E noapte. Gandhi stă întins pe un pat improvizat în fața reședinței sale din Calcutta. Pe străzile orașului, musulmanii și hindușii încă se omoară cu patos, în războiul civil care face ravagii de când India a devenit independentă. Gandhi refuză să mai mănânce, în încercarea de a-i convinge pe cei care, fără îndoială, îi datorează independența, să oprească masacrul. Printre cei adunați la căpătâiul său își croiește drum un hindus cu chipul schimonosit de groază și durere. Îi aruncă o pâine și îi spune: „Mănâncă! Eu oricum merg în iad, dar nu vreau să te am și pe tine pe conștiință.” „De ce crezi că ești sortit Iadului?” îl întreabă cu mult calm Gandhi. „Pentru că am ucis un copil musulman. I-am teșit țeasta de zid.” Pe chipul învățătorului se zărește suferința. „De ce?” „Pentru că și ei”, spune omul, arătând spre un musulman din preajma lui Gandhi, „mi-au ucis copilul.” „Știu eu o cale să scapi de iad”, spune fără să cugete prea mult maestrul. „Care?” „Vei crește un copil orfan de mamă și de tată. Și-i vei da toată dragostea și atenția. Dar foarte important – să fie musulman.” Amestecul de emoții de pe chipul bărbatului e revelator pentru India acelor zile. Violența e unul dintre cele mai puternice droguri, iar a renunța pur și simplu la ea, atunci când ești mânat de durere și răzbunare, e foarte greu. Și totuși, cuvintele lui Gandhi par să se cuibărească adânc în inima omului, care pleacă numaidecât.

Este una dintre cele mai puternice scene din multipremiatul film al lui Richard Attenborough, Gandhi, avându-l în rol principal pe Ben Kingsley, însă o scenă ce documentează un moment real din viața lui Gandhi și probabil unul dintre momentele cheie ale sângerosului secol XX. Este momentul sintetizat atât de bine de înțelept cu puțin timp înainte să intre în greva foamei: „Dacă aplicăm legea ochi pentru ochi, toată lumea va orbi”. La scurt timp, Gandhi avea să moară, asasinat. La scurt timp după asasinarea lui Martin Luther King Jr., The Chicago Sun Times publica o caricatură în care Gandhi îi spunea lui King: „Au impresia că ne-au omorât…”

Omul ca devenire

Viața lui Gandhi e mai mult ca oricând relevantă pentru prezentul nostru „progresist”, cu atât mai mult cu Gandhi n-a fost întotdeauna acel Gandhi. Curentul politic în vogă (în Occident cel puțin), care face ravagii prin universități, presa de stânga și prin studiourile de cinematografie, atribuie identități fixe indivizilor (cu excepția identității de gen, aparent, care pare fluidă până ce persoana și-o atribuie de unul (una?) singur(ă) și atunci, ca un făcut, devine brusc fixă, rigidă, imuabilă, chiar. Sacrosanctă. Asta până ce decide s-o schimbe din nou). Tocmai din acest motiv, găsesc că viața lui Gandhi oferă o pildă dezarmantă pentru iluzia identității fixe, care ajunge să primeze în fața caracterului fluid și dinamic al personalității umane. (Chiar și la școală suntem învățați să facem „portrete” de personaje. Personajul și, prin extensie, orice om, nu este văzut ca un proces, un fenomen în perpetuă tranziție, ci o combinație de culori trântite pe-o pânză și fixate cu ramă și geam de protecție).

Gandhi a fost, pe parcursul vieții, un copil anxios, din straturile de jos ale societății indiene, ce se temea de întuneric, apoi un tânăr strălucit cu o posibilă carieră de succes în avocatură, un anglofil care a îmbrățișat cu vădită admirație și mândrie valorile culturii și civilizației britanice imperialiste, apoi un anglofob dornic să-i scoată cât mai repede pe englezi din țară, convins că India nu are ce să învețe de la alte națiuni (nici măcar, sau cu-atât mai mult de la englezi) și, de-abia mai târziu, un pacifist, adept al nesupunerii civile și al non-violenței ca motoare ale schimbărilor sociale și obținerii independenței.

Care dintre aceste instanțe ale acestui personaj complex este, în esență, „Gandhi”? Îmi pun această întrebare pentru că astăzi, în plin cancel culture occidental, odată ce te-ai ales cu o etichetă, e greu spre imposibil să te scapi de ea. E echivalentul mediatic/virtual al însemnării cu fierul încins a hoților, criminalilor sau sclavilor, sau al literei stacojii purtată de Hester Prynne în romanul lui Nathaniel Hawthorne. E, firește, același tip de înfierare (cu mânie proletară) pe care l-au cunoscut atâtea societăți comuniste sau fasciste de-a lungul secolului XX. Și totuși, după cum vedem în cazul lui Gandhi, parcursul său spiritual sfidează orice încercare de a-i sintetiza existența la un singur set de valori monolitice.

Până să asiste la masacrul asupra populației Zulu în Africa de Sud, Gandhi credea cu fermitate în superioritatea culturii și civilizației britanice, pe care o vedea drept unic model și reper în propria dezvoltare. Însă atrocitățile comise de englezi în acel război pe care Gandhi l-a numit, pe bună dreptate, un masacru, l-au făcut să respingă cu totul valorile britanice. Ba mai mult, să îmbrățișeze un punct de vedere total opus, însă foarte rigid, îmbibat de un naționalism revanșard și autolaudativ. Însă cu toate că a rămas un susținător înflăcărat al independenței Indiei pe tot parcursul vieții, cu timpul și-a moderat mult discursul anti-britanic și a crezut că cea mai sigură cale spre victorie este nesupunerea pașnică (Satyagraha).

Omul – la răspântia dintre culturi

Aici regăsim puternice influențe occidentale. În primul rând, cea a lui Hendy David Thoreau (1817-1862), cu al său discurs despre nesupunerea civilă. În al doilea rând, ca practicant al hinduismului, ideile sale religioase au fost mult influențate de contactul cu opera lui Lev Tolstoi (în speță Împărăția lui Dumnezeu e în tine). Filosofia vieții simple ca fundament al libertății a preluat-o din eseurile scriitorului și filosofului britanic John Ruskin. Este evident că Gandhi este produsul întretăierii mai multor culturi, și că tocmai la confluența dintre aceste culturi se făuresc treptele evoluției noastre ca specie.

Au fost momente, și încă destule, când Gandhi ar fi putut să rămână un extremist anti-imperialist, anti-colonialist, chitit să „le-o plătească” englezilor. Însă n-a cedat niciodată ispitei urii, nici chiar în urma masacrului de la Jallianwala Bagh, din 13 aprilie 1919, când o companie de soldați britanici au tras în plin și fără somație în mulțimea de indieni aflată la un protest nonviolent în orașul Amritsar. Motivul? Nesocotiseră starea de asediu decretată de autoritățile engleze, prin care se interzicea orice formă de asociere în public. Au murit cel puțin 300 de indieni, printre care femei și copii. În acel moment, India, nestemata Coroanei Britanie, era un butoi de pulbere gata să explodeze într-un război sângeros. Însă Gandhi a continuat să susțină nonviolența ca singură formă de protest. „Dacă ne comportăm ca ei, ne preschimbăm în ei”, argumenta el în chip faimos, ținând flacăra departe de butoiul cu pulbere.

Și, într-adevăr, strădaniile sale pacifiste au dus la dobândirea independenței în 1947, act urmat numaidecât de un sângeros război civil între musulmani și indieni (semn că ocupația britanică a avut și efecte benefice, ținând cale de mulți ani anumite tensiuni inter-religioase și inter-etnice în frâu). Acest conflict l-a umplut de deznădejde, căci pe britanici îi poftise până la urmă afară, însă musulmanii și hindușii erau cu toții indieni și, deci, compatrioții săi. A hotărât să se înfometeze, sperând ca grija indienilor pentru soarta părintelui spiritual al nației lor să le mai ostoiască setea de sânge. Strategia a dat în cele din urmă roade, însă nu înainte ca mesajul său împăciuitor să stârnească reacții contrare și să-l facă pe Gandhi ținta mai multor tentative de asasinat, cea din urmă reușită. De altfel, scena din filmul lui Attenborough e cutremurătoare: „Moarte lui Gandhi” strigă cineva din public, iar Pandit Nehru, primul premier al Indiei, se întoarce din drumul său spre apartamentele maestrului său și urlă un fel de „Care-ai zis mă’?” urmat de „Pe mine să mă omori întâi.” Un gest ce denotă dragostea și atașamentul pe care mulți îl aveau față de Gandhi. Și cum ziceam, strategia a dat roade, însă nu înainte ca zeci de mii de indieni să-și piardă viața.

Incluziunea ca dragoste și compasiune, nu ca normă

Însă odată cu iluminarea venită în a doua parte a vieții, Gandhi, înarmat cu iubire de semeni și adevăr (crucial în filosofia lui), s-a înălțat cu grație deasupra tuturor conflictelor de natură binară, atât de dragi și astăzi extremiștilor în politică sau religie, ba chiar le-a găsit rezolvare în cele mai insolubile dintre situații, după cum demonstrează episodul cu care am început acest eseu.

Concepte precum „intersecționalitate” sau „grupuri hiper-specifice” (care, pe scurt, cumulează toate straturile identitare ale unei persoane pentru a-i determina gradul de victimă în raport cu opresorii, ale căror trăsături identitare esențiale sunt sigur că le cunoașteți deja: albi, bărbați, europeni/americani, straight, cis-gender, creștini ș.a.m.d.) i s-ar fi părut absurde. Astăzi, grupurile care susțin aceste politici identitare bazate pe „raporturi de putere” și „vinovății istorice” trâmbițează valorile incluziunii, termen sufocat deja de cât de des și de prost e folosit. Adevărata incluziune o vedem la oameni precum Gandhi, simbolizată cel mai bine în scena tatălui care-și pierduse copilul și ucisese la rândul său un copil. Incluziune izvorâtă din dragoste și compasiune („du-te și crește un orfan musulman”), nu din norme și cote impuse de birocrații sterile. Același mesaj incluziv îl regăsim la fel de puternic exprimat și la Martin Luther King Jr., sau la Malcom X (în ultimii ani de viață) și, mergând înapoi printre veacuri, la marii înțelepți ai omenirii, însă nu-l regăsim niciunde în discursul stângii progresiste (woke) de azi. Dimpotrivă, incluziunea a devenit expresia revanșei istorice, a „Școlii Resentimentului”, după cum o numea Harold Bloom. Dacă pentru Gandhi incluziunea reprezintă alternativa la violență, la agresiune fizică și/sau verbală, pentru actualii susținători ai incluziunii „cu forța” nu este decât o întoarcere a armelor în direcția foștilor „opresori”.

Gandhi nu era însă naiv: a declarat că uneori nesupunerea pașnică nu funcționează. Însă violența – cu atât mai puțin.

Pentru Gandhi, mai important decât principiul egalității sau al nenumăratelor drepturi pe care le clamează astăzi unii extrem de agresiv era cel al libertății, cu precădere al libertății interioare (ceea ce hindușii numesc din timpuri imemoriale swaraj), prin care individul se eliberează de teamă și de ignoranță și evoluează spiritual. Preocuparea lui nu era să caute presupuși opresori și să-i înfiereze, ci să îi învețe pe oameni că „diavolul nu e afară, ci în inimile noastre, unde trebuie să ne luptăm cu el”. Cu alte cuvinte, libertatea nu se dobândește urlând la alții, ci lucrând la noi înșine, în orice context social ne-am afla. Faptul că astăzi, un procent uriaș de oameni (comparativ cu veacurile trecute) se pot numi liberi, cel puțin în raport cu statul dacă nu cu ei înșiși, nu garantează că viitorul va arăta la fel de bine. Dimpotrivă, ne putem aștepta oricând ca omenirea să alunece din nou spre forme totalitare de privare a unor libertăți. Controlul obsesiv asupra limbajului în Vest este o astfel de formă, și a depășit de ceva vreme faza incipientă.

Concluzii

Văzută în ansamblu și de undeva de sus (alien’s eye view) umanitatea pare să oscileze constant între forme mai pașnice și mai beligerante de conviețuire, și că momentele de conviețuire pașnică sunt susținute de discursuri extrem de puternice, care suprimă întrucâtva agresivitatea înnăscută a speciei Sapiens, în vreme ce momentele de violență nemăsurată sunt susținute de discursuri belicoase, ce separă în chip binar omenirea în diverse grupuri de „noi” și „ei”. Înțelepți precum Isus, Gandhi, King și alții au susținut mereu discursul incluziunii, izvorâtă din dragoste și compasiune. Discursul care domină astăzi mediile „înalte” din Occident nu este însă unul al iubirii și al incluziunii, decât în cel mai bun caz la nivel declarativ. Obsesia pentru cenzurarea limbajului și pentru identificarea unor întregi grupuri de vinovați pentru nefericirea altora, transformată în adevărate „vânători de vrăjitoare” mediatice, denotă mai degrabă o filosofie belicoasă și revanșardă, care anulează aproape în întregime discursul umanist, orientat spre forme pașnice de conviețuire, al marilor maeștri spirituali ai umanității. În asemenea momente, reîntoarcerea la viețile și la operele lor pare să devină o necesitate. Noile generații nu mai sunt învățate să se autodepășească prin dobândirea înțelepciunii și libertății interioare, ci încurajate să găsească pretutindeni vinovați pentru nemulțumirile lor, pentru reale sau presupuse inegalități, pentru dificultăți intrinseci complicatei existențe umane. Promotorii acestui discurs se aseamănă acelei etape de tranziție din viața lui Gandhi, profund anti-britanică și naționalistă, etapă în care par să fi încremenit fără posibilitatea de a o transcende: asta pentru că, spre deosebire de Mahatma (Marele Suflet) Gandhi, nu par să găsească în ei puterea de a ierta.

Bibliografie:

Denis Dalton: Freedom – The Philosophy of Liberation, TTC, 1994

Henry David Thoreau: Walden; and, Civil Disobedience: Complete Texts with Introduction, Historical Contexts, Critical Essays. Boston, Houghton Mifflin, 2000

Mahatma Gandhi: My Experiments with Truth – An Autobiography, General Press, 2013

Rufus J. Fears: History of Freedom, TTC, 2001

Thomas Merton (Ed.): Gandhi – On Non-Violence, 2007, Penguin Books