Salata ursului

Când a venit timpul să plece la facultate, Miller pur și simplu nu mai avea somn de bucurie că va începe o viață nouă. N-avea ce să regrete, nu plângea după satul unde crescuse. Părăsea praful, alergatul peste dealuri, întrecerile cu mânjii pe islaz și casa dărăpănată unde doar câinii și pisicile îi ținuseră de urât în ultimul timp. Părinți nu mai avea, singura sa soră se măritase departe la oraș și prinsese gustul unei căsnicii îndestulate, așa că el rămăsese singur cuc.

Își pregătise cele două perechi de încălțări pe care le avea: una de vară și una pentru iarnă, le lustruise bine chiar dacă cea pentru iarnă era bună de aruncat. Se gândea că tot i-ar folosi când va fi ger uscat pentru că pe umezeală n-ar fi fost bună de nimic, i-ar fi intrat apa prin talpa tocită. Spălase singura cămașă pe care o și purtase la o nuntă. Era frumoasă după părerea lui cu toate că nu era împăcat cu movul închis, dar alta nu avea; așa că o împăturise cu grijă și o așezase alături de câteva tricouri, toate negre, într-un troler sperând că o să-l țină măcar până la cămin.

Valiza avea o roată stricată, așa că trebuia s-o târască pe singura bună. Nici fermoarul nu era de încredere dar se pregătise să aibă la îndemână o curea veche în cazul în care valiza o să-și dea duhul și va trebui s-o lege la mijloc. Atâta mai lipsea, să rămână în mijlocul străzii cu hainele împrăștiate.

Ajuns în oraș, în prima zi a alergat năuc să facă rost de o saltea mai acătării, a pândit până a plecat paznicul căminului și a luat una din altă cameră, de la etajul trei. Arăta mai bine, mai curată, dar era găurită deja și un arc își arăta capătul ascuțit. Colegul lui de cameră l-a sfătuit să întoarcă salteaua pe partea cealaltă să nu se mai agite atât, dar când a întors-o și-a dat seama că și asta era la fel, avea o culoare gri murdar, lustruită pe alocuri. În fine, după ce a terminat de frecat cu alcool medicinal inclusiv cadrul patului, a trecut la dulapuri; a făcut curat, a șters din nou totul cu spirt până au început să-l usture mâinile, a dus gunoiul, și-a aranjat cele câteva cărți pe unica policioară din cameră, s-a mai uitat încă o dată în frigiderul mic în care își pusese mâncarea de acasă – ăsta era deja un obicei pe care îl repeta la două ore, speriat să nu zboare undeva bucata de brânză și ouăle fierte.

Nu era obișnuit să meargă în capătul culoarului la toaletă și să facă baie într-o sală deschisă cu șase dușuri, dar în câteva zile n-a mai băgat de seamă; ba chiar îi plăcea, pentru că el și Tommy, colegul lui de cameră erau aproape singuri pe etaj. Căminul încă nu se umpluse și aveau intimitate cum s-ar spune. Se gândea că patru ani o să locuiască acolo, fără griji, într-o cameră curată care mirosea acum a cabinet medical.

Nici nu-i trecuse prin cap că după ce muncise ca un sclav să scoată jegul din cămăruță, o să vină cineva să-i ceară bani pentru cazare. Bani? De unde bani? Făcuse socoteala că cei pe care îi avea de acasă o să-i ajungă până la sfârșitul lunii dacă se gospodărește și dacă merge pe jos, dacă nu cumpără bilete de autobuz, dacă face cumpărături dimineața când găsea pâine ieftină, albă, chiar dacă stătea mai mult la rând. Cumpăra brânză și legume din piață către închidere, când țăranii dădeau ce le mai rămânea nevândut cu preț scăzut ca să nu mai ducă marfa înapoi.

Știa să împartă tot ce avea pe zile și să-și drămuiască banii. De pildă, un sac de cartofi îi ajungea aproape o lună, putea chiar să-l invite și pe Tommy la o tocană marocană cu legume și măruntaie proaspete de miel. Nu fuma, nu bea cafea și la o adică nu se dădea în lături să muncească, orice numai să poată învăța mai departe și să locuiască în cămin. Chiar așa, își luă inima în dinți se rugă de administrator să-l păsuiască până își face rost de o slujbă și adună ceva bani, iar omul oftă și fiindcă îl văzu cât de hotărât este îl trecu doar restanțier la plată.

Între timp căminul se umpluse iar Miller nu se mai sinchisea acum de colegii lui care se perindau prin baia comună. Nu mai băga în seamă șușotelile de genul: Miller e cam mic de statură dar are un fund frumos, după care se auzeau râsete înfundate și chițcăituri „strigă-l tu să-l vedem și din față, facem pariu că o are mică dacă nu se întoarce niciodată cu fața la noi”. Îi tolera și nu se enerva oricât ar fi vrut să-l provoace. Până într-o zi când și-a dat seama că în ambiția lor prostească, trei băieți din primul an, la fel ca el, l-au fotografiat la baie, din spate, când ținea furtunul dușului între picioare fiindcă îi intrase spumă în ochi și se freca cu ambele mâini pe față. Cel care o făcuse a arătat după aceea fotografia și celorlalți băieți și i-a văzut când își dădeau coate pe culoarele căminului.

Atunci s-a supărat foarte tare, a văzut roșu în fața ochilor și câteva nopți s-a răsucit în pat ca un pește în tigaie până l-a enervat pe Tommy. A doua zi colegul lui a venit mai pe seară cu mâna dreaptă vânătă și degetele zdrelite, i-a spus că a căzut pe trepte. În seara aceea l-a pansat și l-a uns cu alifie de gălbenele, că asta avea în cameră. Mai târziu a aflat că Tommy s-a bătut cu unul dintre idioții de la etajul unu care l-a întrebat dacă „domnișoara Miller stă dezbrăcată în camera lor comună”. A simțit că Tommy nu se simte în largul lui și a jurat să se răzbune cumva pe cretinii care n-aveau altceva de lucru.

Tommy i-a spus că, dacă n-ar fi refuzat-o pe Rebeca, sora unuia dintre ei – o pistruiată cu dinți mari dar cu gropițe în obraji, care îl invitase la o cafea în oraș – lucrurile ar fi stat altfel. Miller s-ar fi dus, însă Rebeca avea un mare defect, pe lângă faptul că vorbea mult și nu se mai oprea: avea mâinile lipicioase și când i-a atins degetele a avut impresia că are de-a face cu un melc moale și alunecos. Pe Miller l-a speriat asta pentru că și-a închipuit cum o să fie dacă o lasă să-l pipăie și s-a bâlbâit tot. I-a spus că are ceva treabă, că are de învățat și că ar fi mai bine să amâne ieșitul în oraș. Se gândise la ea, îi părea rău că primul lucru care îi venea în minte erau melcii însă nu-i trecea prin cap cum să-i spună fetei că doar mâinile ei sunt de vină. Rebeca doar pentru el avea ochi, așa că după câteva luni l-a invitat din nou; slăbise, își pusese aparat dentar și se dădea cu un parfum floral care i se potrivea. Miller a refuzat-o din nou, îi părea rău, fata vorbea frumos, învăța cu disperare și îi aducea lui Miller cărți pe care el nu și-ar fi permis să le cumpere.

El era speriat când o vedea, trecuse peste faza cu mâinile lipicioase dar acum se dădea un pas înapoi și se gândea că, dacă ar ieși cu ea nici bani pentru o cafea n-ar fi avut. Așa că prefera să fie tăcut și ciudat, să fie „domnișoara Miller” decât să se știe că n-are nici după ce să bea apă. Nici Rebeca nu scăpa de răutățile colegelor care șușoteau pe la spatele ei, destul de tare însă încât să audă: „Miller are genele mai lungi decât ale mele” sau „întreab-o pe donșoara Miller cu ce cremă se dă pe față.”

Dar iată că într-o zi, administratorul care îl păsuise de atâtea ori cu banii de chirie îi dăduse un contact de la un magazin de legume și după amiază făcea comisioane. Căra legume proaspete pentru câteva familii bogate. Făcea în fiecare zi aproape treizeci de kilometri cu bicicleta și pe jos. Adormea cum punea capul pe pernă. Lăsa sacoșa jos la ușă de cum intra în cameră; primea în fiecare zi morcovi, salată, ardei și mere pe care le aducea la cămin. În scurt timp Tommy s-a apucat de treabă, a pus un afiș pe ușă: Vindem legume și fructe proaspete la bucată și s-a apucat de negoț. Vindea tot și punea banii într-un borcan.

La început Tommy s-a bucurat că aveau salată, dar după ce s-au îndopat o lună cu foi proaspete preparate în fel și chip s-a lăsat păgubaș, întorcea capul când vedea frunzele verzi și crude. I se făcuse greață și simțea o sfârșeală în stomac, se întreba dacă așa se simt și caprele după ce pasc iarbă toată ziua. Cu roșiile s-a întâmplat la fel, le-au făcut salată, suc, la grătar cu usturoi, antreuri cu pâine pufoasă, cu sare, cu zahăr, cu busuioc și gata. Li se luase și de roșii și de mere și de ardei și castraveți. În schimb negoțul la bucată mergea bine, fetele cumpărau ba un ardei, un morcov sau o țelină și plăteau pe loc, băieții nu cumpărau mai nimic sau cereau să fie trecuți în caiet și promiteau că plătesc când iau bursa sau uitau și spuneau că dau o bere la următoarea. Așa că banii strânși pentru comisioane, adunați cu cei din borcan abia ajungeau să plătească o parte din taxe.

Câteodată Miller avea impresia că se învârte ca un șoarece pe roată într-o cușcă și că oricât de repede ar alerga, strădania lui era în zadar. E drept că munca aceea nu-i aducea prea mare folos, nicio mare mulțumire și nici el nu pretindea mai mult. În fond ce făcea, căra cu spatele pe jos sau cu bicicleta zarzavaturi, băcănie și mâncare semipreparată pe la porțile oamenilor. La fel ca el erau alte sute, mii, milioane de oameni care făceau același lucru ca să-și câștige pâinea, să pună mâncare pe masă copiilor și un loc unde să se odihnească, dar nu-și pierdea speranța că undeva, cândva o să i se întâmple și lui ceva de bine.

Uneori visa o entitate care îl privea de undeva de sus; un copil durduliu care se distra de minune și bătea din picioare că vrea și el să care lăzile cu legume în spate și râdea cu sughițuri aruncând cu foi de salată în toate părțile, așa cum se aruncă petalele de trandafiri în fața miresei la nuntă. Apoi întorcea capul și-l întreba pe Miller:

– Vrei bani sau glorie? N-aștepta să-i răspundă și arunca din nou cu căpățâni verzi de lăptucă în aer iar el vedea cum frunzele de salată căpătau o culoare aurie în timp ce cădeau. Erau poleite cu aur, străluceau de-ți luau ochii iar el nu mai prididea să le strângă și să fugă. Și nu reușea, întotdeauna era prins, copilul dolofan râdea cu lacrimi și striga la el: Aleargă, aleargă, Miller! iar el se trezea și o lua de la capăt.

Se apropiau sărbătorile, examenele și Miller era din ce în ce mai obosit, își dorea să achite datoriile, să cumpere niște mănuși fine din bumbac pentru Rebeca ca să o poată ține de mână nestingherit și lui Tommy să-i ia un trening galben care i s-ar fi potrivit de minune. Era hotărât să muncească mai mult ca să facă rost de bani dar, indiferent cum aduna cifrele, rezultatul era același. Ar fi avut nevoie de încă două luni de muncă în plus dar asta era imposibil.

Și când își luase rămas bun de la dorințele lui socotind că n-are sens să spere într-o minune, se umplu de bucurie când văzu un afiș în magazinul de legume: două mii de euro pentru câștigătorul cursei legumicultorilor la târgul de toamnă.

Miller n-a mai stat pe gânduri, s-a rugat de patronul magazinului să-l înscrie la cursa din partea producătorilor de cartofi dulci, de salată, de fasole, de linte, de orice numai să fie pe lista concurenților. Împărțea în gând banii și știa precis fiecare lețcaie unde s-ar duce și câtă bucurie și liniște o să aibă cel puțin un an. Așa că nu mai pierdu niciun moment, ajutat de Tommy – căruia îi cumpărase treningul galben pe datorie – își începu antrenamentele. Alerga cu noaptea în cap, când era răcoare și nu-l vedea multă lume, alerga zâmbind, gândindu-se la premiul cel mare. Mușchii de la picioare deveniseră ca piatra, venele se vedeau ca niște frânghii pe sub pielea de acum arsă de soare. Miller arăta mult mai bine iar fetele care își dădeau coate înainte și râdeau de el, acum tăceau și clipeau des de parcă soarele le intra în ochi atunci când trecea băiatul. Parcă era mai înalt, umerii i se lățiseră, grumazul ars de soare și brațele puternice completau o statură de atlet tânăr. Singurul lucru care-i rămăsese neschimbat era zâmbetul curat și nevinovat ca al unui copil care vede lumea pentru prima oară. Până și Rebeca îi spusese că ea s-a îndrăgostit de zâmbetul lui și că ar face orice numai să nu-l vadă supărat. Miller oricum se supăra greu așa că își vedea de treabă și visa la ziua în care n-o să mai mănânce doar pâine cu salată verde și sare la cină.

Și iată că ziua aceea sosise, ziua cursei legumicultorilor, ziua în care el putea să câștige premiul cel mare. Era înnorat și asta era de bine, nimănui nu-i convenea să alerge un maraton de 42 de kilometri și să suporte deasupra capului un soare nemilos. Știa că recordul este de 21,18 km pe oră, asta însemna să alerge mai mult de două ore fără oprire și să-și dozeze efortul pentru sosire. Era pregătit. Tommy îl cronometrase la antrenamentele pe care le făcea dimineața în zori și îi spusese că poate să atingă și să depășească rezultatul ăsta.

Dar nu-l vedea pe Tommy,  ar fi trebuit să fie în aceeași tribună cu antrenorii. Îi vedea pe cei de la Cartoful-dulce-ca-patria, de la Ardeiul-iute-ca-limba-soacrei, de la Roșia-crescută-la-munte, numai Tommy de la Salata-ursului nu era. Poate întârzia, cine știe? Era un maraton local, cu un premiu mic, la care de regulă alergau copiii fermierilor, vânzătorii din magazinele de legume și fructe sau curierii ca el. În tribune, fiecare galerie își încuraja concurentul iar fanii purtau fie pălării împodobite cu verze mici și mănuchiuri albe de conopidă, fie suflau în trompete de forma și culoarea unor morcovi impresionanți, fie îmbrăcaseră tricouri imprimate cu roșii mari și suculente.

Tot acolo se lăfăiau un uriaș cartof dulce gonflabil pe jumătate cojit, un știulete de porumb depănușat și bineînțeles o salată verde uriașă care ocupa cel puțin 10 metri pătrați. Lângă ea, patru hostesse împărțeau din coșuri mari, căpățâni verzi și sănătoase însoțite de pliante cu sloganul: Nicio masă fară Salată-Verde-din-Grădina-Ursului

O zări acolo pe Rebeca, avea o fustă verde și pampoane, purta mănușile pe care el i le făcuse cadou și se uita fix către linia de plecare unde era și el. Miller zâmbi, era bine. Se anunțau deja numele concurenților și pentru cine alergau. Numai Tommy nu era de găsit iar Miller începuse să-și piardă calmul.

Își îndreptă atenția către participanți, el era cel mai tânăr. Cei care se aliniaseră acum la start, oameni care făceau sport în jurul casei, nu rezistau mai mult de 10 km. Deci șansele lui erau cele mai mari. Și dintr-o dată în tribune apăru un grup de fani cu afișe și cu vuvuzele ca la meciurile de ligă. Poliția se desfășură pe stadion, soldați cu scuturi se postară între pista de zgură și primele rânduri de scaune. Galeria începu să scandeze: Sa-la-ta, Sa-la-ta!

Miller era de la Salata-ursului așa că își bombă pieptul și se simți mândru. Undeva la megafonul stadionului se anunță un nume nou, nume la care o clipă se lăsă tăcerea pe stadion. Cineva se înscrisese în ultimul minut și acela nu era altul decât Doug Tolas, despre care auzise că este un alergător profesionist și câștiga toate maratoanele pentru bani. Nu-l văzuse pe Doug până atunci, nici nu voia să se gândească la posibilitatea ca toate planurile lui să se prăbușească, nu voia să mai audă nimic, el muncise din greu pentru asta și venea acum Doug să-i ia ceea ce i s-ar fi cuvenit?

Băiatul era plin de furie dar lăsase capul în jos, de ce să-l urască pe Doug? Era doar un sportiv, putea să și piardă, dacă el era mai bun n-avea decât să-i dovedească. O voce groasă, oficială anunță un premiu suplimentar de opt mii de euro acordat de un sponsor care nu dorea să i se știe numele. Așadar zece mii de euro, deci Doug Tolas fusese adus ca să ia toți acești bani, ca să nu se bucure nimeni de ei, să alerge ca fraierii și să câștige alergătorii de meserie. Încă o dată, Miller simți că furia îi umplea ființa și îl făcea nervos. Când era nervos nu judeca limpede. Se vedea din nou cu lăzile de legume în spate, alergând pentru un dolar bacșiș, în timp ce Doug Tolas ar fi râs cu dantura lui perfectă, probabil de zirconiu, în timp ce ar fi băut suc de portocale pe o plajă cu nisip auriu.

Despre Doug se spuneau multe, chiar se auzise că dispăruse la un moment dat, că era blestemat, că măsluise curse în așa fel încât el să piardă și prietenul lui să ia premiul în bani și să dispară. De ce să dispară? Ca să nu mai dea jumătate din premiu unui azil de bătrâni așa cum se anunțase la început. Se auzise totuși că Doug a făcut asta intenționat și că cineva i-ar fi făcut de petrecanie. Iată că nimic nu era sigur iar pe Miller îl interesau alte lucruri acum, nu trecutul lui Doug.

În rândul antrenorilor apăru și Tommy, ducea de mână un copil, îi părea cunoscut dar nu mai dădu atenție nimănui, se concentră pe startul cursei, hotărât măcar să nu se facă de râs. Acum stătea încordat și aștepta sunetul glonțului, încerca să anticipeze șuieratul metalului care sfâșia aerul ca să pornească primul. Îi tremurau mâinile pe zgura pistei de alergare, mușchii îi stăteau încordați, se vedeau prin piele lustruiți ca lemnul nobil, răsufla egal și corect, inima încă nu simțea efortul dar simțea emoția.

În tribune se scanda: Sa-la-ta! Sa-la-ta! Precis și Doug Tolas își ținea un pic răsuflarea, pipăia cu talpa dreaptă opritorul montat special pentru sprint, cu stângul la fel și nu mai mișca. Era secunda aia de tăcere înainte de start, aia în care se taie aerul de atâta încordare.

Miller avea capul încins, nu-și dorea decât să alerge și să câștige cu orice preț. Își arcui corpul gata să țâșnească în față cu toată puterea. Trebuia să cumpănească mișcarea din care va câștiga câteva milisecunde apoi pieptul său va primi rezistența aerului în plin. Va fi singur, el cu picioarele sale, cu venele sale gata să plesnească, cu inima care va pompa ca nebuna, cu zgura sărind din crampoane, cu nările sorbind cu nesaț aerul și plămânii care se vor umfla atât de mult, că dacă i-ar lăsa în voia lor ar pluti peste stadion. Și în clipa aceea nu mai rezistă, se uită cu coada ochiului la Doug Tolas și tresări. Și-l închipuise ca fiind un tip arogant, plin de el, un atlet fără milă, gata să calce pe cadavre, dar nu era așa. Doug avea o față de nevinovat, albă, palidă, la fel ca a lui, se vedea că era un băiat de la țară cu bun simț, iar ochii lui trădau același lucru ca și ai lui, sigur avusese o viață dură, plină de frustrări. Poate că Doug împărțea banii cu sponsorul și cu alții care îl susțineau,oare cum se făcea că, atunci când apărea el se suplimenta premiul la maraton? Oare Doug alesese vreodată doar victoria? Că erau și întreceri caritabile și nu auzise ca Doug să alerge la vreuna.

Întoarse capul. Mai bine nu se uita, acum era îndoit, și nu avea timp pentru asta, trebuia să lupte pentru el. Voia să câștige, atât îi stătea în cap, să nu se mai uite nici în stânga nici în dreapta, doar înainte, la linia de sosire. Desigur, pentru el contau banii care l-ar fi scos din situația în care se spetea pe nimica toată. Dar acum voia să-l întreacă pe Doug Tolas și-și promisese în gând că va dona restul banilor studenților săraci ca el.

Sa-la-ta ! Sa-la-ta! I se părea că tot stadionul aplaudă, strigă, se ridică în picioare și că fanii aruncă cu frunze mari de lăptucă din tribune.

Alerga fără să mai tragă cu ochiul la ceilalți adversari. Simțea că e singur în fața plutonului și doar o umbră se ține după el, probabil Doug, probabil îl va ataca pe ultimul kilometru, acolo sigur vrea să-l depășească și să-l învingă.

Doug îl ajunse la ultima turnantă. Alerga fără greutate, alerga ca un ren fericit în tundră și zâmbea. Miller își simți picioarele grele, își controla respirația și își proiecta capul înainte. Doug râdea.

Îl întrecu, întoarse capul spre el și întrebă:

– Ce-ți dorești bani sau glorie? Miller nu răspunse imediat, închise ochii o secundă și simți ceva răcoros, un gol rece de aer care îl izbi și-l făcu să se cabreze ca un armăsar. – Da, vreau și bani și glorie! Da, vreau tot! Vreau tot!

– Treci prin mine, mai spuse Doug, eu m-am săturat, ia tu tot! Apoi se opri fulgerător și întinse brațele.

Miller trecu prin el ca prin brânză.

Nu se uita în față, coborâse o secundă privirea la pantofii de sport, nu-i recunoștea, erau un model care nici măcar nu apăruse, tricoul la fel și atunci îl fulgeră ideea că poate îi crăpase ceva pe creier de atâta concentrare. Măcar de n-ar muri pe pista de zgură. Ar fi stupid, fir-ar ea de viață, când crezi că o să reușești atunci cazi, când crezi că o să ieși la liman din sărăcie atunci te afunzi. Da, vreau și bani și glorie, da’ vreau întâi banii și apoi gloria.

Nu-l mai vedea pe Doug, socoti că l-a lăsat în urmă și nu se mai uita, vedea decât o lumină verde în față și alerga ca în transă.

Se simțea ușor. I se părea că se desprinde de pământ și auzea doar inima care pompa ca o locomotivă.

Văzu linia de sosire, se prăbuși, simțea cum zgura îi rănește genunchii, coatele și strânse din dinți de durere.

Se trezi când cineva îi dădea apă și îi descleșta gura. Deasupra lui, un copil dolofan îmbrăcat în tricou verde de culoarea Salatei-ursului râdea cu gura până la urechi.

– Felicitări, Miller! Ai câștigat prima cursă din cariera ta, zece mii de euro și un coș cu salată! Data viitoare uită-te înainte și o să scoți un timp mai bun. Nu mai întoarce capul și nu mai vorbi singur în timpul cursei. De mine depinde dacă mai alergi sau nu. Lăsă coșul cu frunze lângă Miller și plecă învăluit de lumina verde care încă nu se ridicase de pe pista de zgură.

Rebeca bătea din palme și plângea de bucurie iar Tommy agita deasupra capului o ladă de lemn plină cu salată. Se aplecă și îi spuse la ureche:

– Ție îți rămân două mii de euro, mă rog, 1600 după impozite și taxe, restul pleacă înapoi la sponsor, așa e învoiala. De aici înainte vei concura peste tot, o mie juma’, ceva peste da’ cam atât.

Tommy nu și-a explicat vreodată cum s-a făcut că Miller a terminat cursa aceea îmbrăcat altfel decât la plecare, că pantofii de alergat aveau sigla unei firme care nu exista iar tricoul era celebru, îl purtase Doug Tolas înainte să dispară cu ceva ani în urmă.

Miller a continuat să vorbească de unul singur peste umăr la fiecare cursă și să doneze din banii câștigați unui azil de bătrâni.