Sentimentul religios şi literatura proastă

Conceptul de literatură proastă nu este socotit pertinent de unii teoreticieni ai literaturii. În schimb, respectivii iau în considerare literatura kitsch şi literatura populară, afirmând că textele din aceste categorii sunt valide, în felul lor, din moment ce au cititori. O asemenea abordare presupune convingerea că valoarea estetică este relativă şi consensuală. Pentru aceşti adepţi ai principiului political correctness, o scriere kitsch nu este inferioară unei capodopere, este doar diferită. Ei ar admite probabil doar că fiecare gen în parte poate avea eşecurile sale în materie de realizare tehnică.

Pentru alţi teoreticieni şi critici literari, în schimb, respectivele categorii, denumite prin eufemisme politicoase, fac parte din cuprinzătoarea literatură proastă. Ideea democraţiei în materie de ficţiuni literare este refuzată.

Actuala paradigmă a teoriei literare preferă prima abordare, adoptând egalitarismul în privinţa textelor din domeniu. Diatribele la adresa unor scrieri de prost gust literar şi rău alcătuite, frecvente cândva în revistele de la noi, nu mai sunt practicate decât sporadic, de nişte ultimi mohicani, apărători ai valorii estetice, având nostalgia vremurilor când editurile nu se numărau cu sutele în România, iar critica literară reuşea realmente să influenţeze editarea unor cărţi. Un text din această categorie este Literatura proastă de Nicolae Manolescu (în România literară, nr. 50, 2002). Varietăţile de literatură proastă propuse sunt frapant de justificate, cu condiţia să fie ratificate de un cititor subiectiv. Un cercetător egalitarist, în schimb, va constata că defectele enumerate în articol sunt prezente şi în literatura bună, dar în doze farmaceutice. Atunci când textul are unul sau mai multe cusururi (este melodramatic, moralizator, pornografic, propagandistic, demodat sau plictisitor) în „doze” prea mari, se produce eşecul, iar literatura proastă îşi face apariţia. Întrebarea este ce instanţă va stabili dozajul optim. Critica impresionistă, ilustrată de N. M., se declară aptă pentru a îndeplini această misiune. Judecăţile ei de valoare presupun însă că există o elită literară privilegiată până şi sub raportul inteligenţei native, iar în decretele privind literatura proastă va apărea în mod necesar o componentă discreţionară, lipsită de justificări bazate pe relaţiile reale dintre literatura de ficţiune şi cititori.

Abandonând această abordare, teoreticienii din categoria obiectivilor constată că în zilele noastre criteriul estetic şi cel sociologic au dat naştere unei percepţii hibride a literaturii de ficţiune. Admiterea unei „destabilizări” a criteriului tradiţional, cel al valorii estetice, se soldează cu legitimarea unor texte doar vandabile. Acest mod de-a vedea lucrurile este încurajat şi de atomizarea actuală a cititorilor de literatură. În era digitală, există nenumărate grupuri de cititori şi de autori, fiecare cu propria sa instanţă de succes. Autorii ilustraţi în social media sunt caracteristici pentru această realitate. Nu este vorba doar despre blogger, virtual lider de opinie. În orice grup de prieteni dintr-o reţea socială se ivesc câţiva inşi cu apetit pentru exprimări lirice, sentenţioase sau epice, dar şi pentru confesiuni având o posibilă semnificaţie literară. Transformaţi în fani, cititorii acestor texte îşi semnalează admiraţia prin pictograma Like. Este un fenomen ţinând de cultul vedetei, pregnant în lumea de azi. Un grup de (cvasi)anonimi scoate la iveală un autor de jucărie şi apoi îl ratifică. Ia astfel naştere o mică lume literară amatoristică, sieşi suficientă, fără legături cu instanţa reprezentată de critica literară tradiţională. Un caz analog este cel al autorilor şi al cititorilor interesaţi de science fiction şi fantasy, două varietăţi de literatură populară. Şi în acest grup social, succesul este atribuit de instanţe înrudite doar formal cu critica literară tradiţională, axată pe valoarea estetică. Cel puţin unul dintre defectele stabilite în articolul citat mai apare în cele mai multe texte din acest două categorii. Pot fi însă declarate respectivele texte literatură proastă? Nu există suficiente argumente în acest sens. În schimb, teza că un text poate fi bun sau prost doar dacă este judecat în ceea ce îi este propriu pare destul de rezonabilă. Poate că în articolul despre literatura proastă menţionat de noi această abordare este subînţeleasă.

Cum ambele poziţii schiţate mai sus pot fi argumentate, comod ar fi să spunem că este vorba despre grupuri culturale diferite, iar stabilirea unei ierarhii este neavenită. Cu toate acestea, vom declara că literatura proastă există, în ciuda faptului că este certificată de nişte instanţe discutabile. În sprijinul acestei teze invocăm metafora „operei organice”, referitoare la realizarea literaturii de ficţiune în urma unui proces analog celui al ivirii unui organism viu. Această metaforă sintetizează credinţa că literatura bună are calitatea biblică de a fi „născută şi nu făcută”, de a rezulta dintr-un fel de  miracol şi nu dintr-o combinare prozaică a unor ingrediente. Literatura proastă (eşuată) apare atunci când cititorul are impresia că autorul n-a făcut decât să alăture, mai mult sau mai puţin ingenios, nişte prefabricate, precum constructorul unui robot. Şi în cazul unei asemenea interpretări este imposibil de găsit o instanţă pe deplin creditabilă, capabilă să stabilească unde se termină combinarea şi începe creaţia autentică.

Această convingere oarecum naivă, demodată în cazul unui cititor, îşi schimbă implicaţiile atunci când este trăită de un autor. Intuiţia că opera literară implică o scânteie divină, precum un organism viu, are darul de a întreţine în autor o stare intensivă, favorabilă scrisului. O afirmaţie a lui Borges este semnificativă în acest sens: „Ne gândim la toate cărţile, nu numai la Sfânta Scriptură, ca la nişte lucruri sfinte.” (Borges at Eighty. Conversations, 1982). Un autor manierist, maestru în ars combinatoria,  sugerează că există un impuls divin chiar şi în cărţile născute din alte cărţi, precum ale sale.

Trăirile unui autor pasionat de meseria/arta sa sunt cele ale unui om credincios? Literatura poate fi transformată într-o zeiţă şi adorată în chip religios? Răspunsurile pozitive la aceste întrebări sunt tentante, dacă admitem că respectul deplin pentru profesia de autor se poate transforma în ceva asemănător fervorii cvasireligioase, cum s-a sugerat de multă vreme. Când s-a vorbit despre calofilie, cult al frumosului sau l’amore dell’arte, de pildă, ideea că intensitatea emoţională necesară autorului de ficţiune este ca şi religioasă a fost subînţeleasă sau chiar explicită. La fel, în cazul susţinătorilor unor arte poetice radicale, bazate pe performanţa formală. În acest context, contează şi argumentul psihologic. În anii treizeci ai secolului trecut, C. G. Jung citează o expresie engleză („that he is almost religiously devoted to his cause”) şi menţionează o afirmaţie a lui William James referitoare la situaţia când un om de ştiinţă nu are o credinţă, „dar temperamentul său e religios”. (Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, 1991.) Autorul de ficţiune nu este acel savant, dar patosul său de perfecţionist pare a avea aceeaşi natură.

Dacă în privinţa autorului de literatură bună, lucrurile par clare din punctul de vedere al condiţionării performanţei de o intensitate emoţională cvasireligioasă, considerentele şi psihologia autorului de literatură proastă sunt destul de enigmatice, dacă depăşim verdictul de amatorism, cel mai la îndemână. Unii scriu prost din impulsivitate, alţii din lipsă de simţ al limbii (o carenţă asemănătoare cu lipsa urechii muzicale) sau de minimă cultură literară. Unii acuză o neputinţă în materie de narare, asemănătoare cu antitalentul unora pentru desen artistic, alţii nu sunt interesaţi de realitate, dincolo de unele aspecte senzaţionale, n-au curiozitate intelectuală. În fine, se pare că există şi oameni cu un anumit dispreţ pentru literatură, manifestat în mod paradoxal, prin producţie literară! Aceştia practică bătaia de joc la adresa literaturii şi probabil fac parte din specia resentimentalilor. Atunci când se raportează la literatură, ei acuză o interesantă lipsă de respect, adesea neconştientizată pe deplin, capabilă să se transforme în ceva asemănător blasfemiei, adică într-un dispreţ activ, concretizat.

Se pare că la lista resorturilor psihice ale autorului de literatură proastă trebuie adăugate lipsa sentimentului religios şi a succedaneelor acestuia, ba chiar existenţa unui sentiment antireligios.