Science Fiction în Secolul 20

La începutul anilor 60 – o perioadă de dezgheţ cultural – conducerea Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română (cu Mihail Sadoveanu, preşedinte şi Mihai Beniuc, prim-secretar) a convins organele de partid şi de stat (conform formulei consacrate – sic!) să aprobe editarea unei reviste de literatură universală, numită generic Secolul 20 (interesantă această denumire, ştiut fiind că, tradiţional, secolele şi mileniile se numerotează cu cifre romane).

Revista va avea o apariţie lunară, având un format neobişnuit pentru acea vreme – de carte, A5 – şi un mare număr de pagini – aprox 200. Ea va fi condusă de un redactor-şef – Marcel Breslaşu şi doi redactori şefi adjuncţi, Savin Bratu şi Mihnea Gheorghiu, iar din colegiul de redacţie vor face parte poeţii Maria Banuş şi Eugen Jebeleanu, criticii literari Paul Georgescu, Mihai Novicov, Tudor Vianu precum şi Mihai Beniuc şi Zaharia Stancu, viitori preşedinţi ai Uniunii Scriitorilor.

Marcel Breslaşu (născut Marcel Breslinka, 1903-1966) a fost poet, compozitor şi traducător. A deţinut funcţii de conducere în diverse instituţii culturale.

Savin Bratu (născut Raul Baraş, 1925-1977) a fost critic şi istoric literar.

Mihnea Gheorghiu (1919-2011) a fost poet, prozator, dramaturg, cineast, iar din 1996 membru al Academiei Române.

Despre începuturile acestei reviste povesteşte Alexandru Baciu, fost colaborator al publicaţiei:

„15 aprilie 1962. Trec rar pe la redacţia revistei care se află în câteva camere somptuoase dintr-o frumoasă clădire în stil baroc de le Calea Victoriei, la nr. 115, unde este şi sediul Uniunii Scriitorilor. Când mă duc acolo, păşesc sfielnic, ca un intrus; parcă nicicând scrisul nu mi-ar fi fost meseria.

Din colegiul redacţional fac parte personaje „ilustre“ ale literelor noastre pe care nu le invidiez pentru posturile ce le au în vremurile acestea triste.

Redactor şef este Marcel Breslaşu, mai bine cunoscut ca om politic şi obişnuit al cafenelelor bucureştene, decât ca scriitor cu alese însuşiri literare.

Redactori şefi adjuncţi sunt Mihnea Gheorghiu, cu o remarcabilă cultură umanistă, de fapt „eminenţa cenuşie“ a publicaţiei, precum şi Savin Bratu, critic literar de conjunctură.

În colegiul redacţional sunt prezente nume notorii ale vieţii noastre literare: Maria Banuş (care după apreciatul volum de poeme antebelic Ţara fetelor, se străduieşte acum să-şi creeze o notorietate bazată pe duplicitate, pe un joc de-a „alba-neagra“, scriind poezii „în spiritul vremii“), Mihai Beniuc, un cântăreţ foarte prolific al regimului actual, Mihai Novicov, un rusofil fără perdea; de asemenea, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu şi, îndeosebi, Tudor Vianu, care mi-a fost magistru la Facultatea de Litere din Bucureşti, prin 1937, şi căruia îi port o caldă afecţiune şi admiraţie.

De altfel, cei mai mulţi dintre aceştia nu prea trec pe la redacţie, trimiţându-şi textele prin curiera publicaţiei.

De fapt, îndatoririle mele de corector al revistei mă obligă la relaţii profesionale cu tehnoredactoarea Andronica Popescu şi corectoarea titulară Lida Igiroşianu. Mai puţin cu cel care se ocupă de prezentarea artistică, Eugen Mihăescu, „racolat“ de conducerea revistei pentru talentul său excepţional, autorul coperţii şi al afişului, care se bucură de un remarcabil succes, mai ales în rândurile tineretului. […]”

Alexandru Baciu, Din amintirile unui secretar de redacţie. Pagini de jurnal (1943-1978), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1997

Prin deschiderea sa către literatura occidentală, şi universală în general, în ciuda limitelor inerente epocii, datorate ideologiei comuniste, revista Secolul 20 a reprezentat un adevărat reper cultural pentru foarte mulţi intelectuali şi cititori pasionaţi de literatură de calitate.

Remarcabil, pentru noi, fanii SF, este faptul că, la nici un an de la apariţie, în septembrie 1961, era publicat un număr special, consacrat literaturii SF.

Acesta se deschidea cu un salut adresat cititorilor revistei de către un anume… Gagarin :

« Salut cititorii revistei SECOLUL 20.

Numele revistei voastre este profund simbolic. Secolul 20 este secolul Cosmosului, secolul îndrăzneţelor descoperiri şi ale uluitoarelor realizări ale gândirii umane, care depăşesc cele mai temerare visuri ale omenirii.

Doresc succes revistei voastre în nobila ei misiune de a face cunoştinţă cititorilor cu cele mai valoroase realizări ale literaturii progresiste mondiale, care ajută pe oameni să trăiască în pace şi fericire. »

Ori Iuri Alexeevici Gagarin era cosmonaut sovietic şi primul om care a ieşit în spaţiul circumterestru, pe data de 12 aprilie 1961 !

Deci, să obţii un mesaj de la el pentru cititorii revistei, la doar câteva luni după evenimentul epocal, era cu certitudine o lovitură de imagine. Nu este exclus ca acesta să fi fost şi pretextul sub care a fost editat numărul special SF al revistei Secolul 20.

Să notăm tot aici că designul copertei aparţine graficianului Eugen Mihăescu, care a lipit fotografia lui Gagarin pe un firmament înstelat.

Urmează apoi un editorial semnat de Mihnea Gheorghiu, Cu Jules Verne în Secolul 20, un mesaj pro-domo în favoarea receptării în cheie « progresistă » a operei literare a scriitorului francez..

Din rândurile editorialului, ne-a atras atenţia faptul că, deja în 1961, Mihnea Gheorghiu considera că SF-ul este denumit « impropriu » literatură ştiinţifico-fantastică şi ar trebui să se numească literatură de anticipaţie ştiinţifică (!).

Sumarul continuă cu un calup consistent de literatură ştiinţifico-fantastică.

Drumul spre Lună este titlul unui roman semnat de scriitorul sovietic Alexandr Kazanţev, din care sunt publicate în revistă mai multe fragmente. Iată cum este rezumat acest roman în paginile revistei:

« Urmărind scopuri propagandistice şi acapararea bogăţiilor Lunii, un grup de afacerişti lansează spre Lună racheta Columb care, datorită posibilităţilor sale tehnice reduse, nu poate lua la bord decât un singur om. Neţinând seama de această caracteristică tehnică a rachetei, trustul unor ziare americane, condus de Mrs. Hent – o femeie lipsită de scrupule – recurge la serviciile unui gangster, Antonio Schiaporelli, supranumit « Micuţul Bill », care strecoară pe navă, într-un recipient, o tânără gazetară, Hellen Kenny, pentru ca senzaţionalul faptei şi ştirile pe care ea le va transmite, să sporească într-o măsură uriaşă tirajul ziarelor lor.

În acelaşi timp, savanţii sovietici lansează spre Lună, în scopuri ştiinţifice, două nave rachete : Cercetător I, în care se află doi oameni de ştiinţă, Piotr Gromov şi Ivan Anikin, şi Cercetător II, având la bord o tanchetă ce urmează a fi teleghidată de pe Pământ […] »

Dimineaţa verde, de Ray Bradbury, este o povestire extrasă din volumul Cronici marţiene. Dacă unele dintre povestirile incluse în acest volum mitic vor fi publicate în diverse reviste sau almanahuri, în timpul socialismului, va trebui să aşteptăm anul 1994 pentru a le vedea pe toate adunate între coperţile unui singur volum, în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu.

Garoafa de Aur, de Pierre Gamarra, traducere Ion Hobana.

Pierre Gamarra (1919-2009) a fost un cunoscut om de litere (romancier, poet, critic literar, dramaturg) francez. Membru al Partidului Comunist Francez din august 1944, a fost agreat de conducătorii lagărului socialist, fiind tradus şi editat în mai toate ţările Europei de Est, inclusiv în România: Mâinile oamenilor (1953), Simon Sernet (1963), Aventura “Şarpelui cu pene” (1965).

În 1955 a publicat mini-romanul La Rose des Karpathes, despre peripeţiile unei fetiţe cu voce de aur, Mioritza, care, cu ajutorul fratelui său Radou şi al unui trandafir fermecat, reuşeşte să evadeze din castelul tiranului Ours Noir. Fragmente din carte vor fi traduse în româneşte în revista Luminiţa.

Insule pe cer ( traducere Eduard Jurist) este una dintre primele povestiri publicate de Arthur C. Clarke, în 1952. Mai târziu acesta va relua ideea sa principală într-un roman.

În scurta introducere, traducătorul (?) notează, printre altele:  „Unele idei [din povestire] ne apar azi naive, ca de pildă, faptul că o uriaşă astronavă este proprietate particulară.” (!)

Urmează apoi partea de critică, susţinută în principal de cei doi exegeţi ai SF-ului vremii, Adrian Rogoz şi Ion Hobana.

În articolul său cu titlu şocant De la stăpânii visului la sclavii coşmarului, Adrian Rogoz încearcă să explice deosebirile specifice dintre cele „două căi contemporane ale literaturii de anticipaţie”. Astfel, el împarte literatura SF în funcţie de sistemul economic-social unde ea a fost creată.: „sistemul umanismului, al umanizării cosmosului şi sistemul dezumanizării, al singurătăţii, al deznădejdii”.

După ce exemplifică cu extrase şi rezumate a mai multor romane, scrise atât de autori americani dar mai ales de sovietici, Adrian Rogoz ajunge la concluzia: „Pentru scriitorul de anticipaţie actual, premiza absolut necesară este acceptarea perspectivei comunismului”.

Ion Hobana, în articolul Dincolo de «Zidul Luminii», glosează pe tema călătoriilor cu viteza luminii, plecând de la nuvela lui Pierre Versins, Ultimul Zid şi ajungând la romanul O iubire din anul 41042 a lui Sergiu Fărcăşan.

Cei doi autori dovedesc o cultură vastă, ambii citând din diverşi scriitori SF, pe care i-au citit în rusă, franceză şi engleză, scriitori la care foarte puţin cititori români aveau acces la acea vreme

În fine, articolul Anticipaţie şi realitate, semnat de Alice Mănoiu, reprezintă un «scurt istoric al filmului ştiinţifico-fantastic».

Având şansa să supravieţuim orânduirii socialiste, avem acum o altă perspectivă şi putem constata că scriitorii de SF din comunism (şi, în general, intelectualii) una scriau, alta fumau şi alta gândeau. Un Sergiu Fărcăşan, de pildă (Atacul cesiumiştilor, Vă caută un taur) a avut totuşi curajul să se dezică de comunism şi să se smulgă din confortul dar şi din conformismul socialist, chiar în faza cea mai bună a sa – el s-a stabilit în Canada în 1970.

Alţii au trecut foarte uşor de la comunism la capitalism, în decembrie 1989, ba chiar au avut funcţii şi onoruri mult mai mari, uitând de la mână până la gură trecutul lor de propagandişti ai regimului, secretari de partid sau informatori.

De aceea acest număr special din revista Secolul 20 este foarte elocvent şi exemplar pentru mentalitatea unei epoci de mult revolute, contrară evoluţiei naturale a unei societăţi.

Aflasem de existenţa sa încă din anii 80, de când am dat cu nasul de «adevăratul» SF, la ieşirea din adolescenţă – cred că l-am răsfoit acasă la Viorel, care nu împrumuta cărţile importante ale vieţii sale de fan irecuperabil, nici dacă-l picai cu ceară. L-am căutat mereu prin anticariate, dar nu l-am găsit niciodată.

Şi iată că întâmplarea face să-l primesc cadou de la un bun prieten, şi el fan SF şi BD (mulţumesc, Cătălin!) la exact 60 de ani de la apariţia acestei reviste cu totul deosebită în peisajul cultural al României socialiste!

„All thing come to those who wait!”

Nota 1.

Semnalăm aici şi amintirile lui Dinu Săraru, despre înfiinţarea revistei, într-un interviu acordat revistei Tango, în 2012:

„Până la urmă, fiul domnului care mă adusese la şcoală la Bucureşti, prietenul tatălui meu, fost ministru al învăţământului, fiu care era şeful Secţiei de literatură şi artă a a Partidului Comunist Român, m-a numit pe mine şi pe Mihnea Gheorghiu redactori-şefi adjuncţi la viitoarea revistă de literatură universală „Secolul 20”.

Redactor-şef era Marcel Breslaşu, bătrân obosit, poet, pianist, cu un umor fabulos, evreiesc, de mare clasă, dar nu se ocupa de revistă. O vedea doar când apărea. Mihnea Gheorghiu şi cu mine am făcut această revistă. Apoi l-am adus pe Eugen Mihăescu, celebrul grafician, care şi el era liber.

După doi ani şi jumătate, pe Mihnea şi pe mine ne-au dat afară pentru că am făcut cu această revistă breşă în frontul nostru ideologic, pentru că era o revistă cosmopolită, aşa era hotărârea de partid.

Revista a intrat pe mâna lui Hăulică, care a îngropat-o, aşa cum a făcut cu tot, nu a terminat nimic din ce a început.”

Culmea este că Dinu Săraru nu apare în caseta redacţională a revistei Secolul 20. În schimb Dan Hăulică a condus publicaţia din 1963 până în 1993, când a fost numit ambasadorul României la UNESCO.

Nota 2.

Pentru că tot l-am menţionat pe Gagarin, iată ce am putut citi în articolul Mesajul trimis Uniunii Sovietice de către primul om care a mers pe Lună. Textul a fost descoperit la Moscova, publicat pe site-ul alephnews.ro, în data de 3 iunie 2021:

„Astronautul NASA s-a întâlnit cu văduvele lui Gagarin, care au murit într-un accident de avion în 1968, dar și cu Vladimir Komarov, primul om care a murit în timpul unei misiuni spațiale Soyuz 1 din 1967.”

Articolul ar fi trebuit să se refere la vizita lui Neil Armstrong şi a altor astronauţi americani, în Uniunea Sovietică, în 1970.

Cam aşa se face presă în anul de graţie 2021!