de Mircea Doreanu

O întâmplare fericită, deoarece mi-a confirmat parţial intuiţiile, a făcut ca lectura romanului „La inimi” de Carmen Gheorghe (Ed. Libris Editorial) să interfereze cu cea a „povestirilor pierdute” de Francis Scott Fitzgerald din volumul „M-aş omorî pentru tine” (Polirom, 2018). A te bucura de suprafeţele sensibile ale realului cu luciditate, deci şi cu suferinţa dispariţiei lor absurd de grăbite, a înota cu ochii deschişi prin culorile lui poate părea superficialitate atunci când bucuria de a atinge superficiile este transgresată în scris. Dacă aşa i s-a părut Fitzgerald lui Nicolae Steinhart, un scriitor de mâna a doua, şi de asemenea lui Cioran până la „The Crack”, la ce ne-am putea aştepta la rarefiata, aproape inexistenta critică română de întâmpinare privitor la scrierile lui Carmen Gheorghe?

Într-un stil elegant, dezinvolt şi precis totodată naraţiunea poartă cuplul Carla şi Slavi prin zig-zagul vieţii împreună şi prin Braşovul idealizat, privit Jugendstil: „Oraşul aştepta şi el, ca un suflet, să fie inclus în clipele, orele şi zilele în care ei aşteptau să li se întâmple, să îl observe, să îl includă şi să îl iubească, să devină locuri cu amintiri şi cărări ale lor, să fie parte, eventual să fie terţ în epicul celui dintâi sezon. Deşi ar fi oftat pe sub Tâmpa, din felinarele sale subţiri, nu era încă uşurat, ar fi vrut să fie sigur că nu e uitat şi că dacă şi-ar aminti de el, ar participa în poveste cu umbra teilor de la Dârste”.

Metoda de producere este prelucrarea selectivă a experienţei reale şi livreşti, a unui trecut uneori ficţionalizat la vedere, iar aici sunt puncte stilistice de vârf, pagina părând lucrată în basorelief. Trecutul este transfigurat până atinge un fel de profetism paseist, ca în paginile cu Julius Meinl:

„Atunci îl simţea pe Julius Meinl în ea. Era la Balcic. Carla ar fi fost un copil de care el avea grijă. El era bogat şi era tatăl ei. Nu mai trebuia să meargă la şcoală cu nişte pantaloni verzi şi să stea la fereastra dormitorului cu faţa la blocurile de beton atât de greşite, atâta de triste. Nu are de ce să îi fie groază că el va veni beat şi îi va face de râs pe scara blocului, pe ea, pe familia lui. Nu, nu va mai auzi că nu sunt unici, că ne luăm maşină ca să nu mai bea taică-tu şi nici să plece la ţară pe bancheta din spate cu gândul şi teama că îi va fi rău la serpentine şi că acolo se va plictisi întreit, înmiit.”

Am dat acest lung citat din admiraţie pentru fraza perfect strunită muzical (în asta consta virtuozitatea lui Scott Fitzgerald plus arhitectura ansamblului), apoi pentru că au adierea reveriilor flaubertiene ale doamnei Bovary şi nici nu sunt străine fibrei onirice a romantismului etern. Tânjirea nostalgică a americanului este evocată, dar şi numită direct prin apariţia unor personaje reale sau fictive, ca Zelda şi Marele Gatsby. Acesta este un Julien Sorel, un Lucien de Rubempre la scara USA a secolului XX. Până la urmă şi Julius Meinl cel fictiv, creat de Carmen Gheorghe, şi Gatsby sunt nişte parveniţi de geniu, pe culmile stilului. Parveniţii noştri dragi, Dinu Păturică, Tănase Scatiu, Gore Pirgu, Stănică Raţiu, Iancu Urmatecu şi mai ştiu eu cine sunt subumani în comparaţie cu numele de mai sus şi nu pot fi defel înseriaţi.

Citind istoria publicării, a publicării ciuntite sau nepublicării prozelor scriitorului american poţi să îţi faci o imagine a receptării de acum a cărţilor contemporanei noastre: există o dogmă remanentă a falsului bun-gust irigat de o pudoare, poate, reală care acceptă nuditatea feminină, însă refuză denudarea: „Între timp ea lucra ore în şir la roman, la al doilea, scria şi corecta, se mura în starea de care avea nevoie ca să stoarcă apoi expresii, metafore şi împletituri de cuvinte, curgând ca mierea… şuvoaie şi torente care umpleau lumea. Cele trei întâlniri… primele trei stăteau sub semnul superficialului, fuseseră băutură flirt şi apoi sex. Normal”. Normalitatea pare însă frivolă, iar literaturizarea unei atitudini normale erotic este încă foarte greu acceptată. Romanul de faţă nu are, cu excepţia unei scene bine scrise, adică fără participare libidinală din partea autoarei, decât erotism difuz, sublimat, estetizat. Senzualitatea aparţine aici cafelei, mâncărurilor, culorilor, este covârşitor livrescă, dar şi picturală. Tot ce ţine de domeniul artistic este disipat aleatoriu în întreg cuprinsul romanului. Căutarea plăcerii estetice dirijează, zăgăzuieşte traseele frazei. Carmen Gheorghe scrie în tentativa plină de fervoare de a estetiza tot ce îi cade sub ochi. La urma urmelor, în faţa acestui roman suntem nevoiţi să uităm argoul critic, eul auctorial, actanţii ş.a. Suntem în impas până şi în stabilirea genului proxim, deoarece acest fel de a face roman nu se subsumează categorial unor precedente româneşti. Poate ar aduce cumva cu Francoise Sagan, însă mult prea vag. În cele din urmă trebuie să acceptăm că avem de-a face cu o scriitoare originală care îşi caută ea însăşi, cu inocenţă, conexiuni într-o notă a autorului din final.

Dorinţa de comunicare cu orice preţ şi cu toate armele, pe toate căile emoţiei, forţând reflexivitatea şi auto-oglindirea să devină tranzitive chiar emoţionează în cele din urmă şi stârneşte admiraţia. Apoi, romanul ca întreg şi prin unităţile sau tipurile sale de microtext nu are nimic excedentar în sensul concordanţei spre ţinta propusă: a spune „o poveste obişnuită din zilele noastre”. Iar acroşul, atunci când este implicit şi nu impus, cu marele romantic realist numit la începutul comentariului, ridică empatia lecturală la puterea reveriei.

Ca orice cuplu, Carla şi Salvi sunt două inimi care se devoră reciproc şi îşi măsoară în despărţiri şi împăcări eternitatea şi provizoratul.

În „La inimi”, dincolo de reuşita parafrază soresciană din titlu nu apare nicio influenţă netă, nici măcar a Ameliei Northomb, cu care Carmen Gheorghe are în comun repeziciunea sinapselor, dexteritatea, gustul pentru exotic, nu şi ambiguitatea amoroasă. Romantismul cu irizări ludice rămâne unul structural transilvan, care nu uită că oraşul-topos al textului a făcut parte din imperiu: „Între timp, Thonet visase scaunul Model nr. 14, bebeluşul Klimt visase în subconştient să facă portretul soţiei lui Bloch-Bauer II poleit cu foiţă de aur. În astfel de vremuri, rare, visele sunt mai întâi coşmaruri şi fiecare generaţie are parte de ele, dar nu, acesta nu mai este coşmarul lui”. Desigur, grandoarea Vienei este aproape-departe de Braşovul metonimic, reconfigurat în carte, dar şi Braşovul este un „oraş al viselor” interpretabile şi interpretate de scriitoare. Care străluceşte la nivel de expresie (trupul unei femei „nu mai are toate curbele la locul lor”) şi ştie să se copilărească firesc, cu farmec: „Regulat îi venea tristul, chiar şi acum. Tristul − venea ca o broască mare, neagră, pe care urmau să o găsească într-o seară la noua locuinţă, mult mai târziu decât se povesteşte acum, ca o spaimă că nu ajung banii − de chirie, de trăit, de dat, de mâncat, de, de şi de, venea insesizabil dar puternic, se urca deasupra ei şi o sufoca în zona gâtului (…) îl lăsa să se instaureze, plângea, uşor şi controlat, dacă putea, sau interminabil, şi îl consuma pe el, pe Trist, cu garnitură de duminică”. Romanul, deşi scris în al doilea deceniu al secolului 21, are un aer fin de siecle, uşor decadent pe alocuri; e drept, la decadenţă mai mult se visează. Să fie cauza ardelenismul lent şi târziu în reacţie… nu! este însăşi la belle epoque resuscitată şi translatată în prezentul îndoielnic, sărăcăcios şi care păstrează din gloria decadentismului numai imoralitatea. Autoarea scrutează cu o privire stenică totuşi realitatea contemporană, iar din anii de aur ai lui Klimt, Freud, Scott şi ai atâtora alţii preia freamătul, erosul şi gloria artei, partea vitală. Acolo unde noi vedem partea goală a paharului, cea de declin a întregului şi ascultăm numai blues, din tot jazzul. Uităm astfel de căutarea credinţei prin lumesc (trăirea lumească) la care se referea Sfântul Augustin prin cuvintele „iubeşte şi fă ce vrei” şi mai uităm că substantivul agape (cu accentul pe ultima silabă), sărbătoare, vine din străvechiul verb grec agapo, care începe cu alfa şi se încheie cu omega.