de Rodica Bretin

În bibliotecă aveam sute de tomuri îmbrăcate în piele, iar undeva, într-un colţ al unui raft de jos, am dat peste o Biblie Protestantă cu coperţi scorojite de flăcări. Am luat-o cu grijă şi… Mi-am amintit-o nouă, deschisă cu evlavie de McKinney, am văzut aceleaşi mâini, încleştate pe ea, în timp ce flăcările cuprindeau omul, cartea; apoi degetele-falange din care am smuls-o, înnegrită dar întreagă. Un miracol, ar fi spus McKinney. Care, în ultimele minute de agonie a strigat mai multe blasfemii decât alţii într-un an. Şi era numai vina mea. În noaptea aceea, eu mi-am pierdut trufia, ceilalţi viaţa.

Aş fi putut să îi scap – în oricare din cele douăzeci de ore cât am mers, am alergat, iarăşi am mers, cu mâinile legate, cu laţuri la gât, îmbrânciţi, loviţi de câte ori încetineam, ne poticneam. Patru femei, un bărbat, un adolescent. Şi şaisprezece indieni care voiau parcă să ne ucidă istovindu-ne. Însă nu asta aveau în gând. Şi nu toţi erau indieni. Doi dintre ei purtau mocasinii şi veşmintele tribului, dar călcau altfel, se mişcau anevoie prin pădure şi aveau… muschete?

Apoi i-am auzit.

Doar cuvinte şoptite, fraze întrerupte de priviri încărcate de înţeles. Francezi. De cine se fereau? Indienii ştiau cine sunt, noi… Femeile nu îşi auzeau decât spaima, reverendul McKinney recita în gând psalmii scrişi pe nisip de Moise după trecerea Mării Roşii, David repeta şi el o litanie, la fel de mută, de monotonă: „nu vreau să mor, te rog, Doamne, nu acum când Kate…“ Doamna McKinney? În Dartmouth, Katherine îşi plângea amândoi bărbaţii.

Jean-Luc şi Jean-Pierre nu erau fraţi. Însă gândeau la fel: dezertaseră din armata regelui lor, iar acum voiau să fure sorţii tot ce nu primiseră vreodată. Jean-Pierre ştia exact ce va face cu gemenele la primul popas. Jean-Luc avea aceleaşi intenţii… cu David. De văduva Perkins, de mine, nu le păsa. Doar indienii mă priveau câteodată cu interes şi tocmai de asta le-am îngăduit să trăiască, să ne mâne mai departe. Era curiozitate, atracţia jocului cu moartea? Sau voiam să aflu ceva despre cei care îmi deveniseră duşmani, fără măcar să ştiu cine sunt.

Ajunşi în Lumea Nouă, scoţienii se pomeniseră în mijlocul unui război fără cruţare. Şi de neînţeles… În Europa, armatele se aşezau în şiruri, faţă în faţă, iar soldaţii trăgeau unii în alţii, de la câţiva metri. Apoi se năpusteau cu baioneta, cu patul armei, să termine ce începuseră atât de prosteşte. Indienii apăreau ca nişte spectre din păduri, din neguri, din mlaştini; ucideau, dispăreau, se întorceau iarăşi. Cu secole în urmă, scoţienii lui William Wallace îi hărţuiseră astfel pe englezi. Iar la Bannockburn, şi-au câştigat libertatea. Însă uitaseră. Erau… civilizaţi. Aduceau cu ei numai ce îi siliseră englezii să înveţe, ce voiau să dăruiască, la rândul lor, indienilor. Desigur, tot cu de-a sila.

M-am poticnit de un bolovan, iar laţul mi-a tăiat răsuflarea. Războinicul din faţă l-a smucit, cel care îmi călca pe urme m-a lovit în coaste şi, o clipă, am fost gata să…

Dar nu încă.

Indienii erau sălbatici, cruzi, păgâni – până şi copiii coloniştilor ştiau asta. După cum erau convinşi că pământurile din Noua Lume sunt ale lor, ale regelui George. Ciudat, cât de repede se preschimbă oamenii din victime, în călăi…

Gândurile indienilor îmi păreau fascinante şi paradoxale. Oamenii aceia cu pielea roşie erau altfel decât europenii. Nu doar la chip, la trup. Nu încercau să înţeleagă, să supună natura – deveniseră parte din ea. Necivilizaţi? Nu construiau oraşe, poduri, drumuri, apeducte, corăbii. Dar îşi păstraseră pădurile. Cruzi? Nu ucideau din plăcere, ci ca să trăiască. Păgâni? Nu căutau în furtuni, în molime, în viaţă şi moarte, voinţa unui Judecător Suprem. Zeii lor erau soarele şi luna, cerul şi pământul, copacii, toate făpturile vii. Şi, mai ales, indienii nu voiau decât să îi vadă plecaţi pe albii ce veniseră de peste ocean, cu armele, cu veşmintele şi obiceiurile lor ciudate. Ca ale lui Jean-Luc, care…

O smucitură neaşteptată m-a aruncat în genunchi. Popas?

Unul câte unul, ne-am năruit în iarbă, istoviţi. Primiserăm un răgaz. Francezii ne-au dat să bem: o apă stătută, amară, pe care am sorbit-o cu lăcomie. Numai reverendul nu le-a vrut mila. Setea îl ardea mai puţin ca ura şi dispreţul pentru cei doi. Duşmani, dezertori, catolici sau păgâni – erau totuna pentru Angus McKinney. Indienii, francezii se născuseră în iad şi acolo se vor întoarce; dar nu înainte să ne pedepsească pentru păcatele noastre. Flăcările se legănau într-un dans hipnotic sub cerul ce cobora peste noi, învelindu-ne în noapte, pleoapele îmi lunecau tot mai grele… Nu voiam să dorm, nu trebuia, îmi scăpase ceva important, esenţial – dar ce? Gândul, supărător, insistent, bâzâia ca un bondar, până ce o talpă uriaşă l-a strivit, aducând liniştea, uitarea.

Când am deschis ochii, bondarul se întorsese cu un zgomot asurzitor. Apoi am auzit şi alte sunete: ceva între scâncet şi gâfâit. De unde veneau? Indienii adormiseră în jurul vetrei stinse, prizonierii la fel. Şi atunci am văzut…

O făptură încercând să se scuture de ceaţa-negură a zorilor, zvâcnind cu mişcări sacadate, tot mai repezi. Om, fiară, creatură de coşmar? Într-un târziu am desluşit cele două trupuri îngemănate, zbuciumându-se într-o încleştare ce nu mai era luptă: Jean-Luc şi David. Adolescentul cu trupul alb, de efeb şi bărbatul-satir, contopiţi într-un imposibil dans de izbituri şi convulsii repetate la nesfârşit. Chipul congestionat al francezului, trecând de la încrâncenare la extaz, ochii de asasin ce îşi împlântă pumnalul, chipul angelic al băiatului, ochii implorând cerul din care nu-l privea nimeni.

Şi, brusc, urletul, nebunia. Indienii au sărit în picioare, Jean-Luc s-a năruit peste David, cu ceva lucind, metalic, între omoplaţi: un crucifix. Alături, Angus McKinney îşi privea degetele mânjite de sânge cu o uimire pe care i-o împărtăşeam – când, cum se dezlegase? Războinicii se dezmeticeau. Unii l-au tras pe David de sub leşul francezului, târându-l până la primul copac. L-au spânzurat de mâini aşa cum era, gol şi năucit, în timp ce alţii îl aduceau pe reverend, care strângea Biblia la piept. Nu i-au luat-o, au petrecut frânghiile peste ea, au îngrămădit mormane de crengi la picioarele lui, apoi au apropiat torţele şi…

Ajunge!“

Gândul ar fi trebuit să răsune sub ţestele tuturor, să îi încremenească. N-a făcut-o.

Am încercat iarăşi, cu un început de nelinişte. Din nou, nimic. Un indian îşi încorda arcul, nepăsător, ceilalţi hrăneau focul. Nici Jean-Pierre nu mă auzise. Iar femeile… Elisabeth cânta încet, cu pleoapele lăsate, surdă la orice, Miriam se uita la bolta pe care se fugăreau turme de nori, Harmony număra firele de iarbă.

Ce ne dăduseră francezii să bem?

O săgeată, apoi alta au şuierat prin văzduh. Când l-au străpuns, trupul atârnând a zvâcnit, dând să se smulgă, să scape. Numai trupul. David s-a uitat la sângele ce îi şiroia pe pântec, pe coapse… apoi a râs. Alte două săgeţi, alte hohote.

Spaima: un sentiment nou, o experienţă pe care nu o voiam. Eram deprinsă să ştiu. Acum, trebuia să ghicesc ce va urma. McKinney însă, nu avea îndoieli:

– … fii ai Sodomei, francezi desfrânaţi! Veţi da socoteală pentru faptele voastre! Şi pentru sufletele nevinovate pe care le-aţi osândit pe vecie… Fiţi blestemaţi, voi cei din Ţara Pierzaniei!

Revoluţia nu începuse, Republica nu-l izgonise pe Dumnezeu, Napoleon nu speriase Europa – dar, pentru pastorul puritan, toţi francezii erau nişte monştri. Însă iadul, Apocalipsa nu-l înfricoşau deloc pe Jean-Pierre; îi aminteau doar că nu păcătuise – încă. A răsturnat-o pe Miriam peste soră-sa, rupându-i rochia, corsetul, dintr-o smucitură. Nasturii de sidef ţâşniseră în toate părţile, Harmony încerca să îi prindă ca pe nişte licurici şi Miriam s-a răsucit să o ajute. Râdeau amândouă, însă bărbatul le-a tras spre el, scrâşnind; apoi, trupurile s-au înnodat, degetele lui sfâşiau ultimele zdrenţe, încleştau, unghiile lăsau sângerânde… David nu mai râdea. Doi indieni îl spintecau fără grabă, iar el îi privea uimit, neînţelegând ce fac. Aşa a trecut Dincolo – cu ochii mari, cu gândul la Kate. Au răsunat primele tunete, copacii trosneau sub mânia vântului şi flăcările au crescut până la cer, ascunzându-l pe Angus McKinney, ale cărui blesteme deveniseră sparte, răguşite. Vocea de soprană a doamnei Perkins răzbătea printre strigătele războinicilor ce o rostogoleau prin jar şi cenuşă, apoi le-am auzit pe gemene, un singur urlet ascuţit, curmat dintr-o dată.

Şi s-a făcut linişte. Elisabeth încremenise, ghemuită într-o baltă neagră, reverendul tăcuse, înghiţit de stejarul-rug, Miriam şi Harmony zăceau frânte peste o buturugă, francezul încleşta mânerul sabiei ce le ţintuise pe amândouă de lemnul putrezit, iar indienii mă zăriseră în lumina fulgerelor şi veneau…

Doar pentru a se opri, holbându-se la gaura din fruntea lui Jean-Pierre, la cea din piept. Nu auziseră împuşcăturile, nici paşii bărbatului care intra în lumină. Ajuns lângă mine şi-a coborât pistoalele, apoi m-a privit lung:

– Nu este un joc, Lorena.

Calder, aici? Dintre toţi fiii Celor Vechi care cutreierau lumea, tocmai Calder Wallace să mă găsească neajutorată, în puterea indienilor gata să se înfrupte din pradă…

Războinicii s-au plecat cu veneraţie, ca înaintea Marelui Spirit: cine îl văzuse pe Calder luptând, nu voia să îi fie duşman. Iar el… nici nu i-a luat în seamă. Se uita la mine, aşteptând… ce? Să mă dezleg singură, să îi pun pe indieni să-şi taie gâtul unul altuia? Dacă puteam, ar fi fost morţi de mult! Furia, umilinţa îmi aduseseră tot sângele în obraji. Calder s-a aplecat şi, în loc să deznoade frânghia, şi-a lipit buzele de ale mele, sorbindu-mi răsuflarea. Fără să vreau m-am pomenit răspunzându-i la sărut. Trecuse atâta vreme de când… S-a desprins brusc, spulberând magia clipei:

– Lacrima Şarpelui Alb!

Am murmurat ceva, poate o întrebare.

– Licoarea şamanilor… Le arată trecutul, viitorul, deschide căi spre alte lumi. Celor neobişnuiţi cu ea le ia minţile, nouă ne adoarme puterile. Cum este să fii om, Lorena?

– Înfricoşător. Cât o să ţină?

– Efectul, până mâine. Durerea care o să-ţi spargă tâmplele, câteva zile.

Durere? Ce însemna asta faţă de cumplita, insuportabila senzaţie de neputinţă? Calder m-a săltat în picioare şi ochii ni s-au întâlnit pentru prima oară.

– Calder… Ţi-am mulţumit că m-ai salvat?

– Nu.

Atunci am spus ceva neaşteptat, chiar şi pentru mine.

– Într-o zi, o voi face.

Am smuls Biblia dintre degetele înnegrite ale reverendului, apoi m-am răsucit, pornind spre pădure fără să mă uit în urmă.