Vânătorii lumii de dincolo
de Dan Apostol
Peşti: roşii, cu ochi aidoma unor globuri de gelatină, cenuşii ca oţelul, cu trupuri prelungi şi dinţi arcuiţi spre-napoi, albaştri, cu capete-ciocan şi pielea rugoasă. Movile de stridii duhnind a mâl, sare şi fosfor. Homari forfecând văzduhul, sardine ce se zvârcoleau între blocuri de gheaţă. Şi undeva, în zare, privind veşnic spre larg, fecioara de bronz care veghea bătrânul port al lui Andersen.
Lumina palidă a zorilor învăluia totul într-o boare nelămurită. Făpturile mării păreau să foşgăie pe tarabe, să forfotească în lumea lor, unde oamenii erau cei străini, nechemaţi. Dintotdeauna mă fascinase poporul adâncurilor – poate pentru că venea de-aşa departe şi era atât de altfel…
Un tumult de voci a izbucnit în spate, după nişte mormane de lăzi. Am aşteptat să se stingă însă creştea, câţiva curioşi au grăbit într-acolo şi i-am urmat. Răbufnirile gloatei mă lăsau rece, dar, uneori, un chip hilar, o îmbulzeală de trupuri, grotescă în contre-jour, o grimasă, un rânjet sau o lacrimă meritau căutarea.
Larma se descompunea în vorbe, arţăgoase, căzând ca nişte bolovani.
– Vrei să mănânci? Na, mai ţine, încă una, şi încă!
Mi-am croit anevoie drum până la masa de piatră îndărătul căreia trei bărbaţi trăgeau, înghionteau, târau, un lungan slăbănog, care strângea în braţe o halcă de ton, ferindu-se cu stângăcie de palme şi pumni. Păgubitul urla acum:
– La poliţie! După gratii…
Gură-cască îi ţineau partea, unii râzând, alţii mânaţi de-o sfântă indignare. Nimeni nu se uita la ghetele scâlciate, la pantalonii ferfeniţiţi, la hanoracul umflat de petice. Nenorocitul furase – de foame, din lene, din viciu? Cui să-i pese… Când au răsunat fluierele şi s-au ivit oamenii cu căşti-clopot, negre, am făcut un pas înainte.
Atunci, unul din cei care-şi înfipseseră ghearele în pradă şi-a luat avânt, lovind obrazul ascuns de glugă. Ca trezit din somn, vagabondul a lepădat carnea şi a ţâşnit deodată, năzuind să scape. Hanoracul s-a rupt în mâinile cerberilor şi am văzut valul de şuviţe năpădind puloverul jegos, ochii enormi, de un violet-clocotitor, chipul parcă sculptat în alabastru. Era o femeie.
Poliţiştii au oprit-o scurt, ca un zid. Înviorată, mulţimea fierbea – toţi voiau să fie martori, să declare, să… M-a cuprins o scârbă grea, leşioasă. De ce nu-şi vedeau de ale lor?!
– Cât este paguba?
Am întrebat o dată, de două ori; a treia, am răcnit:
– Hei! Mai tăceţi dracului!!
S-au răsucit spre mine uluiţi, poliţiştii cu un început de încruntare.
– Îţi dau de cinci ori cât face, i-am retezat-o negustorului, un turc grăsan, ajuns în pragul apoplexiei.
Asta l-a calmat aidoma unui duş rece. A bâiguit o sumă, i-am numărat în grabă bancnotele, poliţiştii au rupt o chitanţă, iar ceilalţi au prins să se-mprăştie, mârâind a dezamăgire.
M-am aplecat, luând carnea îngheţată, haina, am mai pus un pumn de hârtii şi monezi, i le-am întins femeii. Răsufla greu, trăgând neîncetat, fără să-şi dea seama, de marginea puloverului.
– Ia-le, am spus. Te rog…
Şi, pentru că nu se clintea, i le-am îndesat în braţe, întorcându-mă brusc, ca să nu-mi vadă ruşinea, furia.
Am ieşit din piaţă aproape alergând. Pe străzile încă albe de bruma dimineţii, printre casele din ardezie şi bazalt, mă obseda privirea pe care mi-o aruncase, ca a unui rătăcit din altă lume. Veneticul scăpat de cloaca-i orientală şi burghezii noştri, brute respectabile, nu-i văzuseră osteneala, spaima, nu-i auziseră strigătul mut…
Urcând treptele spre portalul păzit de lei încremeniţi am desluşit gâfâitul cuiva în urma mea. Am descuiat poarta, uitându-mă într-o doară peste umăr – şi-am scăpat cheia.
La un pas, aţintindu-mă cu ochii aceia mustrători, în puloverul şi pantalonii zdrenţuiţi, stătea femeia. Nu mai avea hanoracul, bucata de peşte; nici banii. Era cu mâinile goale şi tremura în burniţa măruntă, care tocmai se pornise.
Câteva clipe, poate minute, am privit-o neîncrezător, aproape înfricoşat. Apoi i-am făcut semn să vină.
Înăuntru, cald şi linişte. Înainte să plec pornisem caloriferele, ridicând storurile ca să intre lumina dăruită cu atâta zgârcenie de soarele Nordului.
M-am uitat la femeia străzii, la hainele-i jilave, la ghetele rupte. Am deschis un dulap. Am scotocit, am scos o pătură şi nişte papuci îmblăniţi.
– Poţi să… am început, însă vorbele mi s-au poticnit în gâtlej, abrupt.
Fără şovăială, acolo, în prag, femeia se dezbrăca. Îşi scosese ghetele, pantalonii, şi-a tras puloverul peste cap. Nu mai avea altceva pe ea şi aşa, goală, părea şi mai înaltă, şi mai slabă, cu oase delicate, cu pielea de un alb translucid, cu pletele ajungându-i la glezne. Nu izbuteam să-i ghicesc vârsta – treizeci sau, poate, cincizeci de ani. Trupul, doar muşchi prelungi era aidoma unui şarpe. Fără şolduri, pântece, sâni, fără rotunjimi de prisos. Şi fără alte pete de culoare decât cele două mure care-şi scurseseră zeama vineţie pe pieptul de puberă.
Era ceva nefiresc în trupul acela, care mi se arăta nu oferindu-se, nu sfidător, ci cu o imensă, inumană nepăsare, de parcă nu eram mai viu decât coloanele ce ţineau tavanul pictat… Înfiorându-mă, am trecut pe lângă ea lăsând pătura să-i cadă la picioare şi am urcat scara încolăcită spre etaj. Din urmă, nu venea decât tăcerea.
*
M-a trezit muzica: suavă, tristă, aducând atâta sfâşiere şi atâta împăcare… Beethoven, Sonata Lunii. Iarăşi.
M-am îmbrăcat, pe când pianul nevăzut îşi înălţa ruga spre un cer nepăsător la durerile omeneşti, golit de înţeles şi de simţiri, străin. Coborând treptele de marmură neagră, trecând prin bibliotecă, prin holuri, ştiam unde şi cum o voi găsi. Şi, negreşit, femeia era în galerie. Printre tablouri, armuri, statui, incunabule. Printre vitrinele al căror cristal întorcea lumina, înmiită. Plutind de la una la alta, ca o făptură a mării, ce nu învăţase să meargă. Ca o sirenă care unduia în abisul de sunete, veşnic zbuciumat sub înşelătoarea-i linişte.
Un tablou schimbat. O pescăriţă flamandă luată de lângă armura spaniolă. Parcă am văzut crisparea chipului tânăr topindu-se, parcă i-am auzit oftatul de uşurare. Cât de orb fusesem: să pun prigonita lângă vânător… O ghioagă cu aripi zimţuite vârâtă între mănuşile de fier normande, un claymore scos dintre muschetele lui Vauban.
M-am lăsat pe un jilţ florentin, uitându-mă la femeia aceea – cerşetoarea în zdrenţe…?! – care scotea la iveală lehamitea, nepăsarea ce mă otrăveau de la o vreme. Nu-mi mai dădeam osteneala ca înainte şi nimic nu mai era unde ar fi trebuit să fie. Dar… cum de ştia atâtea?
Ultimele acorduri se stinseseră. Ea s-a oprit. Apoi, fără grabă, a întors caseta, a pus-o din nou. Ar fi ascultat la nesfârşit sonata aceea. Şi Requiem-ul de Mozart. Şi Nabucco. Şi…
Cine era femeia asta?
De o lună nu ieşise din casă. În halatul prea scurt, cu părul nestrâns, şiroind ca un pârâu argintiu-sclipitor, rătăcea dintr-o încăpere într-alta, făcând să dispară tot ce supăra ochiul, preschimbându-mi galeria într-un labirint de mici muzee, fiecare cu frumuseţile, cu împlinirea lui.
Învăţase repede rostul unor lucruri ce nu-i păreau cunoscute: frigiderul, casetofonul, robinetele. Doar de televizor nu se atingea, nu voia să vadă, să audă nebunia ce se revărsa dinăuntru.
Şi nici de cărţi. O singură dată o găsisem privind una clipe ce s-au lungit nespus; apoi a aşezat-o cu grijă în raft şi mi s-a năzărit că o lacrimă i s-a scurs pe obrazul ascuns îndată de pletele scuturate a neputinţă.
Pe ea voise turcul s-o vadă în cătuşe, pe ea o lovise docherul, pe ea o înşfăcaseră poliţiştii cu gheare de cremene? Ei îi dădusem pomană o halcă de peşte îngheţat şi nişte mărunţiş?!
Am simţit că roşesc şi mi-am plecat privirea. Când am cutezat s-o ridic, femeia trecea pe dinainte-mi şi ochii ni s-au întâlnit, zăbovind, ai mei cufundaţi în violetul noptatic, ai ei aţintindu-mă cercetător, aproape cu asprime, dar fără să se mai ferească.
*
Valurile s-au retras, lăsându-şi ofranda la picioarele-cozi. Nimicuri: scoici sidefii, perle de sticlă şi pietricele şlefuite. Dar era de-ajuns ca fiica mării să ştie că ai ei n-o uitaseră. Şi nici eu.
– …când a vrut să-l urmeze i-au spus că va pierde tot. Nemurirea, libertatea din neîngrăditele adâncuri. Şi totuşi a plecat. Fără să se uite în urmă, fără păreri de rău… Păcat că el n-a înţeles, n-a meritat jertfa.
Gilda se oprise înaintea stâncii de pe care Mica Sirenă plângea lumea unde se născuse, cea în care pierea. O privea fără să ia seama la stropii ce îi muiaseră rochia, lipind-o de trup ca pe o altă piele, încreţită, albastră. Vântul îi flutura pletele grele şi femeia de carne şi sânge înfrunta vijelia neclintită, asemeni celei de bronz, ca un stindard înfipt pe faleza crenelată.
Rămăsesem alături de ea, în bătaia furtunii de primăvară, vorbind ore în şir, strigând uneori, ca să acopăr tunetul talazurilor. Îmi plăcea povestea lui Andersen; dar era mai mult de-atât, o simţeam cu întreaga-mi fiinţă, aş fi vrut ca făptura apelor să nu-şi fi irosit viaţa şi darurile pentru un nemernic. De ce ticăloşii aveau mereu parte de toate, chiar şi de visurile neîmplinite ale altora? Aşa fusese oriunde, dintotdeauna. Şi atunci, care era rostul nostru, ce ne deosebea de fiare?
Un val m-a împroşcat din creştet până-n tălpi. Apa era rece, înspumată şi mirosea a alge moarte. Dar n-aveam să plec atâta vreme cât ea…
Gilda s-a răsucit brusc spre mine – nefericitul, zgribulit în canadiană şi blue-jeans – şi a pornit înapoi. Mi se păruse sau în ochii imenşi licărea un zâmbet? Şi cum de nu se-nvineţea de frig? Îşi luase doar rochia şi era desculţă – nu se deprindea cu pantofii şi nu purta cizmele scurte, moi, pe care şi le alesese, decât pe zăpadă.
– Gilda… am şoptit.
S-a uitat la mine, aşteptând. Ştia că-i dădusem un nume după ce şase luni nu scosese o vorbă. Dar înţelegea tot ce – rostit sau nu – se îngrămădise în sufletul meu de-atâţia ani şi acum răbufnea ca un şuvoi cu neputinţă de stăvilit? Ştia ce aş fi vrut să-i spun… dacă nu era frica să nu fugă, să nu mă lase iarăşi singur, cu viaţa-mi pe care abia după ce a umplut-o ea pricepusem cât era de goală?
Mi-am înghiţit cuvintele odată cu nodul din gât, potrivindu-mi paşii după ai ei. Aşa de aproape şi de neatins… Două sute de zile, două sute de nopţi – le numărasem, zbuciumându-mă în fiecare la fel, ars de nelinişti, de întrebările ce n-aveau să afle răspuns…
Am tresărit, cu inima ţâşnind într-un galop nebun. Degete reci, uşoare ca primii fulgi îmi atingeau tâmpla, obrazul. Şi mâna Gildei a apucat-o pe a mea. Ajunsesem pe bulevardul Rasmussen, oamenii întorceau capul, bicicliştii claxonau, dar n-auzeam nimic, nu vedeam decât unduirea pletelor-râuri, zbaterea faldurilor de catifea dezvelind pulpele, tălpile ce parcă nici n-atingeau caldarâmul negru.
Mergeam, împreună, acasă.
*
Lumina devenise atât de săracă încât am tras storurile. De-ndată, zecile de becuri fluorescente au inundat galeria în lumina lor albă, lăptoasă. Începusem din zori şi acum tabloul era, în sfârşit, gata: după săptămâni de trudă, pânza fusese curăţată, iar pictura recăpătase culorile aşternute de Cranach.
Încă o frântură din ce eu numeam civilizaţie scăpase de la pieire – încă o piedică pusă în calea minciunilor virtuale, a prostiei şi egoismului. Căci asta ne adusese Mileniul Trei: Preşedinţi cu mutre de gigolo urlând să luăm aminte la Atotputernicia Lor, preasfinţiţi vânzând iluzia Vieţii de Apoi cu tupeul renăscut din toropeala Raţiunii, o Europă în care toţi trebuiau să gândească la fel, o Copenhagă unde urmaşii vikingilor n-aveau loc pe străzi, în autobuze, de turbane, burnusuri, şalvari şi iaşmace.
În loc de armată ne mândream cu bravii agenţi de bursă, flota o vândusem pe maldăre de jocuri video, castelul lui Hamlet era discotecă. Iar muzeele, bibliotecile noastre… Pustii, cimitire ale unei înţelepciuni apuse.
Dar nu îmi mai păsa. Izbutisem să scap de otrava noii lumi – şi acum o aveam pe Gilda.
Se schimbase cu totul, iar tresăririle de jivină hăituită i se pierdeau în sărutul cu care mă trezea în fiecare dimineaţă, în bucuria simplă şi mistuitoare de a trăi alături. Ne plăceau aceleaşi lucruri, aceeaşi muzică, aceleaşi ore ale zilei, ale nopţii. Ne înţelegeam din priviri, fiecare ştia ce simţea celălalt – era ca într-o poveste de Andersen.
Lucram din nou, marile muzee din Paris, din Haga îmi trimiteau piesă după piesă şi Gilda mă veghea ca o umbră, nevăzută dar mereu acolo, din zori până-n seară. Apoi…
Era timpul. Mereu acelaşi ritual. Urcam, intrând în dormitor. Aprindeam lumina, mă prefăceam uimit că n-o găsesc şi începeam s-o caut. Şi mereu era în altă parte, ascunsă după vreo armură, într-un dulap, înfăşurată în draperii, unduind în bazinul de marmură, plin cu apă parfumată. Uneori lăsa înadins o şuviţă, o mână, un picior la vedere; dar o ocoleam şi într-un târziu se arăta, tremurând de aşteptare, şerpuind aidoma unei flăcări argintii. Iar eu mă grăbeam să supun trupul fremătător, care se înnoda în juru-mi cu strigăte mute, cu…
Unde era astăzi? Încăpere după încăpere, ungher după ungher. Nimeni.
Şi deodată, asurzitor în liniştea nopţii, vuietul bronzului căzut pe podeaua de piatră. Venea din galerie. Am pornit într-acolo, râzând – până şi umbrelor li se întâmplă să mai răstoarne câte ceva.
Trecând printre vitrine şi socluri nu dădeam de nimic clintit din loc. Stinsesem mai toate becurile, dar, la capătul sălii, penumbra pâlpâia roşiatic. Un foc?! Am iuţit pasul, luând-o la fugă când a răsunat strigătul răguşit, curmat într-o clipă. Un sâsâit ca de şarpe, trezind ecouri sinistre. Un geamăt, gâfâituri şi icnete, din nou sâsâitul, mai furios, mai puternic. Ultimele coloane, ultimele cutii de sticlă şi…
Uşile depozitului fuseseră sparte. Dinăuntru se revărsa o vipie ce vălurise văzduhul crepuscular şi am încremenit între canaturile sfărâmate, neputând să-mi cred ochilor.
Încăperea era pustie – doar în mijloc, desfăcut, tripticul pe care-l primisem ieri, de la Viena. Bosch. „Judecata de Apoi“.
Însă nu mai erau de lemn şi vopsele cele trei panouri: porţi enorme, se căscau spre o lume de nebunie, sânge şi flăcări.
În zarea nesfârşită, sub un amurg sumbru, mulţimi de făpturi nelămurite se încleştau, se vânau, se căsăpeau într-o forfotă larvară, hidoasă. Iar la poarta cea mare, agăţându-se cu disperare de prag, Gilda. Şi creatura care-i încleştase gleznele, trăgând-o înăuntru: o şopârlă ridicată pe labele din spate, cu mantie, cizme şi spadă de Lanskenet.
Până să mă dezmeticesc, Gilda mi-a întâlnit privirea. Ochii i s-au căscat şi, cu o ultimă sforţare, a izbutit să urle:
– Sven! Nu!!
Apoi şi-a desprins degetele, chiar când îmi luam avânt. Am străbătut ca fulgerul răbufnirea de dogoare ce ţâşnea din portalul-triptic, însă n-am apucat decât să izbesc cu tot trupul panourile de lemn, prăvălindu-mă cu ele.
Erau calde încă, aidoma unui morman de jar mocnind. Iar pe podele zăcea, uitată, o pavăză: bronz încrustat cu stele de argint.
*
Căscând larg fălcile-i ascuţite, cu ochii bulbucaţi de turbare, războinicul-şopârlă îşi scuipa ura, dispreţul. Lumânarea de nuntă îi tremura în gheare şi flacăra i se lungise, scotea un fum negru şi gros. Cu spatele la hidosul mire, Gilda privea în pământ. Dar întinsese o mână, lăsându-se trasă spre făptura care avea să-i unească pentru totdeauna: un enorm cap fără trup, bărbos, cu tiară roşie, înţepenit între două scuturi lucitoare şi coada-i ghimpată. Iar alături, îmbătate de o veselie scârbavnică, maimuţa cu lăută şi creatura albastră, cu botul-trâmbiţă, cântau.
Căci era o nuntă ce vedeam. Şi nu luam în seamă jivinele colcăind biruitoare, femeile şi bărbaţii ce piereau în chinuri, ispăşind păcate adevărate ori închipuiri deşarte. Nu-mi păsa de Christul ce veghea din cer peste suferinţa acelei lumi, cu o seninătate mai de neînţeles decât bucuria rea a monştrilor de jos. Numai chipul Gildei, pe care orice trăire murise, şi goliciunea-i arămită de focurile veşnice îmi opreau paşii dinaintea porţii-triptic, zid străveziu, de lemn, vopsele şi Neant.
Nu mă atinsesem de pensule, de mâncare, nu dormeam de… nu mai ştiam când. Zi şi noapte pândisem trecerea spre Dincolo: poate se va deschide iarăşi, poate… Apoi am înţeles că nu veniseră decât pentru ea, femeia care le-a scăpat, regăsind drumul spre viaţă. Trebuia s-o aducă înapoi – altfel, la ce folos un Iad din care se putea fugi?! Şi după hăituială – fuseseră veacuri sau clipe acolo, lunile ei de rătăciri, cele cu mine?… – nu aveau s-o fiarbă în căldările cumetrelor-ciori. Şi nici să-i vâre în pântec ţepele cu ghimpi vânturate de broaşte în zale şi urşi în mantii de cruciaţi ori s-o despice pe îndelete cu roţile-satâre ale morilor de pe râurile de sânge şi smoală clocotită. Nu, Gildei îi păstraseră osânda de pe urmă, cea mai cumplită, singura fără sfârşit: însoţirea cu unul de-al lor.
Iar eu nu puteam decât să privesc…
Am ieşit din sala pustie, lăsând bezna s-o umple, să ascundă ce nu voiam să văd. Am închis uşile grele, menite să oprească strigăt şi şoaptă, tot ce nu voiam să aud. Dar în pieptul sfâşiat pe dinăuntru de gheare ce curmau, uneori, zvâcnetul inimii, în ţeasta stând să plesnească de dangătul gândurilor, simţeam totul, fiece durere, fiecare fior de silă şi nebunie al celei ce avea să rămână pe veci în temniţa lumii ei.
Aşa cum şi eu îmi voi târî zilele într-a mea, la fel de singur ca înainte, ştiind că niciodată n-o să mai…
– Gilda!!
Răcnetul mi s-a izbit de ziduri aidoma unei păsări oarbe, mereu şi mereu, până s-a prăvălit, răpus, în tăcere.
Nu eram un luptător – şi chiar de-aş fi fost, cum să birui legiunile demonilor pe care Bosch îi văzuse şi…
Dar el, cum i-a biruit?! Puteau fi ucise făpturile acelea de coşmar? Ori înduplecate? Ce le jertfise? Sufletul, arta?
Dusese cu sine taina, poate în nefiinţă, poate într-una din nenumăratele lumi de Dincolo.
*
– Altceva…?
Coifuri vikinge, platoşe de cuirasieri, tablouri flamande, cristal de Murano, săbii toledane, argintărie din Antiohia… Dar Sarah Jessica voia altceva.
Mă holbam la figura cabalină, osoasă, şi, în adâncul minţii o vedeam altfel, strâmbată de plâns, cu buzele sparte, cu ochii ieşiţi din orbite, cu gura sfâşiată de urlet. Cât n-aş fi dat s-o pot plesni măcar o dată…
De dimineaţă patrula prin galerie, păcănind exasperant cu tocurile cât palma, care îi reliefau muşchii pulpelor, venele de la glezne, genunchii oribili. Purta o rochie diafană, menită să dezvăluie mai multe decât voiam să aflu, fuma ţigară de la ţigară şi pălăvrăgea necontenit, chiar când se ruga la Dumnezeul celor aidoma ei.
Căci venea din Manhattan, Sarah Jessica. Şi îşi luase Molochul cu sine, în servieta-computer, alături de Visa-carduri şi prezervative.
Internetul în casa mea! Tabernacolul, Biblia, Tora şi Coranul naţiunii vulturului-hoitar, îngrăşându-se din stârvurile ţărilor pe care le otrăvise cu idealurile-i de mahala, cu valori crescute în junglă şi mocirle.
Iar acum, fiica celei mai bune dintre lumi îmi dădea lecţii. Ce-i spuneau Internetul, Bursa, despre mileniile de istorie printre care păşea plictisită? Nimic. Nici n-auziseră de-aşa ceva. Pentru americani, istoria începea când părinţii fiecăruia din ei puseseră piciorul pe Tărâmul Bancnotelor Verzi. Antichităţile lor erau balansoarele, chitara lui Elvis, ghetrele lui Capone, nădragii purtaţi de Billy the Kid. Restul…
– …it just doesn’t compute, you know…
Nu, nu ştiam. Şi nici nu-mi păsa că în cutia de plastic şi sticlă, cu înghesuita-i memorie de siliciu, nu încăpeau adevăruri.
O primisem pe Sarah Jessica după două luni de telefoane de la Muzeul Smithsonian. Era bogată, celebră, era un Mecena cu fustă, era… O târfă de lux, vânzându-şi hidoşenia pe ecranele care ameţeau milioane de urâţenii sclifosite cu iluzia că sunt cum ar trebui să fie.
Şi aveam s-o dau pe uşă afară, cu dolari şi nuri cu tot, cu grosolănia-i de odraslă a Poporului Ales, cu…
– Ăsta! Pe ăsta îl vreau!… Ce este?
M-am dezmeticit. N-o vedeam nicăieri, dar vocea piţigăiată răsuna din… Depozitul! Uitasem să-l încui şi stârpitura intrase, obraznică, sigură pe sine.
O clipă, mi s-a făcut roşu înaintea ochilor. Însă când am găsit-o lângă Poartă… Ţopăia excitată, ciocănind tastatura profetului portativ care-i confirmase: da, tripticul unui oarecare Bosch, din obscura Europă, dintr-un uitat secol când se mai putea trăi – sacrilegiu! – fără psihiatri şi poveţe electronice, era cotat la Bursa din New York.
– Îl vreau! Nu contează preţul, trebuie să-l am, ştii…
Nu conta preţul. Nici măcar avertismentele ecranului fosforescent: Viena, Academia de Arte Plastice, patrimoniu naţional…
Femeia a clipit, complice. Auzise de piaţa neagră a operelor furate, oh, da, auzise atâtea… A închis servieta. Nu mai avea nevoie de sfaturi, acum Cele Zece Porunci se reduseseră la una: „Înşfacă şi fugi“.
Şi, pentru întâia dată în atâtea ore am desluşit în ochii ei respect. Nu mai eram europeanul ridicol, înnămolit în desuetudine. Devenisem unul de-al lor, egal, primejdios sub masca pe care abia izbutise să mi-o smulgă…
Stăteam acolo, ascultând cântecul susurat de sirena trecută ce îmi dădea târcoale, numai lapte şi miere. Bani, mulţi bani, foarte mulţi bani… Neştiind dacă să pufnesc în râs ori s-o iau la palme, eram tot mai conştient că îmi scapă ceva important. Un gând pe care mintea-mi înfricoşată nu cuteza să-l sloboadă din tainiţa cea mai adâncă, mai neagră.
Într-un târziu, liniştea s-a lăsat asupra mea, biruitoare, şi am văzut limpede ce trebuie să fac.
Tripticul era al cuiva… fără nume, i-am spus. Mi-l adusese pentru o vreme şi nu voiam să ştiu cum l-a dobândit. Era… am făcut un semn nelămurit spre tavan şi femeia a căscat ochii, dând din cap fără să fi priceput nimic. Unuia de-aşa de sus nu-i pasă de bani, dar… – şi aici glasul mi s-a stins în şoapte – poate că l-ar convinge altceva…
Sarah Jessica a răsuflat uşurată. Sânii atârnând sub voalul străveziu s-au sumeţit, buzele groase au schiţat un zâmbet ce m-a îngreţoşat, fiorii au străbătut-o aidoma unor valuri. Da, să las asta în seama ei. Iar pentru mine… un milion?
– Două, i-am cerut fără să clipesc.
Din nou străfulgerarea respectuoasă în privirea de jivină rapace… Ne-am înţeles repede cu restul. Aveam o săptămână să obţin răspunsul – sâmbătă, sirena-hienă va fi aici. Cu banii şi… gata de jertfă.
*
– Când vine?
Era nerăbdătoare Sarah Jessica. Chipu-i încărcat de farduri părea al unei păpuşi de porţelan, purta o rochie-kimono somptuoasă, iar pletele proaspăt ondulate îi străluceau ca aurul. Sosise mai devreme – nici nu era noapte încă, dar ce importanţă mai avea…
Săptămâna se târâse aidoma unui veac. Repetasem totul de o mie de ori, eram gata şi… nu-mi venea în minte decât străvechea rugă de pe urmă a vikingilor:
„Iată, acolo este tatăl meu.
Iată, acolo sunt mama, fraţii şi surorile mele.
Şi întreg neamul străbunilor, până la cel dintâi.
Şi cu toţii mă cheamă să-mi iau locul printre ei,
În sălile Walhallei, unde cei bravi trăiesc veşnic.“
– Sigur vine?!
Se aşezase pe podea, cu picioarele îndoite, ca o nobilă doamnă din vremuri de mult apuse. Doar ochii o trădau; şi degetele frângându-se în neştire.
Am ridicat din umeri:
– Este încă aici, nu?
Căci tripticul era la locul lui – dar asta îi aţâţa mai aprig lăcomia, dorinţa. Poate că, într-adevăr, sosise clipa s-o sfârşim. Într-un fel sau altul.
Am încuiat uşile fără zgomot şi m-am oprit înaintea Porţii. Femeia nu mă lua în seamă, pierdută în visuri de mărire. Doar avea să-l cunoască pe cel care… Cine să fie? Un şeic grăsan, un oyabun tatuat din Yakuza, un Don Corleone dat cu briantină? Poate chiar vreun duce, visul oricărei americance cuminţi.
Nu m-a văzut apucând securea cu două tăişuri, lovind cu latul ei în pavăza înstelată. N-a auzit vuietul de furtună şi moarte, stârnit, repetat ca un hohot dement.
N-a mirat-o văzduhul care începea să tremure; nici Poarta devenită străvezie, pleasna de dogoare ce ne ardea răsuflările.
Numai când Şopârla-Lanskenet şi Capul cu Tiară au păşit peste Prag, când am înălţat arma cea grea, a clipit, nedumerită.
Am zvârlit pavăza către războinicul care a prins-o din zbor, am dus pumnul strâns la piept şi mi-am înclinat fruntea preţ de-o clipă.
Cei doi mă priveau în tăcere, aşteptând.
– Aveţi ceva ce vreau… am început.
Cu poticneli mai întâi, răspicat şi limpede pe urmă, le-am spus totul. Despre ce devenise şi ce-avea să fie lumea oamenilor, lut moale în mâinile unora ca femeia care se holba la noi cu gura căscată, uitând să ţipe. Despre cum va veni rândul lumii lor. Despre minciuni şi micime, suflete preschimbate în fum, minţi înghiţite de Molochul ascuns în servieta-computer pe care le-am împins-o cu piciorul. S-o vadă, să afle, să priceapă. Şi să-i simtă puterea, înrobitoare pentru cei mulţi şi proşti, pentru Gloate.
Ce erau Gilda, sfidarea nesupunerii şi-a fugii ei, ce eram eu, rătăcitorul stingher prin viaţă, alăturaţi cu asemenea primejdie?…
Nu ştiu cât am vorbit. Însă gâtul, gura mi-erau uscate iască, braţul cu arma îmi amorţise, tremuram de ură şi încordare.
Iar ei se uitau la mine, la ecranul fluorescent, înecat de cifre, sporovăieli imbecile şi imagini gonind ca fulgerul, la femeia care bâiguia în neştire, încercând zadarnic să se scoale de jos.
Într-un târziu, războinicul a sâsâit, predicatorul i-a răspuns cu mormăieli în barbă, o cizmă s-a lăsat peste cutia de plastic şi sticlă, strivind-o. Ochii ca două flăcări negre ai Şopârlei i-au căutat pe ai mei. O clipă, doar una.
Apoi, toate au părut să încetinească, de parcă timpul se scurgea altfel, vâscos şi fierbinte. Războinicul şi-a vârât sabia în teacă, eu am dat drumul securii; dar până să atingă podeaua, spinarea verde, pelerina, tiara, barba şi patru labe cu gheare se învălmăşeau asupra kimonoului şi pletelor de aur calp, printre picioare şi mâini care izbeau nebuneşte văzduhul.
Curând însă, zbuciumul s-a potolit, trupurile s-au ales iarăşi din amalgamul petelor de culoare: Capul cu Tiară păşea spre Poartă târând-o pe femeia înşfăcată de cârlionţii de pe creştet, Şopârla îi urma, arcuindu-şi gâtul prelung şi plesnind podeaua cu coada. Din prag s-a întors spre mine şi, pe când predicatorul îşi trăgea prada îndărătul peretelui de Neant, a dus la piept ghearele strânse în pumn.
Apoi a trecut Dincolo, securea a izbit dalele de piatră scoţând scântei şi Poarta s-a închis.
Rămăsesem cu ochii la panourile în care pâlpâiau ultimele mocniri din jarul celeilalte lumi. Căutam chipul, trupul Gildei, cu inima bubuind, gata să-mi rupă coşul pieptului – dar n-o vedeam nicăieri. O altă femeie, străină, se însoţea cu Mirele-Şopârlă în nunta silnică, împotriva firii. Iar maimuţa cu lăută mă aţintea râzând unsuros, ca una ce văzuse şi auzise multe, dar n-avea să destăinuie niciodată nimic…
Am tresărit. Acolo, în planul îndepărtat al panoului cel mare, sub şopronul scheletic – patru stâlpi cu acoperiş de paie –, nu departe de forja şi cuptorul unei fierării la care trudeau făpturi în rase negre, era o femeie despuiată, cu plete ca nişte cârcei de viţă, jilavi, aurii.
M-am aplecat să văd mai bine şi… Răsuflarea mi-a ţâşnit cu putere, şuierată. Sprijinită într-un genunchi şi-n mâini, cu chipul cabalin strâmbat de plâns, cu buzele sparte, ochii ieşiţi din orbite şi gura sfâşiată de urlet, Sarah Jessica îşi afla menirea în lumea pe care n-o căutase nici în cele mai vinovate, mai murdare vise, lumea ce i se potrivea.
Iar când jivina care-i ridicase piciorul a aşezat potcoava înroşită şi primul piron i s-a adâncit în călcâi dintr-o singură lovitură de ciocan, izul de carne arsă mi-a umplut nările şi zvâcnetul sânilor moi mi s-a întipărit, usturător, pe retine. Apoi, răcnetele. Îngroşate, prelungi, mi-au răsunat în urechi până târziu, când am închis uşile sălii care avea să rămână în veci pustie, lăsând bezna şi liniştea s-o umple.
Am urcat scara încolăcită spre etaj, intrând în dormitor. Am aprins lumina, prefăcându-mă uimit că nu găsesc pe nimeni şi-am început să caut. Dulap după dulap, draperiile trase în lături… Şi, deodată, am încremenit.
Scăldată în şiroaiele pletelor de argint-viu, cu trupul vrâstat de dâre şi pete sângerii, Gilda mă privea cu ochi rătăciţi.
Am luat-o în braţe şi-am întins-o pe pat, netezindu-i şuviţele încâlcite, sărutând buze, pleoape, tâmple sub care pulsa, sfios, viaţa. Făptura de Dincolo îşi ţinuse făgăduiala nerostită. „Numai de n-ar fi prea târziu… prea… târziu…“, îmi răsuna necontenit în mintea înceţoşată de spaimă, de durere…
Am tresărit, cu un strigăt curmat înainte să se înalţe. Adormisem, iar acum degete uşoare, calde, îmi atingeau fugar obrazul.
– Sven…
Şi, când ochii de un violet noptatic mi-au zâmbit, am ştiut că blestemul celor două lumi de-afară n-avea să ne mai ajungă vreodată. O altă lume se născuse, cu noi, din noi, numai a noastră.