Mars Love Story

Alabama se dusese să moară pe Marte. Uneori, imaginându-și cum aveau să fie ultimele clipe, se vedea plutind în liniștea artificială a morfinei.  Nu avea nicio durere, era aproape comod în cabina sa, acolo unde sta fără să se mai miște, și avea conștiința împăcată știind că își pusese familia la adăpost. Și-i imagina pe ai lui coborând pe Orbis, insula plutitoare patronată de Antanta Euro-Rusă, având propria casă, fără a mai fi supuși raționalizării forțate de pe continent.

Își aminti pentru a mia oară că-i e foame. Nu era vorba doar de dorința de a mânca sau de nevoia de a pune ceva în gură. Era un apetit excesiv, infinit, o senzație primară care-l determina să se agațe de viață cu orice preț și care-l făcuse să recunoască fiecare centimetru al pereților stomacului său.

Fereastra, strâmtă și lungă, traversa zidul stâng al sălii comune către nisipul câmpiei marțiene. Formațiunile stâncoase care le dăduseră bun-venit în timpul amartizării continuau în aceleași poziții, pândind de la distanță, spectatori ai procesului de deteriorare al echipajului aflat de partea cealaltă a cristalului.

Să privească prin fereastră era ca și cum ar fi privit în propriile viscere roze și pustii. Deșertul se afla înăuntrul lui, fiindcă în el nu simțea altceva decât un pustiu de materie organică în descompunere care producea o miasmă îngrozitoare și, din când în când, spasme abdominale.

Ecranul proiecta un film muzical, gen care nu mai era de mult la modă, dar care era singurul lucru ce-l făcea pe Alabama să uite de foame. În plus, îl amuzau actorii începând să cânte în mijlocul celei mai profunde drame. Lui Tenerife nu-i plăceau și, de fiecare dată când punea asta, prefera să plece. Ea, adică Tenerife, prefera documentare despre Terra antică, ceea nu reușea decât să-l plictisească pe Alabama.

Se îndreptă spre micuța bucătărie a sălii comune și își umplu caserola cu supa în care pluteau câteva bucățele de carne. Puse vasul pe o tavă împrumutată din laboratorul chirurgical și completă supa cu apă, în timp ce fredona cântecul din numărul principal al muzicalului.

Intră în cabina lui Tenerife și o găsi în pat, cu spatele sprijinit de tăblie și ochii în tavan.

– Ora prânzului, zise.

Ea dădu din cap în semn că nu.

–Nu fii încăpățânată, spuse el. Trebuie să mănânci.

Ea îi răspunse cu un susur pe care nu-l înțelese. Se așeză alături, cu tava pe genunchi și începu să soarbă supa.

Tenerife se chema Ana, dar toată lumea căzuse de acord să se cunoască după orașele în care se născuseră. Alabama nu-și spusese niciodată adevăratul nume și nimeni, de fapt, nu-l căutase în arhivele călătoriei.

Cracovia, zis  Crack, era inginer de ceva anume, nu mai conta ce, ca majoritatea membrilor echipajului. La fel, Tenerife, Alabama, Voronej, Caen și Upsala, însă Cracovia era și șeful expediției. Tristă glorie, obișnuia Alabama să-și spună în gând.

– Camera frigorifică n-a mai făcut probleme de când am reparat pierderea de gaz. Cred că va rezista, zise Alabama.

Tenerife rămase mai departe cu privirea pierdută în tavan. Avea câteva zile de când se afla într-o stare de somnolență, abandonată în delirul unei minți care deja nu se mai afla pe Marte – în visul ei, repara panouri solare într-o colonie a cărei formă era de ființă înaripată.

Alabama îi apropie caserola de buze și, când ea refuză dând din cap, înclină vasul astfel încât lichidul să-i intre ușor în gură.

– Nu e nevoie să mănânci bucățelele, spuse, dar trebuie să bei măcar supa pentru a-ți păstra puterea. Ai slăbit mult.

Lacrimile izbucniră pe obrajii lui Tenerife și se rosotogoliră în vas.

Alabama se gândi că asta putea fi o pierdere. Vână cu degetele bucățelele care pluteau în supă și le înghiți. În timp ce mesteca, cercetă în grabă corpul femeii. Ochii îi parcurseră curba feselor în căutarea ultimelor depozite de grăsime. Zăbovi o clipă pe cutele pantalonilor de trening, imaginându-și că în spatele pânzei se aflau mușchi puternici sub pielea întinsă. Îi gustase în visele sale de sute de ori, însoțite de un vârf de sare pe care Leverkusen reușise să o sintetizeze în laborator.

– Alabama nu este un oraș din Euro-Rusia, îi spusese ea când se întâlniseră pentru prima oară în baza de pregătire a misiunii.

– M-am născut pe USS Alabama, răspunsese el.

În acel moment, înainte de a începe călătoria, Tenerife nu părea să aibă niciun simptom.

– O grămadă de fiare vechi pe care Antanta a cumpărat-o pe piața neagră. N-a atins niciodată viteza de croazieră, adăugase el. De aceea n-am ajuns pe Orbis la timp și mama mea a născut la bord.

În aceeași noapte au dormit împreună pentru prima oară, iar noaptea li s-a părut prea scurtă. Tenerife nu era frumoasă, nici măcar atrăgătoare. Nici nu s-ar fi putut spune că era drăguță sau inteligentă. Nu atrăgea atenția cu nimic, dar pe el îl înnebunise. Din momentul în care o cunoscuse, nu-și mai amintise niciodată de soție, iar imaginile copiilor îi apăreau în vise fără să fie însoțite niciodată de mama lor. Sentimentele, la urma urmei, nu erau altceva decât rezultatul unor reacții chimice la nivel molecular.

***

Tenerife descoperise că avea sindromul în Consulatul Chinez, când încerca să obțină o viză pentru Lóng, cea mai prosperă colonie chinezească plutitoare de pe Pământ. Boala îi afecta doar pe cei care urmaseră în mod exagerat programul de antrenament spațial și adaptare pentru coloniile viitoare. Nu i se cunoșteau originile, deși unele cercetări vorbeau despre o mutație genetică în condițiile de gravitație artificială, care duceau la degenerarea rapidă a organismului. Speranța de viață se reducea la doi ani din clipa aparițiilor primelor simptome.

Upsala spusese că se supusese hipnozei pentru a face față. Tenerife n-o crezuse niciodată, dar Alabama bănuia că era pur și simplu invidioasă pe ea. Upsala era înaltă, blondă și arăta de parcă putea parcurge triatloni în fiecare zi. Fusese prima care murise și, de la dispariția ei, Tenerife devenise acră și rece cu toată lumea. Singurul lucru pe care mai continua să-l facă era să se culce cu el.

– Știi ce înseamnă Long? îl întrebase Tenerife.

Alabama îi dăduse la o parte părul de pe frunte. Stăteau întinși pe patul din cabină la unitatea de antrenament a misiunii, cu doar câteva zile înainte de a porni spre Marte.

– N-am idee, îi răspunsese.

– Înseamnă „dragon”. Designul coloniei chineze are această formă, cu aripile formate din milioane de panouri solare. Urma să lucrez în echipa de mentenanță a aripilor.

Privirea ei plină de tristețe contrasta cu zâmbetul forțat. Atracția pe care o exercita femeia aceea asupra lui era un mister care-l făcuse să-și uite familia, misiunea și chiar boala.

Cât de mult o iubea! Îi dorea fiecare os, ligament, tendon și nerv, ofta după grăsimea acumulată sub piele, iar gândurile i se pierdeau între faldurile măruntaielor pe care le ghicea în abdomen. Ceea ce împărtășeau acum era mult mai profund decât dragostea care îi adusese împreună în timpul antrenamentului. Nu se mai bazau pe atracția personalității, creaturi instabile care se aprind din capriciul hormonilor. Era o verigă ce trecea dincolo de sentimente, era legătura dintre pradă și prădător. Iar el ajunsese prada cărnii ei mai mult decât orice vânător.

***

Tenerife se trase înapoi în pat, când Alabama o forță să bea supa.

– Vei vedea… te vei simți mai bine, insistă el.

O lăsă plângând, cu bărbia în jos și mâinile la frunte, încercând să nu vomite.

Alabama se întoarse în camera comună, unde continua să lucreze. Cabina de control îi aducea amintiri urâte, de când găsise corpul neînsuflețit al lui Crack. Moartea polonezului lăsase un gol imens în inima echipajului, care întârziase zile până să aleagă alt lider. Trista onoare revenise lui Rodas, unul dintre cei doi medici. Grecul nu fusese niciodată un vorbăreț, iar după ce fusese ales, tăcerea îi devenise aproape totală.

Adevărul era că nici unul dintre ei nu vorbea prea mult și niciodată nimeni nu spunea nimic despre vindecarea miraculoasă apărută la scurt timp după amartizare. Rodas convocase atunci o întâlnire de urgență.

– Simptomele bolii… boala… a dispărut, spusese el cu ochii în lacrimi.

Nimeni nu știuse ce să mai spună după acele cuvinte, nici măcar Crack. Problema era mult mai ciudată: câteva zile mai târziu, Rodas ajunsese la concluzia că nu fuseseră niciodată bolnavi.

Pe ecran, o actriță cu pălăria plină de pene purpurii țipa într-un număr muzical. Lui Alabama îi era atât de foame încât simțea că esofagul îl trage de limbă în jos, parcă spre a o înghiți. Începu să fredoneze melodia pentru a se putea controla, astfel încât să poată efectua verificările de rutină ale sistemelor de întreținere. Totul era în ordine, ca în fiecare zi care trecea peste suprafața marțiană, de peste un an și jumătate.

Comandamentul Antantei îi făcuseră să creadă că suferă de o boală inexistentă, medicându-i pentru a le provoca simptomele. Alabama însă nu da doi bani pe minciuna Antantei, la fel ca și pe originea bolii. Cu adevărat importantă pentru el era supraviețuirea. În fiecare zi, ziua de mâine.

Interiorul gurii îi era acoperit de răni care începuseră să sângereze. Nu se putea abține să nu-și muște obrajii pe dinăuntru când spasmele abdominale se înrăutățeau, iar nevoia de a mânca era singurul lucru la care se mai putea gândi, era ideea care-i guverna viața. Rezervele de alimente se epuizaseră de săptămâni, raționalizarea lor făcând să dureze doar încă o lună.

Fusese Tenerife cea care-l găsise pe Rodas la o săptămână după moartea lui Crack. Grecul zăcea cu fața în jos pe podeaua laboratorului și Leverkusen, al doilea medic al misiunii, nu mai putuse face nimic pentru el. Moartea părea a lovi doar în liderul coloniei și niciunul nu mai voia să ocupe acel post blestemat.

Cel care a pățit-o ​​cel mai rău a fost Caen, francezul care obișnuia să se plângă tot timpul. Era un tip mare cu ochi miopi și urechi păroase care nu închidea niciodată gura când mânca. Toți îl suspectau că fura mâncare, așa că nimeni n-a părut surprins când a fost găsit mort în magazie, cu o mână pe clanța ușii de la camera frigorifică.

Fusese a patra moarte în trei săptămâni. Până atunci, moralul grupului dispăruse treptat, măturat de furtunile de nisip marțiene. Când Alabama vorbea cu Tenerife, aceasta răspundea în  șoaptă, de parcă se temea să nu atragă atenția asupra ei. Toată lumea se întreba ce urma, iar neîncrederea îi făcea să se ferească unul de altul. Cu toate acestea, Alabama continua să o viziteze pe Tenerife în fiecare zi.

Un zgomot acoperi pentru o clipă uruitul ventilatorului. Alabama tresări, ridicându-și ochii din pupitru și privind atent în jur, ca un animal de pradă. Nu putea fi Leverkusen. Doctorul se afla în laborator unde își petrecea zilele și nopțile marțiene încercând să sintetizeze proteinele din puținul material organic pe care îl aveau.

Trebuie să fi fost Voronej, al patrulea și ultimul membru al coloniei. În realitate, nu mai era considerat un membru cu drepturi depline al coloniei. Voronej era deja pe morfină. Probabil că se mișcase în pat.

Alabama intră fredonând încet în camera lui Voronej. Îi injectă morfina, apoi se întoarse în sala comună pentru a urmări finalul muzicalului și a-și termina ziua de lucru.

***

Noaptea căzuse, în sfârșit, peste câmpia marțiană. Leverkusen părăsi laboratorul și își vârî capul, pentru o clipă, în sala comună.

– Mai e supă? întrebă.

–Nu multă, răspunse Alabama privind în continuare ecranul. Am hrănit-o pe Tenerife.

Medicul se înroși, iar trăsăturile i se ascuțiră, devenind agresive.

– De unde știu că i-ai dat-o ei? zise pe un ton aproape gelos.

– Întreab-o.

Leverkusen își băgă mâinile în buzunare și intră în întregime în sala comună.

– Uite, Alabama… Nu înțeleg pentru ce o vrei vie. Am putea să o congelăm, ca pe ceilalți. Și, de fapt, ar trebui să facem asta urgent cu Voronej.

– E tetraplegic. Pentru ce vrei să-l omori acum?

– Nu mai suport să-l aud cum geme.

Alabama îl privi calm.

– Cum vrei, spuse, dar țesuturile nu mai sunt la fel de bune după congelare. Își pierd savoarea.

Să trimiți muribunzi încă funcționali pe Marte, cu scopul de a înființa acolo o colonie, era practic și ieftin. O chestiune contabilă bine gândită.

Antanta Euro-Rusă nu trebuise decât să anunțe și voluntarii se prezentaseră în număr mare la preselecție. Să mori într-un mediu controlat, să ai confort și medicamente, dar, mai ales, să poți oferi un viitor privilegiat familiei tale, era ceva ce nu putea fi ratat.

Nimeni nu pusese la îndoială etica întregii afaceri. Dacă cei aleși mureau oricum, nu era mai onorabil să o facă pentru binele comunității? Speranțele tuturor erau în viitoarele colonii, pe Marte ori pe lunile lui Saturn. Pe de altă parte, limitarea magaziilor cu alimente de pe nava transportoare însemna mai mult spațiu pentru materialele de construcție ale coloniei viitoare.

Fuseseră lăsați să creadă că simptomele erau suportabile pentru cea mai mare parte a bolii, devenind mai rele spre începutul celui de-al doilea an. Sistemul automat elibera medicamentele din seifuri numai dacă erau îndeplinite sarcinile atribuite pentru acea zi. Când boala avansa și nu mai puteau fi utili misiunii, li se eliberau medicamentele letale, spre a nu suferi inutil.

***

– Haide, mi-e o foame de lup! spuse Alabama. Dar tu o faci. Nu mai suport bisturiul.

Porni înregistrarea cursului de mandarină și în toată colonia începu, pentru a zecea oară, prima lecție, de care nu reușeau sub nicio formă să treacă.

Luă un cuțit și plecă după Leverkusen spre cabina lui Voronej.

– Când crezi că vor sosi chinezii? întrebă el prinzându-l din urmă.

Leverkusen fusese tot timpul cel care-și menținuse optimismul. De îndată ce aflaseră că boala nu exista, transmiseseră un mesaj cu date medicale către toate guvernele. Antanta Euro-Rusă nu-și permitea să trimită prea curând o nouă navă spre Marte, așa că existau șanse ca alte guverne să o ia înaintea lor.

Chinezii fuseseră primii în a se organiza și trimiseseră deja un transport, promițând să repatrieze supraviețuitorii imediat ce vor prelua controlul coloniei marțiene.

– În fiecare zi mă întreb același lucru, răspunse medicul. În fiecare clipă, de fapt. Două luni, cred. Cel mult trei, mai mult nu vor întârzia.

– Crezi că vor aduce sushi?

– Important e să vină, Alabama. Să îi vedem aici. Fiindcă, dacă vor să revendice colonia, nu e suficient să trimită o navă automatizată. Trebuie să aibă echipaj uman pentru așa ceva.

Alabama se opri o clipă și, strângând involuntar cuțitul în palma dreaptă, spuse:

– Mă întreb dacă vor risipi spațiu pe nava aia pentru combustibilul de întoarcere.

– Important e să ajungă aici, repetă medicul. Asta e important. Haide, să ne grăbim, îmi e foarte foame.

© Cristina Jurado

Traducere din limba spaniolă de Liviu Surugiu

Cristina Jurado (Spania), tânără scriitoare bilingvă de science fiction, fantasy, horror și alte câteva genuri hibride, este de asemenea cunoscută ca editor, traducător și promotor. A studiat Relații Publice la Universitatea din Sevilia (Spania) și are un master în Retorică la Northwestern University (USA).

În 2019 a devenit prima femeie care a obținut mult râvnitul Premiu Ignotus (Hugo-ul spaniol) la categoria cel mai bun roman pentru lucrarea Bionauții. A publicat o mulțime de povestiri în cele mai faimoase reviste de gen din lume, cum ar fi Strange Horizons, Clarkesworld sau în The Best of World SF by Head of Zeus.

Ca editor, a publicat mai multe antologii, iar unul dintre marile ei succese este revista SuperSonic (Premiul Ignotus pentru cea mai bună revistă 2016, Premiul ESFS 2016 și 2017).

Cristina Jurado a lucrat ca editor international pentru Apex Magazine și a editat împreună cu faimosul scriitor Lavie Tidhar The Apex Book of World SF #5.

Premiată la Eurocon 2020 ca cel mai bun promotor SF, a început să lucreze pentru revista bilingvă Constelación Magazine.

În prezent este organizator FutureCon, noua platformă mondială virtuală a convențiilor SFF și, de asemenea, mai găsește timp pentru a fi membru al juriului la Science Fiction and Fantasy Rosetta Awards (SFFRA), EELISA Science Fiction Lecture Series & Contest (organizat de Universidad Politécnica din Madrid, UPM).