Se zvonea de ceva vreme că undeva, foarte departe de planeta noastră, se află o alta, aproape identică. Savanții de aici n-au reușit vreodată să comunice cu ceilalți, dar eu însumi, în mod straniu, am dobândit ceea ce pare să fie jurnalul unui locuitor al acelei lumi. Am aflat astfel că ținuturile și popoarele lor nu se deosebesc foarte mult de ale noastre. Istoria însă…

Cei cărora le-am arătat documentul l-au numit„științifico-fantasmagoric”. Nu mi-a rămas atunci decât să reproduc fragmente, la întâmplare.

OППОЗИЦИЯ

Gerar 16, anul 2026.

Îndată ce a revenit la birou, din binemeritata vacanță a sărbătorilor de iarnă, Președintele Republicii Rusna s-a retras gânditor în bârlogul adăpostului său antiatomic. Iarna se anunța în continuare grea, însă nu se punea problema hibernarii.

„Nu mai e vreme de stat. Statul sunt eu…” își zicea dânsul, citând un ilustru înaintaș.

Dar parcă nu mai suna ca odinioară. Prea mulți cai nărăvași de strunit, prea mulți dăunători ronțăind rădăcinile patriei, prea multe voci distonante în corul armatei poporului.

Din fericire, știința nu doarme, e incoruptibilă, iar marile ei realizări, direcționate cu pricepere patriotică, veghează atât la hotare, cât și în interiorul țării, dincolo și dincoace de Marele Zid Rusnesc, pentru ca dușmanul să nu profite de micile slăbiciuni inerente unui act de guvernare atât de complex.

Dușmanul… Ei, dacă lucrurile ar fi atât de simple… Dacă dușmanul ăsta ar avea un singur chip, o singură adresă, un singur obiectiv mârșav…

Președintele a apăsat butonul secret de sub placa biroului și aceasta a culisat îndată, dezvăluind interfața sfetnicului de încredere, soldatul credincios, fără de prihană, cetățeanul harnic și, de ce nu, cel mai bun prieten al său.

Lumințele multicolore sclipeau ca un zâmbet vesel, dar mai ales sincer.

„Viață lungă și prosperă, Președintele meu…” a rostit duios glasul de bronz.

– Bine, bine, i-a răspuns la fel de metalic șeful marelui stat. Trebuie să stăm de vorbă, Quantikov. Așa nu se mai poate.

„Aceleași frământări, Președintele meu? Aceiași descreierați de opozanți?”

– Aceiași nu pot fi, căci nici eu n-am stat degeaba în anul care a trecut. Peste iarnă însă, au apărut alții, sumedenie. S-au ivit ca roiurile de muște la prima rază de soare. Nu-i pot face cu niciun chip să înțeleagă că soarele din Occident e dăunător omului nou.

„Înțeleg prea bine, Președintele meu. Dar ce se întâmplă, s-a epuizat rezerva națională de neurotoxine? Am deja în memoria lucrativă o serie nouă, revoluționară, ca la mama acasă. Să te lingi pe degete, nu alta…”

– Hm, îmi place vorba asta, „revoluționară”… a constatat nostalgic Președintele. Cât despre restul, să se lingă pe degete extremiștii, nu oamenii cinstiți, disciplinați.

„Am înțeles, mi-am notat. La ce vă gândiți, Președintele meu?”

– Chestia cu neurotoxinele e șarmantă și tradițională, poate chiar prea tradițională. Cum scapă careva un vânt, undeva, pe mapamond, cum întorc toți capetele spre Rusna. Unde mai pui că treaba se face picătură cu picătură, câte unul, hai, maxim doi deodată. Până la vară o să ne confruntăm cu un val nou, căruia nu știu cum o să-i facem față. Am nevoie de ceva di granda.

Interfața a pălit brusc, semn că prietenul cel mai bun înregistrează enunțul problemei, deși destul de ambiguu, și încearcă să întrevadă o soluție. Pe de altă parte, putea fi și rezultatul unei căderi de orgoliu, la criticile voalate ale interlocutorului.

„Prea bine, Președintele meu. Am nevoie de câteva milisecunde, pentru a explora posibilitățile”.

Și luminițele au sclipit din nou.

– Te ascult, Quantikov.

Reluarea în forță a programului spațial a lăsat comunitatea internațională cu gura căscată. Apoi, miliardele de guri au pornit să comenteze frenetic acest eveniment imposibil de prevăzut, având în vedere precaritatea economică a Rusnei.

Programul a demarat cu montarea pe orbită a unei stații gigantice, capabile să găzduiască o perioadă mare de timp câteva mii de persoane. Oameni de știință, cercetători, dar și doctori, poeți și prozatori, muncitori, ori chiar studenți dornici să se specializeze la frontiera omenirii.

Firește Occidentul avea să crâcnească, descoperind în cele din urmă că personalul acestor minunății tehnologice era compus într-o covârșitoare majoritate din cetățeni cu opinii dintre cele mai libertine. Dar statul rusnez făcea astfel dovada că pune mai presus valoarea, competența profesională, decât  micile greșeli social-politice, cauzate desigur de confuzia pe care o generază propaganda vestică. Cu alte cuvinte „cetățeni, pregătiți-vă încă de pe băncile școlii să vă slujiți patria și poporul, iar Țara vă trece cu vederea abaterile de la ideologia corectă și vă răsplătește sârguința trimițându-vă în cosmos!”

După o vreme, dacă totul avea să meargă bine (și lucrurile realizat cu elan patriotic n-au cum să meargă altfel), alte câteva stații vor fi început să se rotească în jurul planetei.

– Dar care-i treaba, Quantikov? se posomorâse Președintele întâia oară când i se înfățișase acest tablou fabulos al viitorului. Nu iau pe mere ce dau pe prune. Scap de câteva sute, hai, niște mii de inși al căror singur scop în viață e să mă muște pe mine de fund. În schimb, distrug ce-a mai rămas din economie, aruncând banii pe aparatură și combustibili și aliaje exorbitante. Îmi mai rămânde de-o țeapă din titan, ori mai știi, chiar de aur, în care să mă înfigă poporul.

„Dacă nu vă supărați, Președintele meu, zicala corectă este despre mere și pere, nicidecum despre prune. Prunele nu au ce căuta în discuția noastră, după cum nu au ce căuta aici aparatura, combustibilii, aliajele exorbitante. Iată ce vă sugerez…”

Un număr prea mic, mai degrabă nesemnificativ, de activiști pentru drepturile omului s-au agitat o vreme ca să resusciteze atenția opiniei publice cu privire la modul abuziv în care fuseseră alcătuite colectivele de studiu de la bordul stațiilor spațiale.

S-a dovedit însă foarte dificil, dacă nu imposibil, să se demonstreze o legătură evidentă între convingerile politice ale personalului și promovarea pe posturi atât de interesante. În plus, sistemul detașărilor în interesul serviciului poate fi cu greu suspectat ca fiind o formă de persecuție, mai ales când e susținut de salarii mai mult decât promițătoare.

Iată însă un fragment din mesajul expediat de un cercetător anonim de la bordul stației spațiale „Aurora trei”, cu puțină vreme înainte ca obiectul să dispară de pe ecranele de control terestre. Comunicarea clandestină a fost recuperată parțial de un agent al serviciilor secrete ecuadoriene.

„Dragi părinți, dragi compatrioți, dragi tovarăși de luptă… scurtă vreme noi nu vom mai fi… Deja o săptămână de când structura stației se dezmembrează ireversibil, cu toate că… Eforturile disperate, cunoștințele pe care le-am folosit… imensă păcăleală… cu cheltuieli minime… Sub stratul subțire de aluminiu… carton și mucava… lemn de plop… Aparate goale pe dinăuntru, cadrane pictate… Am fost ținuți departe de ele… cu pretextul… acomodare… Adevărul n-a întârziat… prea târziu pentru cei două mii de… reușit să înșelăm gardieni… mesaj de la stația lor radio… ultimul… totul se dezintegrează… n-am luat nici măcar prima leafă… O să ardem ca meteoriții la intrarea în atmosferă… Să ne priviți pe cerul nopții…”

Înainte ca aceste fraze dramatice să ajungă la opinia publică, abilul sistem de propagandă al Republicii Rusna a dat de înțeles că, urmare a dificultăților economice pe care le traversează (dificultăți cauzate în cea mai mare măsură de ostilitatea nemiloasă a Occidentului), grandiosul program spațial, ce ar fi adus redat speranță întregii omeniri, va trebui suspendat pe o durată nelimitată. Chiar și experții inamici au fost nevoiți să recunoască meritele aceastei mișcări strategice.

Cât despre membrii personalului de pe cele cinci stații orbitale dispărute, aceștia au fost numiți „eroi”, în cea mai mare parte a presei mondiale, termenul de „victime” ajutând prea puțin audienței și vânzărilor. Și nimeni n-a mai vorbit despre ei.

– Bravo nouă, Quantikov, a plescăit satisfăcut Președintele. Ai făcut treabă bună, trebuie s-o recunosc, cu cartoanele, piunezele și sforile tale orbitale. Patria s-a descotorosit de câteva mii de extremiști perfizi și toate astea nu ne-au costat mai mult ca rechizitele unei școli la începutul anului de învățământ. Plus, cum zicea ăla în scrisoare, s-au lins pe bot și de prime, au rămas bănuții în buzunarele patriei. Scăpăm numai cu câteva zile de doliu național. Încă o dată, bravo! Mai mult ca sigur o să fii decorat cu medalia „Erou al Republicii Rusna”.

„Mulțumesc, Președintele meu…”

– Dar ce ne facem mai departe?

„???”

– Quantikov, stațiile spațiale sunt bune când vrei să te descotorosești de careva, dar nu poți să lansezi la nesfârșit. Bate la ochi, dragul meu. Pe de altă parte, intelectualitatea suflă de-acum și-n iaurt, nu se mai urcă nici măcar în avion.

„M-am gândit la toate astea, Președintele meu. Vă dau dreptate. Repetiția plictisește în general, dar, mai ales, e vulnerabilă la observatorii cârcotași, care se pricep de minune să vadă clișeele de operare, micile scăpări, subțirimea unor detalii. De aceea mi-am permis să concep și un Plan B, mai exact trecerea la o nouă etapă.”

– Care anume? s-a ridicat din scaun Președintele, trădându-și nerăbdarea.

„Spațiul cosmic, așa nemăsurat cum e el, iată, se dovedește insuficient pentru mulțimea dușmanilor și, ca să zicem așa, prea la vedere. Patria noastră are însă țărmuri la numeroase mări și oceane, golfuri, fiorduri și lagune.”

– Nu cumva te gândești…?

„Întocmai, Președintele meu. Sunteți mintea cea mai luminată a acestei țări, a acestui domeniu în care ne desfășurăm împreună activitatea, curând a acestui imperiu.”

– Ei, hai, să nu exagerăm, a roșit discret șeful statului.

„La picioarele noastre, în fine, ale dumneavoastră, se întinde o lume imensă, prea puțin explorată și cu atât mai puțin cunoscută. Fundul mărilor și al oceanelor nu e cu nimic mai prejos decât cosmosul, ba chiar mai ispititor și mai ofertant. El abia așteaptă să fie populat, Președintele meu. Și e momentul, de asemenea, să constatăm un lucru pe cât de simplu, pe atât de evident, necesar. Omenirea, în multe cazuri prea puțin imaginativă, se mărginește de veacuri să exploateze gigantica întindere de ape a planetei numai din punctul de vedere al resurselor și transportului. Până acum nu a pus la punct o abordare coerentă și masivă a oceanului terian în scopul susținerii unei ideologii. Și îndeosebi a celei mai drepte dintre ele, aceea a menținerii, ba chiar a impunerii liniștii sociale. Conform Planului B, Președintele meu, veți fi un deschizător de drumuri. Din nou.”

S-au scurs alte câteva luni.

Nenumărate exploatări miniere au fost inaugurate în largul oceanului, la limita apelor teritoriale, cu adâncimi variind între două sute și cinci mii de metri. Brigăzi de voluntari entuziaști, cel puțin așa i-a numit presa guvernamentală, au luat cu asalt aceste avanposturi ale bătăliei pentru bunăstarea generală. Centrele de recrutare abia mai pridideau să-i înscrie pe cei sosiți (aduși?) zi și noapte, din toate colțurile țării.

Nenumărate platforme de foraj au fost ancorate temeinic, pentru a face față furtunilor puternice, unele din ele durând săptămâni la rând. Sute și mii de cetățeni, mânați deopotrivă de spiritul aventurii, care a ridicat patria din mlaștini, râpe și ghețari, cu epoci în urmă, dar și de acela al datoriei, s-au angajat să trudească neabătut pentru a da poporului țiței, gaze și ce-o mai fi fost pe-acolo.

Nenumărate baze submarine de cercetare și-au început activitatea frenetică pentru a desluși misterele acestui nesfârșit continent. Firește, toate erau construite pentru început din economii, din materialele recuperate de la stațiile orbitale care nu mai apucaseră să fie lansate, ori cu refolosirea acelora provenite din fostele locuințe terestre ale voluntarilor. Un popor gospodar nu lasă nimic să se risipească.

– Totul merge strună, Quantikov?

„Strună, Președintele meu…”

Dar, ca mai toate lucrurile care merg strună, și acestea aveau nevoie de dăruire, de abnegație, de sacrificii.

Din când în când, câte o notiță, în pagina a șasea a gazetelor oficiale, deplângea închiderea prematură a unei mine, a unei platforme, a unei baze. Fie că plăcile tectonice, care numai de partizanat politic nu pot fi acuzate, se deplasau mai mulți centimetri decât cei prevăzuți în studiile științifice, eliberând lava adâncului… Fie că una din acele groaznice furtuni, căreia numai eroii îi fac față, rupea cablurile de ancorare furnizate de vreo oțelărie prost condusă… Fie că sabotorii occidentali își întețiseră activitatea de parcă dăduse strechea în dânșii…

Cineva a întrebat la un moment dat, în cadrul unui summit internațional, unde sunt, de fapt, toți acei oameni care nu mai lucrează în unitățile marine și submarine oprite. S-au întors dânșii pe la casele lor? Și dacă s-au întors, le-au mai găsit?

Răspunsul oficial a fost că, spre deosebire de statele ipocrite ale Vestului, în Republica Rusna libertatea de deplasare este garantată, precum și discreția față de viața personală. Așa că nimeni nu este urmărit, ori înregistrat, din clipa când părăsește un loc. Dacă vrea să se înapoieze acasă sau nu, la nevastă și copii, ori să-și găsească un alt… anturaj, asta e treaba fiecăruia.

Se apropiau din nou sărbătorile de iarnă.

Președintele a convocat o ultimă serie de ședințe virtuale, în cadrul cărora și-a felicitat consilierii și pe ceilalți membri ai staff-ului, pentru conștinciozitatea de care au dat dovadă în ultima perioadă, pentru promptitudinea și competența cu care au răspuns provocărilor moderne.

Apoi, în singurătatea bârlogului său, a mai apăsat o dată butonul ascuns sub birou. Blatul a culisat, iar luminițele multicolore au prins din nou să sclipească.

„Președintele meu…”

– Quantikov, mă bucur că ești sănătos și la fel de loial. Știu că tu nu obișnuiești să petreci sărbătorile de iarnă, așa încât va trebui să ne luăm rămas bun pentru o vreme.

„Amabilitatea dumneavoastră mă mișcă. Vă rămân devotat pentru totdeauna și sper să ne revedem cât mai curând. Nu pot să nu remarc însă, pentru că așa am fost conceput, mici, dar semnificative fluctuații ale parametrilor vitali. Puls, tensiune, temperatură, umiditate a mucoaselor și așa mai departe. Mă văd nevoit să deduc că o problemă ori mai multe continuă să vă procupe și acum, în preajma vacanței…”

– Nimic nu-ți scapă, șmechere. Ca să n-o mai lungim, ai dreptate.

„Vă ascult Președintele meu…”

– Este vorba despre… cum îi zice… Despre opoziția asta. Am scăpat de toți. Nu mai găsești un disident în republică, să dai cu tunul. Ce naiba facem noi de-acum încolo?

Luminițele au pălit ca de obicei, semn că vine ceva pe țevile neuronilor sintetici.

„Aveți perfectă dreptate. Datele pe care le-am centralizat, calculele probabilistice, statisticile, totul îmi confirmă și mie că practic nu mai aveți oponenți. Dar, ca de obicei, trebuie și îmi face plăcere să vă liniștesc.”

A urmat o pauză aproape insesizabilă.

„Nu mai aveți oponenți umani decât în statele rivale. Dar pe aceia îi putem ignora cu ușurință. În schimb,  mi-am permis să elaborez un Plan C. Pe scurt, este vorba despre reacția planetei la încălzirea globală, pricinuită de inaugurarea noilor uzine și exploatări. Industria greu încercată a patriei noastre trebuie să devină una dintre cele mai impetuoase, dacă nu cea mai importantă a lumii. Iar reacția planetei, schimbările climei, fenomenele extreme, toate astea arată că Tera se opune politicii noastre economice.”

Președintele a ridicat încântat o sprânceană.

– Atunci… Vrei să spui că…

„Din punctul meu, mă scuzați, din punctul nostru de vedere, planeta însăși este opoziția cu care vă confruntați în momentul de față. Sărbători fericite, Președintele meu!”