de Daniel Romila

Doctorul van Dungă era nou în oraș. Proaspăt. Atât de proaspăt încât nici nu era încă decis să cheme acest oraș orașul în care profesează. Specialitatea lui era chirurgia estetică, așa că înainte de a lua orice decizie se duse la plimbare în oraș, să se uite la oameni. Nu îl interesa dacă existau destui oameni urâți. Dimpotrivă. Era mai interesat dacă existau destui oameni frumoși, oameni cu care cei urâți să se compare și să își dorească să schimbe ceva. Faptul ca potențialii clienți aveau sau nu aveau bani conta mai puțin, pentru că asigurarea medicală publică plătea pentru „ajustări” – ajustare însemnând că așa cum se vedea individul/individa în mintea lui putea deveni adevărata înfățișare cu ajutorul unui chirurg estetic. Și ce mai contau 3000 – 5000 de dolari pentru o ajustare a unui nas, a unor obraji sau „pleoape adormite” față de operațiile de schimbare de sex, care și ele erau plătite din asigurarea medicală publică?

Rezultatul plimbărilor era pozitiv. Își închirie un spațiu și o asistentă. Știu că unii cititori vor crede aici că am făcut o greșeală când am scris că și-a închiriat o asistentă în loc să scriu că și-a angajat o asistentă, dar știu eu ce știu. Spațiul cabinetului era luminos, central, și plin de vibrații bune. Înainte de a aduce orice mobilier și echipament medical analiză pereții goi. Cel mai bun perete îl dedică montării de diplome. Folosi o foaie și un creion, și câteva cunoștințe de geometrie, ca să își aranjeze frumos viitoarele còpii de diplome medicale pe peretele ales. Era important ce factor de mărire să aleagă la copiator, încât să obțină efectul scontat de impresionare, dar și efectul de modestie bazată pe studii. (Cei din lumea a treia își spun între ei că în lumea întâi nu contează ce studii ai, ci ce ști să faci. Cei din lumea întâi știu că și pentru a fi lăsat să ștergi la șezut bătrâni ai nevoie de un certificat, și că puțini riscă să încalce legea și să angajeze pe cineva fără certificat.)

Activitatea începea sa prindă contur. În cele din urmă își amenajă cabinetul, începu activitatea și afacerea mergea. Mergea bine, dar nu strălucea. Mai erau destui chirurgi estetici în oraș, pe lângă specialiștii chirurgi ORL care și ei intrau în competiție. Cele mai multe proceduri le făcea populației de origine asiatică, de reducere a pleoapelor. După o anumită vârstă, bărbați și femei, veneau la el, apelau la procedura simplă și de succes, și arătau tineri pentru încă 20 de ani.

La un moment dat, din plictiseală, asistenta îi spuse că populația orașului (adică și clienții lui) au destui bani încât să arunce cu ei pe fereastră. O credea pe cuvânt. Când avusese interviu cu ea, înainte de a lucra împreună, o întrebase:

– Eu când mă uit prima dată la o femeie, îi văd ochii. Tu, la ce te uiți?

– La pantofi. La cât de scumpi sunt pantofii.

Așa că opinia asistentei, referitoare la câți bani aveau clienții, merita luată în seamă. Era timpul să diversifice.

În zilele următoare camioane mari străbătură orașul până la cabinetul lui medical. Descărcară câteva dulapuri, care se dovediră după despachetare că sunt oglinzi, dar nu orice fel de oglinzi, ci niște oglinzi mai complicate.

O altă parte a diversificării era aducerea în spațiul dispensarului – mai exact în spate, într-o curte interioară, dar plină de Soare – a unui animal domestic. Se stabili la un câine de talie mică, dachshund, pe care îl numi Grivei. În noul plan de afacere medicală, pentru clienți se presupunea că vor petrece mai mult timp în cabinet și atunci puteau veni cu copiii. Copiii se jucau cu câinele, îi aduceau jucării și toată lumea era fericită. Doctorul van Dungă știa că multe modele de meserie ajunseseră șomere nu pentru că nu mai erau frumoase, ci pentru că fuseseră înlocuite în reclame de un câine sau de o pisică. Așa că Grivei avea partea lui în prosperitatea afacerii medicale.

Oglinzile se dovediră o afacere foarte bună. Clienții pentru operații estetice aveau de obicei o poză. Fie veneau cu o poză din tinerețe, fie cu poza unei rude mai reușite, și aia voiau. Să arate ca în poză. Acum nu mai era nevoie de poze. Oglinzile pe care le avea doctorul van Dungă erau speciale, și se puteau deforma în orice parte a suprafeței lor. Clientul stătea într-o poziție predefinită și își adâncea palmele într-o suprafață echivalentă suprafeței oglinzii. Așa că fața devenea mai rotundă, mai suplă, în funcție de deformarea dictată pe anumite părți din oglindă. Ochi mai mari, mai mici, nas mai în vânt. Oglinzile astea erau de un succes nemaipomenit la clienți. Și mai trăgeau și poze când clienții se declarau mulțumiți de rezultatul pe care îl obțineau în oglindă.

Asistenta medicală devenise îngrijorată pentru că nu mai făceau atâtea operații estetice cum făceau înainte. Dar se liniști când salariul îi fu crescut. Dădea sfaturi cum să fie folosite oglinzile, și toată lumea lua sfaturi estetice de la o femeie frumoasă. Cabinetul medical prospera din vândutul de asemenea oglinzi, pentru că potențialii clienți doreau să le cumpere și să le aibă la ei/ele acasă. Astăzi ajungeau la o concluzie, la ce rezultat estetic doreau să ajungă, iar mâine o luau de la început, convinși că se poate și mai bine. Puțini și mai ales puține mai ajungeau și la bisturiu, pentru că nu se puteau hotărî la o variantă pe care s-o declare varianta finală.

Doctorul van Dungă era mulțumit. Și părea că se pregătește de o nouă fază a afacerii medicale. Noua fază fusese cumva anunțată de schimbarea lui Grivei, câinele dachshund. Într-o bună zi doctorul van Dungă plecă acasă cu Grivei și se întoarse dimineața cu un alt câine, un câine lup, pe care îl chema tot Grivei.

– Când crezi ca se vor plictisi să se joace cu oglinzile astea?

– Curând. De aceea am adus noi echipamente. Vrei să le vezi?

Noile echipamente erau tot oglinzi. Nu păreau cu nimic deosebite de cele vechi. Poate zumzăiau ceva mai tare.

– Nu înțeleg.

– Oglinzile astea, când clientul este mulțumit, nu numai că trag poze, ci imprimă pe client un câmp luminos vizual și toți ceilalți îl văd după aceea, lângă oglindă sau nu, așa cum a stabilit clientul, fără să mai fie nevoie să îi fac nici o operație estetică.

Grivei intră în spațiul medical unde de obicei nu avea voie.

– Să nu spargi ceva, că echipamentul costă mult, spuse asistenta, în timp ce îi puse mâna pe creștet lui Grivei. Mâna trecu de imaginea blănii și intră puțin prea adânc.

– Să nu îmi spui că Grivei câine lup este fostul Grivei dachshund!

– Nu m-am putut abține. Există un Grivei în fiecare dintre noi …

– Și nu crezi că se vor plictisi și de asta?

– Sper. Dar va dura. Să vezi când vor duce acasă noile oglinzi, astea care chiar îi și modifică cum sunt văzuți de alții, și vor apăsa pe butonul greșit. Se vor juca copiii cu ele. Soți geloși. Amanți nefericiți. Vor veni iar la mine să îi salvez, să ii repar.

Grivei dădea mulțumit din coadă. Cel puțin pe el doctorul van Dungă nu va trebui să îl repare, să arate cum a fost. Era mulțumit cu transformarea din câine dachshund în câine lup.