ăla care mi l-a trimis, așa scria pe site-ul de unde l-a luat. Nu știe de când e filmarea. A și fost scoasă de pe site-ul ăla la scurt timp, o fi fost raportată. Oricum, e nasol pentru bulangii în Uganda, pot să-i omoare dacă se află…

– Păi și omul ăla al tău…era? Ziceai că trăia cu o femeie.

Ridic din umeri. Cât poți să-i cunoști pe oameni? Uneori știi doar ce visează.

– Apropo, niciunul din ăia doi de care îți ziceam nu era căsătorit. Dar știi ce e interesant? Pe mă-sa unuia o chema cum ai zis tu…

– Dembe, completez eu.

– Da, așa.

– A cui era, a ăluia mort?

– Ce mai contează a cui? Te las pe tine să-ți alegi cum îți convine.

Stăm câteva clipe fără să ne spunem nimic.

– La cât de neclară e filmarea, continuă el, nici nu știu cum zici tu că l-ai recunoscut. Poate nici nu e ăla. Oricum pentru mine arată toți la fel.

– Și de ce a murit, știi? îl întreb eu într-un final.

– Ei, pe dracu, de unde?! O fi fost bolnav.

Cam asta a fost tot în seara aceea. Surprinzător, O’Sullivan nu voia nimic de la mine.