Portarul o întreabă unde merge, iar când aude că e pentru angajare, îi indică etajul doi, la serviciul personal. Coridoarele sunt întunecoase și strâmte, și când intră în camera cu glasvand e izbită de un val de fum. Câteva femei trecute, cu cafelele în față, pe birou, stau de vorbă și le zic tare, în vreme ce în celălalt colț dactilografa bate furibund la mașină.

– Ați sosit prea târziu, îi spune plictisită una dintre ele, când află despre ce e vorba. Nu mai avem niciun post.

– Bine, dar abia ieri a apărut anunțul în ziar.

– Ai liceul?

– Da, am terminat anul trecut.

– Și până acum ce-ai făcut? Ă? Veniți să vă angajați după un an, și între timp, cine știe ce ați făcut: rujul ruj, unghiile făcute… noi nu angajăm paparude. Munca e grea. Nouă ne trebuie oameni care să lucreze.

– O să lucrez…

– Și noi de unde să știm dacă o să lucrezi sau nu? Noi te angajăm și, după aia, mata intri în concediu, chiulești, stai șase luni în prenatal și postnatal și urmează concediul pentru îngrijirea copilului. Ia zi!  Nu-i așa? Femeile nu sunt de încredere, nu putem risca.

– Bine, dar legea…

– Ce știi dumneata de lege? Ă? Auzi domne, mă învață ea pe mine legea! Știi să bați la mașină?

– Nu.

– Nu știi. Și cam ce știi dumneata, mă rog?

– Nu știu cam ce…

– Păi nu știi. Vă dau ăia drumu’ din liceu fără să fie nimic de capul vostru. Și noi să vă angajăm… Du-te și tu și vorbește la direcție.

*

Directorul o măsoară de jos în sus, în timp ce ea îi explică despre ce e vorba.

– Sigur că da, zice directorul, zâmbind strâmb. Doar sunteți o fată drăguță… Va trebui să ne întâlnim după-masă și să-mi explicați mai clar situația, fiindcă sunt câteva puncte asupra cărora mai trebuie insistat. De pildă, sunteți căsătorită?

– Nu.

– Foarte bine. Foarte bine.

*

Directorul are un apartament de patru camere aranjat cu gust. Soția tocmai a plecat în concediu, cu copilul. O servește cu băutură și țigări. Dă drumul la magnetofon. O invită la dans. La cincizeci de ani, bărbații dansând sunt hidoși, bâțâindu-și șuncile, congestionați și, mai ales, zâmbind și râzând inconștienți de grotescul cu care se expun.

– Ce vrei, în viață trebuie să te descurci, fiindcă așa e viața, îi explică el, cu un aer de pedagog. Vino mâine la mine, la prima oră și se va aranja. Ești o fată drăguță.

*

– Tovarășul director nu este aici astăzi, o repede secretara, întorcându-se apoi retoric spre cealaltă femeie: Dar cine i-a dat voie tovarășei să intre în întreprindere? Te rog să le atragi atenția celor de la poartă să-și facă datoria cum trebuie, că de-aia sunt plătiți.

– Poftim afară, domnișoară! o împinge de la spate femeia de la Personal-Învățământ.

– Și când pot să mai viu?… întreabă.

– Altădată, când o fi și tovarășul director aici, zice secretara.

Când închide ușa, din spatele ei răzbesc hohotele celor două: una necheza ca un cal, în timp ce cealaltă chițăia.

*

Portarul o întreabă dacă nu a mai fost și zilele trecute.

– Ba da.

– Pentru angajare, nu?

– Da.

– Nu avem posturi, domnișoară. Nu mai insistați. Duceți-vă mai bine la Forțele de muncă.

– Am fost.

– Și?

– Și nimic. Vă rog să mă lăsați să intru. Mă duc la direcție.

– Aveți bon de intrare?

– Nu.

– Atunci veniți mâine.

–  Vin aici de atâtea zile și nu reușesc nici măcar să-l găsesc pe director.

Portarul o măsoară cu privirea și zice, insinuant:

– S-ar putea aranja.

Are fața buhăită și roșie, și miroase a acru de la vin.

– S-ar putea aranja, repetă, și rânjește cu gura până la urechi.

*

Acum nici portarul nu mai vrea s-o ajute.

– Nu e aici tovarășul director. Vezi-ți de treabă.

– Dar…

– Tu nu auzi?

– Bine, dar…

– Ce vrei să zici? Ă? Vrei ceva? o întreabă el bătăios.

Ea tace și izbucnește-n plâns.

– Lasă ifosele! o repede el. Să nu te mai prind pe aici! Ei, putoare…

*

În parcul de lângă întreprindere nu mai e nimeni în afară de ea, plângând pe bancă. Dar, după o vreme, pe trotuarul de vizavi trece un  grup de muncitori.

– Ce faci, fată? Hai cu noi.

– Las-o mă. Nu vezi că plânge?

– E mișto, gagiculina. Ce e fată, ți-a tras broscarii plasă?

Unul dintre muncitori a venit și s-a așezat alături de ea.

– De ce plângi? Ia zi, parcă te-am văzut zilele astea agitându-te pe la personal, lucrezi la noi?

– Nuuuu! răspunde ea și plânge și mai tare.

– Da’de ce plângi?

– Nu reușesc să mă angaje-e-ez…

– Și pentru atâta lucru… Asta e tot? Lasă, nu mai plânge așa! Hai cu noi. Ai unde să stai? Nu? Ei, lasă că le aranjăm noi pe toate.

*

În camera mică, de la subsol, e aer stătut, dar e cald.

– Știi că ești o fată drăguță?

– Da? Chiar îți plac?

– Îhî. Numai că ești prea tristă. Uite, eu nu sunt așa. Nu trebuie să le pui pe toate la suflet. Ia lucrurile așa cum sunt! Când nu mai ține, îi dau dracului pe toți și mă duc acasă la ai mei, la țară.

– Eu nu am unde să mă duc. Mama a murit, iar tata e la închisoare.

*

Vise. Speranțe. Planuri. Și, într-o zi, vine și îi zice că s-a aranjat. Or să o angajeze. E vorba de un curs de calificare de câteva luni. Trebuie să se ducă să-și facă un control medical și gata.

*

– Am venit după rezultatul analizelor.

– Cum vă numiți? Dați-mi buletinul.

Nu i se găsește rezultatul, dar vine un doctor și o ia în cabinet.

– Pentru ce vă trebuie analizele?

– Pentru angajare.

– Sunteți căsătorită?

– Nu.

Doctorul o privește peste ochelari și clatină din cap:

– Nenorocito! Și de unde ai recoltat beleaua?

Îi spune că o să-i dea o recomandare pentru spitalul dermato. Îi spune că e grav, foarte grav. Îi spune că trebuie să-i declare pe toți cu care a avut contact în ultimul timp. O întreabă câți ani are, și clatină din cap dezaprobator…