O captură neașteptată

„Nu te amesteca în treburile vrăjitorilor, căci sunt inscrutabili și iuți la mânie.”

H. P. Lovecraft

Don Lambert era împăcat cu orânduirea lui. Aruncase momeala în ceață cu o mișcare antrenată. Linia pentru greutăți mari, eliberată din undița Zebco, zumzăi de zor. Prin negură văzu impactul greutății cu suprafața uleioasă a fluviului Ohio.

Fuse plăcut surprins acea dimineață. În ciuda drumului îngust pe pontonul abrupt din lemn, a lansării viguroase și a umezelii răcoroase, tipice unei dimineți de octombrie, halca de Kruppstahl prinsă-n umărul lui abia dădea semne că împlinea șase ani.

Nevoile lui Don erau simple și puține. Era mulțumit cu locul de muncă și-avea o nevastă iubitoare care-l aștepta acasă. Mai mult, dacă-și aranja cărțile cum trebuie și trăgea un duș rapid fără s-o trezească după ce se-ntorcea, ar putea primi eventual un răspuns amicabil la avansuri. Totul cu gândul la controlul natalității, desigur. Taburetul din pânză și lemn vechi se afundă-n nisipul ud în timp ce-și potrivi greutatea pe el. Oftă împlinit, iar taburetul se ajustă pe kilogramele lui. Mătură din privire râul care curgea prin fața sa.

Hai să vedem dacă rețeta din aluat e la fel de bună pe cât se jura Art Stine.

Un gând zburdalnic la somn proaspăt servit la cină trezise amintiri zgomotoase în stomacul lui, înfometat încă din acea dimineață.

Fluviul Ohio, atât cât se putea vedea din el, nu părea că s-ar fi grăbit s-ajungă undeva. Lui Don îi era totuna. Se folosise de orele suplimentare ca să-și părăsească tura mai devreme și să bage niște pescuit dis-de-dimineață. Cu cariera de cocs undeva în spatele său și căldura nevestii așteptându-l înainte, se simțea de parcă ocupa un loc dincolo de realitatea obișnuită.

Diminețile de octombrie reușeau mereu să-l șocheze. În mod normal, bucata asta a Șoselei 52 era atât de familiară încât se oprise din a mai da atenție fiecărui detaliu singular cu mulți ani în urmă. Dar de data asta, ceața adusese cu ea și un val de mister.

Bucata mică de mal nisipos al lui Don devenise o insuliță pierdută-n timp și spațiu. Orice sunet îi ajungea în urechi era atât de înfundat încât pescarul se-apucă să caște neîncetat, în încercarea instinctivă de a-și destupa urechile. Formele zărite prin pâclă erau neclare și se remodelau constant. Contururile siluetelor erau la mila ceții și a luminii crepusculare.

Don tocmai începuse să-și îngroape bărbia-n piept când urletul unei sirene îl smulse din mahmureala somnoroasă. Își smuci capul, văzând o formă lungă și-ntunecată, abia apărută din ceață și traversând fâșia de apă din fața lui. Un șlep, gândi el, un șlep îndreptându-se spre Cincinnati, încărcat cu cărbune de la minele din amonte. Asta dacă gâlmele care răsăreau din forma mișcătoare indicau corect încărcătura de la bord. Ceața înghiți prova mai întâi, apoi pupa. Singurele dovezi ale trecerii vasului erau micile valuri care se ciocneau de fâșia nisipoasă la picioarele lui Don.

Cu mâini tremurânde apucă termosul cu cafea neagră de lângă el și-l deschise. Viziunea întunecată a șlepului îi aduse aminte de o povestire pe care-o citise cu o vară înainte, în Saturday Evening Post. O poveste cu un monstru marin îndrăgostit, care dădea târcoale prin apa neagră ca păcura. Un monstru care-și anunța prezența printr-un țipăt ca de nautofon. Ciudățenia poveștii îl făcu să pufnească-n râs în trecut. Dar acum, singur în această pustietate albă și-nvolburată, înconjurat de umbre care se topeau într-o mie de forme, nu i se mai părea atât de amuzantă.

Poate că-i momentul să mă-ntorc acasă, se gândi el, începând să mulineze.

Nu prea am chef nici de somn la cină, și începu să accelereze rotirea.

– Hei, tu de-acolo! strigă o voce.

– Cine-i acolo? răspunse Don, întorcându-și privirea către pontonul din lemn, răsărit din ceața care-mbrățișa râul.

– Aici, prietene, auzi vocea din direcția opusă.

Întorcându-se către rău, Don auzi lovituri tot mai puternice în apa din față.

O siluetă plutitoare ieși încet din negura vânzolită.

Era un bărbat care înota-n direcția lui!

Don nu-și putea imagina de ce naiba-i venise unuia să-noate în apa rece ca gheața râului Ohio, mai ales că era vorba de-o oră așa matinală. Asta însemna pură nebunie sinucigașă.

– Ți-ai pierdut mințile? își croi drum ca să-l ajute pe înotătorul care dădea târcoale de-alungul malului nisipos.

Stătu acolo până când ceva-l sperie și-l îndemnă să renunțe cu totul. Cei doi erau la câțiva metri distanță unul de altul când Don își dădu seama că înotătorul matinal era îmbărcat din cap până-n picioare.

– Ești bine, dom’ne? Don îl apucă de guler și-ncepu să-l tragă la mal.

Îi era teamă că bărbatul tocmai trecuse printr-un accident și, din cauza ceții, căzuse în fluviu, ori mai rău, că sărise de pe-un pod ca să-și pună capăt zilelor. Bărbatul, ud leoarcă, se eliberă din priza lui Don, ridicându-se-n picioare și începu să meargă de unul singur spre uscat.

– Dumnezeule. Ce naiba faci aici de-unul singur, omule?

– Ce ți se pare că fac? Încerc să ies din Ohio. – Străinul slăbit îl apucă pe Don de umăr și-l privi drept în ochi. – Și-s tare bucuros că m-ai ajutat în acest aspect, dragul meu prieten, adăugă el rânjind.

Don abia începu să formuleze un răspuns când realiză că-l știa pe bărbatul pe care tocmai îl salvase.

– Domnu’ Boots, pe toți sfinții, ce căutați în fluviu?

Nu-l cunoștea-n persoană pe Domnul Boots Peacock, ci mai degrabă-i cunoștea reputația. Comunitatea din Portsmouth nu era însemnată, dar dată fiind atât o localitate specializată pe morărit cât și situată pe-un fluviu, era clar că multe personaje stranii se adunau pe străzile ei. Fluviul Ohio părea că-i scuipă de sub apă, fix în pragul orășelului. Majoritatea oamenilor îi spuneau Domnu’ Boots. Cei care-l țineau mai aproape îi ziceau „Tăticu’ Boots”.

*

Don știa că Domnu’ Boots era un meșter iscusit în mai toate lucrurile. Știa și că acele lucruri erau în mare parte de natură necurată. Lumea spunea că Boots Peacock putea să facă rost de orice-ai fi vrut, contra cost. Fie un leac, fie dragostea unei femei sau răzbunări, binecuvântări ori chiar blesteme. Boots era omul la care te duceai. Unii ar fi jurat că era un vrăjitor care făcea voia Satanei. Un lucru era sigur, însă: mai toți în Scioto County erau de acord că Domnu’ Boots era o forță cu care nu era bine să te pui. De-asta era obicei sănătos să te dai bine pe lângă el. Până și Șeriful Judd nu făcea excepție și nu se băga-n treburile lui Boots.

Chiar cu o săptămână-n urmă, Don se oprise-n drum spre casă la Cafeneaua Rotarilor pentru o bere. Tot atunci auzi pe cineva repetând povestea lui Kurt McMahon. Răposatul Domn McMahon fuse ultima persoană care-i dăduse de furcă Domnului Boots. Circula prin zonă un așa-zis secret cum că Boots o luase-n vizor pe o anume Doamnă Pearl.

Doamna Pearl era o negresă frumoasă, cu o fire deschisă și-o vârstă de neghicit. Dânsa, mai mult sau mai puțin, echivala activitatea lui Boots. Pe când Boots avea drept clienți populația albă din Portsmouth și împrejurările acesteia, Doamna Pearl oferea aceleași servicii locuitorilor de culoare. Pearl locuia pe-o ambarcațiune pe care-o ținea ancorată la capătul unei mici pescării înafara orașului, pe digul din South Street. De pe acea locuință plutitoare își efectua dânsa afacerile. Fiind suficient de mare, ambarcațiunea îi permitea de-asemenea să țină un mic cazinou, împreună cu câteva camere în care niște tinere doamnișoare din Cincinnati își puteau primi domnii clienți.

Povestea spunea că Boots traversa piața îmbrăcat de duminică și cu un buchet de nu-mă-uita încleștat în pumnul lui osos când fu acostat de McMahon, abia ieșit din Cafeneaua Rotarilor. McMahon era cufundat adânc în transa alcolului, iar dracul de pe umăr îl convinsese c-avea nevoie de ceva amuzament pe seama lui Boots. Vrăjitorul abia trecuse pe lângă el când Kurt strigă tare, cât pentru urechile tuturor.

– Băi, Tăticule Boots! Pleci s-o vezi pe cioara aia de iubită-ta?

McMahon o fi crezut că-i o veritabilă sosie de-a lui Fred Allen. Le rânji larg tovarășilor care tocmai ieșiseră din bar. Însă expresia-i se șterse de pe față de cum îi văzu cum se călcau în picioare să intre la loc în bar. Nici nu-l auzi pe Boots venind din spate în vreme ce se uita ca prostul la ușa batantă.

Se zice că Boots nici măcar nu l-a întors pe bătăuș. Pur și simplu l-a apucat de părul unsuros și l-a smucit atât de tare, mai că i-ar fi rupt gâtul. Cică Boots s-ar fi aplecat deasupra lui și-i șoptise ceva-n urechea lui McMahon, înainte de-ai da drumul, ștergându-se de unsoarea părului pe cămașa bețivanului. Plecase nonșalant spre digul din South Street. Niciun martor nu știa ce anume îi șoptise Boots, dar McMahon se albise de-a binelea și unii oameni spuneau chiar că s-ar fi pișat pe el. Dar nu așa aveau să se termine lucrurile.

Când McMahon nu apăruse la serviciu ziua următoare, supervizorul său făcu un drum până la pensiunea în care stătea. Oricât de tare a bătut în ușă, bărbatul n-a apărut. La limita răbdării, supervizorul o presase pe proprietăreasă să-i descuie ușa.

Lumea spune că ecoul țipetelor ei răsunaseră dincolo de fluviu, până-n Kentucky.

Kurt zăcea pe jumătate-n pat, jumătate atârnând pe-o parte. Ochii sticloși se uitau țintă la grupul mic care se aduna-n tocul ușii. Era gol pușcă. Pumnul lui era încleștat în jurul unei reviste deocheate pătate.

După ce bătrâna patroană o luase la fugă-n jos pe hol, supervizorul împreună cu mai mulți locatari intraseră-n încăpere pentru a-l observa mai îndeaproape. La prima vedere, se părea că bărbatul suferise un atac de cord pe când își dădea drumul. Cu cealaltă mână își ținea strâns mădularul, iar o șosetă veche și gri atârna pe marginea pumnului.

– S-ar părea că și-a dat drumul și nu s-a mai întors, glumise unul din locatari.

Atunci supervizorul ridică mâna și trase de șnurul care se legăna sub singurul bec din încăpere. Regretă decizia imediat. Chestia din pumnul lui Kurt nu era o șosetă veche.

Nici măcar legistul nu-și putu explica felul în care șarpele mocasin intrase-n camera lui McMahon sau cum de fusese în stare să-și deschidă fălcile suficient de mult cât să-i înghită testiculele.

Legistul venise chemat de Șerif. De cum ajunsese, îi goni pe toți din cameră. Publicul intrigat așteptă în hol cât timp Dr. Hauser își făcu datoria. Șeriful nici nu-și terminase țigara când legistul ieși pe hol, lipsit de dispoziția lui însorită și cu rămășițele micului dejun împrăștiate pe bărbie. Îi împinse pe toți la o parte și se grăbi-n jos pe scări.

– Moarte accidentală, făcu peste umăr, sărind treptele.

*

Aceleași imagini cu moartea lui Kurt circulau acum prin capul lui Don în timp ce-l cerceta din priviri pe bărbatul bătrân și ud din fața sa. Se ruga ca Domnul Boots să nu fi ghicit la ce se gândea.

Dumnezeule, Doamne! Să nu-l enervez!

– Domnu’ Boots, aveți chef să stați la o ceașcă de cafea, domnule? Don arătă tremurat cu degetul spre scaunul de camping și termosul de lângă. Fug pân-la mașină să iau o plapumă. N-ați vrea să dați colțul din cauza hainelor ude.

Don spera că bărbatul nu-i detectase frica din voce. Se gândi chiar să lase totul și s-o ia la fugă. La fel de repede-și dădu seama că asta nu era o opțiune, știa prea bine că-l enerva pe bătrân, la fel de bine-și trăgea un glonț în cap.

Boots scutură din cap, apoi zâmbi și arătă către undița din nisipul ud.

– Mușcă somnu-n dimineața asta? întrebă el.

– Ăăă, nu domnule. Cum de știați că dădeam la somn?

– La dracu’, băiete, pot să adulmec bila de aluat a lui Art Stein de la o milă depărtare. Să știi că-i una din cele mai bune rețete-n zonă. Vezi nucul ăla căzut de-acolo?

Arătă către un copac enorm care căzuse-n fluviu după ce o parte din dig se prăbușise. Inundațiile de vară n-au putut să-l miște prea mult înainte să se prindă de un pod de cale ferată care tăia râul.

– Am o sursă imbatabilă care mi-a ciripit că sub acel copac, la baza stâlpului de-acolo, trăiește unul din cei mai mari somni de pe partea asta a fluviului. Am auzit că până și oamenii se încadrează-n dieta lui.

– Domnu’ Boots, doar nu mă duceți de nas?

– În niciun caz, fiule, zise bătrânul.

Nevrând să-l întărâte pe bărbat cu îndoielile sale, Don se aplecă și-și scoase undița căzută, observând cu bucurie-n același timp că bila de aluat nu se desprinsese. Simultan simți cum tensiunea-i pleca din corp odată ce Boots părea să-l tolereze, ba chiar începea să-i fie recunoscător pentru ajutor.

– Domnu’ Boots, pot să vă pun o-ntrebare?

– Bagă, fiule.

– Ce naiba făceați aici?

– Suportam consecințele unei greșeli.

Se-ntoarse către ceața care se așternuse peste apa curgătoare a fluviului Ohio.

Don își potrivi undița la loc.

– Ce fel de greșeală?

– Am subsetimat determinarea unei femei, spuse Boots cu mâna pe umărul bărbatului mai tânăr. Cel mai oribil lucru pe care-l poate face un bărbat e să nu-și dea seama că femeia-i un oponent la fel de vrednic și afurisit ca orice alt bărbat.

Don dădu din cap, chiar dacă nu-nțelegea ce tot bolborosea vrăjitorul bătrân.

– Vezi tu, fiule, i-am tot făcut curte unei tinere femei care s-a prins într-o afacere pe-ntinderea asta a lui Ohio. Și cred că nu-i niciun secret faptul că amândoi lucrăm în aceeași industrie.

– Vorbiți despre Doamna Pearl? îl întrerupse Don.

– Da, Pearl. Acea tânără la care am tot apelat. Și mi-e clar că tot Ținutul Scioto bârfește despre asta ca o haită de babe. În fine, intențiile mele legate de ea erau motivate atât de plăcere cât și de spiritul antreprenorial. Speram să pot construi un parteneriat împreună cu ea. Mereu am crezut că talentele noastre se completează. Din păcate, s-a dovedit că sentimentul nu era reciproc. În realitate mă consideră un rival. Rival care fie trebuia eliminat, fie subminat.

Aparent rușinat de adevăr, Boots ezită și-și plimbă degetele prin coama udă și gri, rupând contactul vizual cu Don.

N-avusese nevoie decât de un moment ca să-i revină curajul.

– Fără să vreau s-o alarmez, continuă el, i-am spus că-i înțeleg opinia și i-am dat asigurări că, orice-ar fi, vom putea s-ajungem la un aranjament profitabil pentru amândoi. Am aflat asta abia când i-am propus să ne unim seara trecută. Firește, i-am spus că eu voi fi partenerul fruntaș al acestei noi întreprinderi. Dar ea mi-a râs în față și mi-a spus că n-are de gând să fie partenera nimănui, fie-n calitate de junior ori senior.

*

Don știa că lumii îi era ușor să i se deschidă, să-și pună încrederea-n el și să-i spună secretele. Până-n prezent această situație îl umplea de mândrie. Dar acum nu știa dacă mai era un lucru bun sau nu. Voia cu adevărat, oare, ca un om atât de periculos precum Tăticu’ Boots Peacock să-i spună secretele? O veche zicală-i veni-n cap: „Doi oameni pot ține-un secret, atâta timp cât unul e mort.”

Don se desprinse de gândul neplăcut și se concentră pe momentul din prezent. Boots nu-i observă ezitarea și continuă să vorbească.

– N-aveam nicio idee că ea era cu un pas înaintea mea tot timpul și că mă jucase pe degete, ca pe un bătrân prost. Deși mă doare să recunosc, asta am și fost. Nedorind s-o alarmez, i-am mulțumit pentru timpul petrecut împreună, m-am dat jos din pat și mi-am tras hainele pe mine. M-a urmat sus pe punte, unde mi-a cerut un ultim sărut, cică așa, ca să nu ne despărțim drept inamici. De-aici și speranța mea că nu totul fuse pierdut în ceea ce privea controlul asupra afacerii ei. N-am să neg că mereu am fost un om teribil de mândru al cărui moto a fost neîncetat „ori ca mine, ori deloc”. Pe când ne îmbrățișam pentru ultima dată, doi dintre drăgălașii ei m-au luat pe sus și mi-au prins mâinile la spate. Și-aici trebuie să mărturisesc că dețin un respect absolut pentru oricine-i capabil de asemenea trădare cu sânge rece. Mi-a scuipat în față, spunându-mi că ținutul nu-i destul de mare pentru amândoi și că va trebui să-mi caut averea în josul râului. Literalmente, carevasăzică. Așa că, împreună cu complotiștii ei, m-a azvârlit cât se poate de brutal în brațele reci ale lui Ohio, crezând că nu voi supraviețui plonjării. Cunoști ce s-a-ntâmplat pe urmă, concluzionă el. Și-ți sunt etern recunoscător pentru ajutorul pe care mi l-ai oferit.

Îl prinse pe Don într-o îmbrățișare umedă. Candoarea bătrânului, dar și afecțiunea surprinzătoare, îl șocară și impresionară pe Don.

Dar ceva-i spunea că povestea nu se-ncheiase.

– Domnu’ Boots, să știți că oricine-ar fi făcut la fel în locul meu, zise el.

– Nu te mai fasoli atâta, băiete. Acum, aruncă momeala. Somnul ăla mare n-o să te aștepte la nesfârșit, iar eu încep să mă simt mult mai bine.

Don ridică undița peste umăr. Cu mișcarea antrenată din încheietură, dădu drumul firului spre copacul prăbușit din fluviu. Mirosul încărcat de anason îi ajunse pe la nări în timp ce cârligul zbură peste cap. Nu se sătura niciodată de zumzăitul familiar și pleoscul firului eliberat cu putere din undiță și mușcând din apă. Se concentrase atât de tare pe aruncare încât nu-l auzi pe bătrân furișându-se pe la spate. Asta până când îi simți mâinile apăsându-l pe umeri. Respirația caldă a bătrânului pe ceafa lui îi zbârli pielea aproape erotic.

– Așteaptă plumbul să se scufunde pân-la capăt înainte s-o mulinezi, îi șopti Boots la ureche.

Lui Don nu-i era clar cât de adâncă e apa în zona podului, dar în orice caz părea destul de adâncă, judecând după timpul în care plumbul încetase din a mai trage de fir. Simțea cum priza bătrânului se-ncorda pe umerii lui. Boots se aplecă și mai mult.

– Acum, șopti bătrânul.

Don nu agrea tonul nerăbdător al noului său prieten.

De fapt, lui Don nu-i plăcea mai nimic din ce se-ntâmpla. De ce-ar deveni un vrăjitor bătrân, pe jumătate înnecat, atât de interesat în a prinde-un somn, chiar dacă era vorba de unul imens?

Don începuse să mulineze încet, trăgând undița înspre el cu tot cu firul lăsat lejer. Își închipuia că plumbul și bila de aluat prinsă-n cârlig sărind pe fundul fluviului cu-ncetinitorul. Începea să creadă că bătrânul se amuza pe seama lui când undița aproape că-i zburase din mâini. Mâinile i se albiră pe măsură ce își ajusta poziția și se înfigea cu călcâiele în malul nisipos ca să nu cadă-n apele reci ale lui Ohio.

Undița rămăsese îndoită într-un unghi impresionant. Don se temea că stătea să se rupă, dacă nu avea grijă. Știa că un asemenea pește trebuie mai întâi extenuat, înainte să poată fi tras la uscat. Experiența-l asigura că dacă era suficient de atent, firul făcut pentru greutăți mari era mai mult decât capabil să tragă chiar și pe cei mai mari locuitori ai apelor fluviului. Trase aer în piept și începu să meargă cu spatele de-alungul malului, ducând undița cât mai jos spre râu pentru a echilibra greutatea peștelui. Tensiunea îi era eliberată de pe umeri, iar undița se îndreptă la loc. Se bucură să observe că și presiunea lui Boots dispăruse de pe umeri.

Secundele curgeau și Don așteptă mișcarea peștelui. După mușcătura inițială, animalul nu se scufundase mai adânc și nici nu-ncercase să înoate departe, sub protecția ramurilor scufundate. Deși știa că nu-i cea mai bună decizie, Don începu să retragă undița. Greutatea moartă de la capătul opus se lăsă  trasă în direcția lui. Coborî undița, ajustă poziția și-ncepu să mulineze. După ce repetă procesul de câteva ori, putu simți chestia de sub apă mișcându-se spre el, dirijată de propria-i greutate, ajutată de-asemenea de curenții fluviului.

La dracu’! Pun pariu că firul s-a prins de-un buștean scufundat.

Ceva tocmai agită suprafața apei, atrăgându-i atenția. Însă nu putea să vadă clar din cauza întunericului și-al ceții care ocupa suprafața apei.

– Sigur e doar o afurisită bucată de lemn, făcu el peste umăr.

Nu primi niciun răspuns de la Boots.

La capătul firului, o formă negricioasă ieșise la suprafață și se lăsă văzută prin ceață, formând valuri în spate pe măsură ce Don o trăgea spre mal.

Își mută atenția spre tovarășul tăcut.

– Aveam dreptate! V-am spus că-i un buștean Domnu’ Boo…

Nu putea vedea prea departe-n ceață, dar putu să-și dea seama că era singur.

– Domnu’ Boots? strigă Don, unde-ați plecat?

Strigătul depărtat al unei prepelițe era singurul răspuns pe care-l primi. Domnul Boots dispăruse.

Unde-a plecat? Se gândi Don, atent din nou pe fluviu și pe captura lui. Auzise multe povești despre capturile bizare pe care pescarii le scoteau din Ohio. Își aminti de povestea pe care unchiul Dale iubea s-o spună, despre cum pescuise împreună cu un prieten un sac încărcat cu vreo două duzine de „Forty Creek” whiskey canadian, de pe vremea prohibiției. Dale credea că niște traficanți de rom se panicaseră și aruncaseră încărcătura de pe pod.

Având în minte povestea unchiului, Don începu să mulineze obiectul și mai repede, ajutat de greutatea lui. Forma căpătă contururi paralelipipedice pe măsură ce tăia ceața. Se opri la câțiva metri de mal, fără să mai dea semne că ar mai înainta. Oprirea bruscă-l luă pe nepregătite, taxând firul de nailon împletit. Auzi un sunet ascuțit înainte să se izbească de malul nisipos. Încercă să-și recapete respirația, agitându-se pe nisip. Parcă trecuse o-ntreagă eternitate înfricoșătoare când se simți capabil de-ași umple plămânii cu aer din nou.

Ridicându-se la loc, văzu că-ntr-adevăr nu era vorba de-un buștean.

Fir-ar! Poate că-i ziua mea norocoasă!

Câțiva metri în larg zăcea un cufăr pe jumătate scufundat. Abțibildurile de călătorie care-l acopereau pe toate părțile arătau cam ca solzii colorați ai unui păstrăv. Cercetă fluviul în sus și-n jos. Dispariția noului său prieten încă-l minuna. Ridică însă din umeri și, scoțându-și pantofii și șosetele și suflecându-și pantalonii, se-apucă să-și croiască drum spre captura neașteptată. Apa înghețată de sfârșit de octombrie abia-i ajunse la genunchi când picioarele prinseră să-l doară.

Ori la bal, ori la spital, se gândi, forțându-se prin curenții de gheață.

Cu ambele mâini pe un mâner, târî cufărul greu pe mal. Vibrațiile grunjoase ale nisipului circulai prin cufăr, oprindu-se chiar în umerii lui în timp ce trăgea obiectul din apă, apoi căutând să-l ducă pe uscat. Mici râuri noroioase izvorau din încheieturile și zgârieturile cufărului. Posedat de curiozitate și de un strop de lăcomie, apucase un bolovan mâncat de apă și-l izbi de lacătul care securiza capacul.

Abia aterizase lacătul la picioarele lui, că Don deschisese deja cufărul.

La naiba!

Visele comorilor neprețuite dispăruseră cu totul din mintea lui când văzu ce conținea de fapt cutia. Un morman ud de lenjerie intimă pentru femei și apă murdară. Dezamăgirea îl cuprinse din toate părțile când își dădu seama că greutatea cufărului nu reflecta cu adevărat conținutul pe care-l văzuse la prima vedere. Își băgă ambele mâini înăuntru, încercând să scoată masa amorfă și noroioasă când brusc, un braț slab și leoarcă, palid ca burta unui somn, tresări de sub morman și-l apucă pe Don de guler.

Don începu să lovească brațul. Mâinile lui nu puteau s-apuce carnea rece și slinoasă. Unghiile lui lăsau tăieturi uscate oriunde nu reușea să apuce membrul îngrozitor.

Urla și se zbătea ca un copil crizat când un al doilea braț palid ieși și apucă marginea cufărului.

Don dădu drumul unui țipăt și mai tare când silueta despuiată a Tăticului Boots Peacock ieși din cufăr și se opri-n fața lui.

– Drace, fiule, nu mai urla așa! Vrei să-i trezești pe morți? rânji bătrânul, acoperindu-i gura lui Don cu mâna liberă, dar fără să-i oprească întru-totul țipetele. Calmează-te, băiete! Sunt recunoscător pentru tot ce-ai făcut pân-acum, dar mai am nevoie de o ultimă favoare! mai zise el, luându-și mâinile de pe el.

Fiecare părticică din corpul lui Don îl îndemna să plece. Dar bunul simț îi reamintea că nu-i așa simplu să-l părăsești pe Domnul Boots. Te-ar fi vânat oriunde te ascundeai. Chiar și dacă-i lua ani întregi.

Un tremur îi zgudui corpul bătrânului, odată cu briza care venea dinspre Ohio, însoțită de un val încețoșat. Se holbă la extremitățile îmbibate-n apă, apoi la salvatorul său.

– Și dacă tot vorbim de favoruri, ce mărime ai la pantofi, fiule?

*

O ultimă favoare pe dracu’! gândi Don, străbătând Șoseaua 52. Cum mama naibii o să-i explic asta Wandei?

Ceața dimineții începea în sfârșit să se ridice, dar Don n-avea de gând să riște – stătea cât mai departe de marginea din stânga a drumului spre Portsmouth. Din când în când mai trebuia să țopăie într-un picior, ca să-și scoată din pietrișul adunat, în timp ce-și ținea pătura de cazonă ca pe o pelerină. Căzuse de vreo două ori. Era un om rațional. Văzuse multe la viața lui, chiar dacă nici n-ajunsese la vârsta mijlocie. Și n-au fost toate frumoase sau ușor de explicat. Tot ce văzuse-n trecut putea fi, într-un fel sau altul, explicat sau argumentat.

Asta până acum.

După calculele lui Don, Domnul Boots pur și simplu n-avea cum să fie-n două locuri în același timp.

Asta-l bântui pe tot urcușul drumului. Dar când nimerise-n vârful falezei abrupte, la gardul de siguranță, reuși să formuleze o explicație logică.

Domnul Boots era precum unul din acei oameni swami din India. Niște soldați britanici cu care se împrietenise în Franța îi spuseră povești pe care le-a luat drept bazaconii la acel moment. I-au spus cum acești swami pot hipnotiza mulțimi întregi în a crede absolut orice vor ei să creadă. Și asta de la distanță, doar prin puterea minții.

Don își aminti că auzise la un moment dat un om de știință care declarase că gândurile ar putea fi înrudite cu undele radio.

Asta trebuia să fie și trucul bătrânului vrăjitor. L-a hipnotizat prin difuzarea gândurilor, la fel cum făceau acei indieni. Da, asta trebuia să fi fost. Boots era ca un fel de ventriloc, numai că lucra cu gânduri în loc de voce. Teoria asta-l ajută să se calmeze și reuși s-aducă puțină ordine-n lume. Cât despre partea-n care Boots supraviețuise toate acele ore într-un cufăr pe fundul fluviului? Dă-o naibii, era ușor, crezu el.

Pariu că era o bulă mare de aer în cufărul ăla vechi.

Don se simțea bine, eventual puțin rece de la ploaia dimineții de octombrie, de când ajunse pe drum. Se opri de tot, aruncând o privire-n spate. Fără să se-asigure, se avântă peste ambele benzi și-și întoarse privirea spre urletul înnecăcios al unei mașini.

La cum calcă pedala ai zice că-ncearcă să facă întrecere cu diavolul.

Don ținti degetul mare-n sus chiar înainte ca cele două conuri de lumină să poată fi văzute apropiindu-se din ceață cu o viteză nebună. Oprind alunecos, șoferul coborî geamul și aruncă o pereche de pantofi la picioarele lui Don.

– Ia de-aici, fiule! La urma urmei n-o să mai am nevoie de ei! Boots Peacock strigă peste ritmul boogie-woogie care răsuna din radioul automobilului. Scuze de haine, da’ probabil o să fie duse de tot până termin ce-am de terminat.

Ezită înainte de a ridica geamul și adăugă:

– O să predau și mașina-n câteva ore, într-un loc în care o s-o găsească poliția. Am de dat o vizită Doamnei Pearl mai întâi! râse din plin bătrânul vrăjitor, smucind schimbătorul și derapând mai departe-n întuneric, cu Edsel-ul lui Don.

Don ignoră nisipul dintre buci, concentrându-se pe cizmele cu vârfuri metalice pe care și le potrivea la loc. Ridicându-se-n picioare, își trase pătura peste el și continuă drumul spre granița orașului Portsmouth.

Un singur lucru îl agasă pe Don. O chestiune destul de mică, dar la care nu avea niciun răspuns satisfăcător.

Cum de nu-l deranja sulița pe care-a trebuit să i-o smulg dintre omoplați?

Traducere din limba engleză de Tudor Constantin