Crama lăutarilor

– Siiibiuuuu! Salam de Siiibiiiuuu!

După ce ţipa, Clăpăugu’ lua câte o felie de salam în mână şi o arunca în sus – de parcă ar fi fost o monedă neobişnuită –, apoi o prindea, şi-o potrivea pe limbă şi clefăia satisfăcut.

Maestrul Nelu Bosoi, ţigan şi el, avea pe vremea aia vreo cincizeci de ani. Stătea liniştit într-un colţ, în stânga Clăpăugului, şi fuma. Fuma Carpaţi şi scuipa firele de tutun ce-i rămâneau lipite de buze. Îşi ţinea coatele pe genunchi şi privea în podea în timp ce fumul se scurgea către tavan, acolo unde atârna un bec obosit şi unde dansau franjuri mari de pânză de păianjen încărcate de praf. Femeia de serviciu le zicea „tapalanţuri“, nu ştiu de ce. Cum nu ştiu nici de ce mama dracului nu punea mâna pe o mătură să le dea jos de acolo.

Cântasem pentru ultima oară în cârciumă la Chiralina. Nea Jaga la ţambal, Clăpăugul la acordeon, maestrul Bosoi la vioară şi mai era un tip care cânta la contrabas, dar al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Eu eram solist vocal. Mă găsise un preot şi i-a zis maică-mii că am voce şi i-a cerut să mă crească el, să-i fiu dascăl. Şi i-am fost o vreme. Mai târziu, după ce popa a murit, m-am învârtit de colo colo până ce m-a luat maestrul sub aripa lui.

Noaptea, Bosoi mă învăţa să cânt la vioară. El zicea că… Nu. Nu zicea nimic. Îmi dădea vioara, îmi arăta cum să o potrivesc în barbă şi-mi fixa degetele pe arcuş. Apoi fredona un cântec, iar eu trebuia să desluşesc cu arcuşul în coardele viorii. Sunetele. Muzica. Să scormonesc după ele. Să le pescuiesc. Să le prind. Să le agăţ. Să le cuceresc. Să le supun. Să mă supună.

Un fluture alb se învârtea în jurul becului. Tapalanţurile dansau. Dansa şi fumul care pleca din ţigara maestrului.

– Siiibiuuuu! ţipa Clăpăugu’. Salam de Siiibiiiuuu!

Maestrul avea momente când se purta ciudat. Cu totul ciudat. Avea momente când mă speria ori când îmi era milă de el. Suferea de plămâni, cred, şi erau seri în care tuşea atât de tare, încât eram aproape convins că e pe punctul de a-şi scuipa sufletul odată cu ultima expectoraţie. Tuşea. Iar ochii i se umpleau de lacrimi în timp ce venele-i stăteau să bubuie pe tâmple, grase ca nişte râme. Tuşea. Tuşea adânc, iar corpul lui zbârcit se-nconvoia sub tirania tusei.

Şi mai era un lucru care mă speria la el. De fapt, asta mă speria cel mai mult. Înainte de crizele de tuse, cânta. Cânta mereu aceeaşi piesă, înţepenit cu totul într-o poziţie nefirească. Doar mâna cu arcuşul părea să i se mişte, smulgând din vioară ţipete şi tânguieli nemaiauzite. Trupul, în rest, îi era cu totul neclintit, împietrit parcă de o zeitate neştiută tocmai în momentul în care ar fi vrut să se aşeze pe un scaun. Genunchii flexaţi, spinarea uşor curbată, capul plecat. Iar ochii… Ochii îi erau larg deschişi, deşi nu părea să privească undeva. Doar mâna dreaptă şi arcuşul se mişcau, făcând vioara să plângă.

– Băiete! îmi spunea uneori, când tusea violentă de după un astfel de recital îl lăsa să vorbească. Băiete, aş vrea să cânt într-o cramă, şoptea, după care adormea pentru vreo douăsprezece ore.

Adormea şi transpira în somn, cuprins de febră, semn că plămânii săi erau plini de putregai.

Când se trezea, îi ziceam că bine-ar fi să-l vadă un doctor, dar maestrul îmi arunca un zâmbet şi-mi spunea că nu doctori îi trebuie lui şi să-l mai las în pace cu spitalele, că nu o să calce niciodată p-acolo. Că mai bine moare acasă, în patul lui, dac-o fi să moară, decât într-un salon de tebecişti, cu găuri şi tuburi înfipte în el. Odată, ca să-mi arate ce pericole-l pândesc în spitale, mi-a povestit despre Milică, un prieten de-ai săi care s-a internat în Bucureşti. Doctorii i-au făcut găuri în piept şi i-au atârnat câte un furtun de fiecare plămân. Câte un furtun care se ducea într-un vas de sticlă, aşa, ca un borcan de vreo cinci litri, dintr-ăla de murături. Şi trebuia să stea în spital vreme de trei luni, cu borcanele lângă el, să facă injecţii şi tratamente complicate, poate chiar să-l opereze şi să-i decupeze petele de pe bojoci. N-a rezistat Milică întins în pat mai mult de-o săptămână. Şi, într-un miez de noapte, şi-a luat borcanele la subsuori, a păşit dincolo de fereastra salonului de la parter, apoi a alergat până la gard şi a încercat să-l sară. Dimineaţă, l-au găsit dincolo de gard, fără suflare, cu gâtul tăiat în cioburile blestematelor alea de borcane.

– Dacă nu-l trimiteam eu la spital, poate-ar mai fi trăit şi azi, a mârâit încruntat maestrul, semn că bine-ar fi să-mi ţin gura de-acum înainte.

Fusese chiar ultima noastră seară în Chiralina. La masa cea mare, oaspeţi erau nişte scriitori din Capitală. Nişte burtoşi beţivi care vorbeau cu gura plină şi gesticulau larg, ţinând în mâini bucăţi de friptură. Vreo două ore a stat cu ei şi prim-secretarul judeţului. Au râs, au mâncat şi au băut împreună. Scriitorul cel bărbos l-a şi înjurat râzând şi, în timp ce poeţii oraşului s-au făcut că vorbesc între ei, i-a spus în rime să-i sugă friptura sau aşa ceva. Prim-secretarul a hohotit, a ridicat un pahar cu vin în aer şi a ţinut un discurs de mulţumire scriitorimii. Şi toţi au aplaudat, chercheliţi, au ciocnit cu el şi s-au pus din nou pe mâncat. Bărbosul cu voce grea, baritonală, a strigat către Bosoi să-i cântăm ceva mai vesel, apoi ceva mai trist, după aia să cânte doar maestrul, din vioară, iar poeţii să recite câte o poezie, iar la sfârșit să facem toţi linişte, fiindcă e rândul lui să ne spună o poezie. Scriitorul recita solemn, vibrau geamurile când cuvintele îi alunecau pe buzele unsuroase. Era o poezie despre mame şi taţi, despre patrie, despre eroi şi despre sângele strâns în pocale. Şi, pe când poetul era pe cale să-şi spună ultima strofă, nu ştiu cum, maestrul Bosoi a început să se transforme. Inima mea s-a făcut cât un fir de nisip şi mi-a scrâşnit în dinţi în timp ce-mi vedeam maestrul stând în poziţia aceea nefirească, de parcă s-ar fi pregătit să arunce discul la Olimpiadă. Când vioara sa a început să ţipe, poeţii şi prozatorii şi-au scăpat, perplecşi, cartofii şi fripturile din mâini, bărbosului i se bulbucaseră ochii, iar barba năclăită de grăsime i se zburlise toată. Împietriseră şi chelnerii cu tăvile pe care clătitele flambate se incinerau ca nişte vrăjitoare arse pe rug.

Maestrul Bosoi era ţeapăn ca piciorul unui pod peste Dunăre. Privea în gol, avea genunchii flexaţi, spinarea uşor curbată şi capul plecat. Şi doar mâna dreaptă şi arcuşul se mişcau, făcând vioara să ţipe. Un pahar a plesnit undeva, din cauza intensităţii sunetului ori fiindcă cineva l-a strâns, de nervi, în pumn. Iar când, după un minut, vioara maestrului s-a oprit, poetul s-a dezlănţuit.

– Futu-vă-n cur de ţigani! a răcnit scriitorul, în timp ce maestrul meu abia se dezmeticea. Bă, ciorile dreacu’, ieşiţi afară, futu-vă-n cur să vă fut, cu orăcăielile voastre cu tot!

Un fluture alb se învârtea în jurul becului. Tapalanţurile dansau. Maestrul îşi terminase ţigara, iar pieptul lui părea că vrea să tuşească.

Stăteam în magazia aia şi mâncam salam de Sibiu şi caşcaval. Fără pâine. Tanti Coca, ospătăriţa, ne strecurase platoul pe şest. Îl ciordise pentru noi de la bucătărie. Aveam şi trei beri Azuga, pe care le treceam de la unul la altul.

Dincolo, poeţii se certau, în timp ce, la noi, fluturele se aşezase pe un perete.

– Ce ne-ai făcut, maestre? a întrebat nea Jaga. Ăştia ne dau afară. De mâine, o să cântăm la strung, să vezi.

– O să cântăm pe mă-sa! s-a oţărât tipul de la contrabas.

– Trebuie să mergem într-o cramă, a şoptit maestrul Bosoi. Să mergem într-o cramă, la subsol. Într-un beci.

După aceea maestrul a început să tuşească. S-a prăbuşit în genunchi şi tuşea. Tuşea chircit ca pentru rugăciune, de parcă se răstea la Dumnezeu. Într-un final a adormit acolo, pe podea, cu vioara lângă el, în timp ce noi stăteam în jurul lui, neştiind ce să facem.

Dincolo de uşa magaziei, scriitorii beţi se pupau în fund unul pe altul după ce îşi citeau poeziile.

Eu mă rugam la Domnul, aşa cum învăţasem de la preotul care mă luase să-i fiu dascăl, mă rugam la Domnul să aibă grijă de maestrul meu şi să-l ierte, chiar dacă se răstise la El.

– Hai să mergem de-aci, l-am auzit pe nea Jaga. Hai să mergem! Ştiu eu o cramă. Hai să-l ducem acolo, dacă asta-şi doreşte.

Aşa că l-am luat pe maestru în cârcă şi am ieşit. Jur că am trecut toţi, cărând contrabasul, ţambalul şi pe maestrul Bosoi în cârcă, am trecuţi toţi, aşa, prin faţa găştii de scriitori clămpăniţi. Bărbosul s-a ridicat în picioare şi arăta spre noi cum ar fi arătat Iisus către Iuda la cina cea de taină, dacă ar fi ştiut, într-adevăr, că-l va trăda.

Afară era pustiu, întuneric şi frig. Curent electric, nu ştiu cum, avea doar Chiralina, aşa că am orbecăit pe străzile oraşului până ce am nimerit o casă din centru, acolo unde locuiau surorile lui Jaga. Femeile aveau lumânări mari şi albe, de cununie, cu care îşi luminau încăperile. Pe scările către beci mirosea a igrasie şi, în timp ce coboram, în cârca mea maestrul se trezise.

Crama era un tunel parcă fără sfârşit, iar pereţii ei erau ticsiţi de rafturi cu sticle de vin. Zeci de mii de sticle, vechi de decenii, ceruite la capete şi acoperite de praf. O vinotecă superbă care aparţinuse, avea să ne spună una dintre surorile lui Jaga, vechiului proprietar al clădirii. Tipul abandonase totul când fugise din ţară. Înainte să plece, prin anii ’60, zidise intrarea în pivniţă, însă fusese descoperită cu câteva săptămâni în urmă de bărbaţii casei. Femeile spuneau că e un blestem. De când dibuiseră crama, cumnaţii lui Jaga erau beţi de dimineaţă până seara. Îşi potoleau setea cu Niculiţel din anii ’30 şi se spălau pe faţă cu Murfatlar din timpul războiului. De vinurile străine nu se atingeau – cică erau ori prea dulci, ori prea acre şi le dădeau dureri de cap.

Maestrul Bosoi ne-a arătat unde să stăm, i-a spus Clăpăugului să zică ceva din acordeon, l-a ajutat pe Jaga să-şi instaleze ţambalul, iar pe mine m-a pus să-i desfac un vin. Pe sticlă scria Chateau Haut Brion 1933 şi jur că simt şi astăzi gustul lui.

După ce surorile lui Jaga s-au dus la culcare, maestrul Bosoi ne-a pus să-l acompaniem. Să încercăm să ducem sunetele până acolo unde le duce el cu vioara.

Clăpăugul trăgea de acordeon ca dintr-o bucată de plastilină, Jaga plesnea ţambalul cu poftă, tipul de la contrabas ciupea coardele cu mâna. Eu lălăiam. Nu aveam versuri pentru ce voia Bosoi, aşa că lălăiam fără sens. Era gata să pufnesc în râs când, în lumina portocalie a lumânărilor, am văzut trupul maestrului înţepenind. Doar arcuşu-i chinuia vioara, făcând-o să ţipe. Următorul a fost tipul de la contrabas. Am văzut cum i se încovoaie corpul, apoi cum doar degetele îşi păstrează mobilitatea, ciupind coardele contrabasului. Mi-am ridicat vocea şi a fost o clipă când n-am mai simţit nimic. Tavanul hrubei a părut că se desface, iar că păsări mari şi albe planează spre mine. Îngeri cum nu credeam că există, într-adevăr, au coborât lângă noi şi abia atunci am înţeles ce vedea maestrul când muzica îl îngheţa cu totul în poziţia aceea neobişnuită.

Dispăruseră pereţii hrubei, dispăruseră sticlele de vin, era doar o câmpie verde. Şi păsările-înger în jurul nostru. Erau acolo, lângă noi sau, mai degrabă, noi eram acolo, lângă ele. Fiindcă doar muzica noastră fără ritm mai avea legătură cu întunericul hrubei din care veneam.

Restul e lipsit de importanţă. De-atunci au trecut mai bine de douăzeci de ani. În seara aia, când a năvălit miliţia în hruba din centru, m-au găsit doar pe mine. M-au bătut, mi-au rupt degetele, mi-au crestat limba cu lama, mi-au spart dinţii. M-au întrebat de Bosoi şi de ceilalţi, însă nu am ştiut ce să le spun.

Am tăcut. Şi, de atunci, n-am mai vorbit niciodată. Vocea mea a rămas acolo, lângă vioara maestrului meu, lângă ţambalul lui nea Jaga, lângă acordeonul Clăpăugului. Lângă ei. În lumea păsărilor-înger.

Ieri l-am văzut pe poetul bărbos la televizor. Recita o poezie despre mame şi taţi, despre patrie, despre eroi şi despre sângele strâns în pocale.

Eu caut o cramă şi un instrument la care să pot cânta cu degetele mele rupte.

* Povestire din volumul „Omulețul din perete și alte povestiri fantastice”, Editura Nemira, 2019