Așa tânăr și deja Ghiorghe?
de Carmen Gheorghe
Circula pe vremea odiosului Nicu și a sinistrei lui bancul de mai sus − căci acești Gheorghe care l-au ținut pe umeri pe „mult stimatul” și la final ni l-au băgat pe gât pe mult simpaticul Ion, erau niște Gheorghe − de la Dej, Maurer, la Mănescu și Pană… Fiind prezentați unui demnitar britanic, acela a crezut că Gheorghe este vreun soi de titlu de noblețe și a replicat politicos-admirativ către unul mai de la coada șirului: Așa tânăr ș.m.d.
Coincidența hilară este că am dobândit și eu acest nume, și, la fel ca și cei din familie, ne amuzăm când suntem felicitați de ziua lui Sf. Gheorghe în aprilie sau când un francez get-beget, neavând format organo-lepticul pentru a pronunța grupul de sunete ghe nu are cum să rostească acest nume. Până recent, totul ținea de glumă, dar în ultima vreme ne-au ajuns din urmă anii în care doamnele învățătoare erau preocupate de care perdele să primească de la comitetul de părinți, doamna de română preda verbul doar după ce îi făcusem reclamație la inspectorat − se întâmpla la un colegiu de renume, Dr. I. Meșotă, iar mai apoi, la facultate, de teama ca nu cumva să șomăm, am acordat titlul de student oricui a trecut prin fața clădirii. În continuare se trăiește cu impresia că Drept sau Medicină sunt niște chestii de unde ieși direct în serialul „Cum să scapi nevinovat” și nu oricum, ci în rol principal. Admiterea la Drept, de exemplu, în anii 80, presupunea că se stăpânește limba română la perfecție prin absolvirea cu trudă a bacalaureatului, iar admiterea ulterioară, după 90, cerea și cere cunoștințe din Gramatica limbii române de nivelul anului II Filologie.
Săracul George Pruteanu! − păcat că nu a fost un Gheorghe adevărat!, cu cât interes urmăream emisiunile sale de limbă și nu numai pentru cele câteva minute educative, ci și pentru uimirea de a descoperi că, vai! am uitat că „toți membrii” este aproape un pleonasm și că un i sau doi ne pot da de furcă și la maturitate. Stăpânirea ortografiei trebuie să intre în sângele elevului până în clasa a patra odată cu primele noțiuni de calculator, căci și eu, ca mamă, am descoperit că băiatul meu, elev la școala de muzică și cu auz perfect, nu distingea, prin clasa a V-a când să scrie cu doi și când cu un singur i.
Împing ușa unui magazin RDS ca să plătesc un abonament și întreb de ce nu reușesc să fac plata on-line. În urma verificării mi se spune de la ghișeu că adresa e bună dar…
− Vă cheamă Ghrghe?
− Nu, mă cheamă Gheorghe.
− Aici așa scrie.
− Și? Am greșit eu?
− Nu, cei care − cei care/ CINE?? − au introdus datele. Mergeți la celălalt magazin, pe Mureșenilor, cu buletinul, să vă facă o corectură…???!!!
Mai trece, mai uit, mai uităm, mai pandemizăm…
Intru în luna noiembrie într-un magazin Orange din centrul Brașovului să plătesc abonamentul și îmi spun numele. Junele, cu bărbuță și fițe, butonează, rebutonează (sic!), face niște fente internautice și zice:
− Nu vă găsesc. Gheorghe se scrie cu i, nu?
− Nu, spun, am încă o oarecare binedispunere conservată între limite normale. Ați lipsit de la lecția de ghe-ghi din clasa a doua?
− Hă?
− Se scrie cu e, zic de sub mască, și nivelul de dispoziție îmi scade sub cotele apelor Dunării la Săvârșin.
Fără scuze, fără alte mormăieli de politețe, plec siderată, încă traumatizată ortografic.
Revin în luna decembrie pentru același motiv, în același magazin Orange, Republicii 45.
− Nu vă găsesc, zice alt june, fițe și… nu mai văd sub masca neagră.
− Mai căutați, zic, și aștept.
− Cum se scrie Gheorghe, cu… i…?
Nu cred, sunt deja gândacul lui Kafka sau sunt chiar Kafka − gândacul. Băiatul e totuși altul.
− Se scrie cu e, ați lipsit etc. etc.
− Nu, se obrăznicește acesta, mai abitir decât primul lunatic, pe tata îl cheamă Gheorghe și se scrie cu i.
− Păi, e greșit, spun și începe o discuție în contradictoriu care nu sfârșește decât prin abandon, ies din magazin și mă șterg de cerneala pe care i-am aruncat-o în cap. În minte nu pot, nu sunt sigură că are. În mintea mea cerneala e roșie.
Ei sunt printre noi, încep sa fie recunoscuți cu ușurință. Nu vă lăsați înșelați, ei scriu totul cu i. De la imbecil?!
Înțeleg frustrarea autoarei. Este un articol bine scris și pe care l-am citit cu interes, de la cap la coadă.
Fără să doresc sa supăr pe nimeni, îndrăznesc să îmi exprim opinia că – atunci când e vorba de acte – nu trebuie presupus nimic. Nu trebuie presupus ca interlocutorul are cunoștințe anterioare despre subiect. Nu trebuie presupus că ceilalți cunosc și trăiesc în același context. Numele se dă întotdeauna scris pe o bucată de hârtie, sau măcar se face „spelling”, adică se spune pe litere.
Am avut ocazia să lucrez în România, Republica Moldova, Serbia, Macedonia, Franța, Tailanda, Ciad, Guineea Ecuatorială, Canada și Satele Unite ale Americii. Sunt obligat să vorbesc în fiecare zi engleză, franceză și spaniolă. Folosesc și limba română. Numai în România cineva este șocat că interlocutorul nu știe ce variantă de scriere a lui Gheorghe trebuie folosită. Putea fi mai rău și angajatul putea să vă întrebe dacă mai știți și folosiți și alte limbi, pentru că el a fost născut în Florida și e numai pentru câteva luni în România. Românii sunt cei mai blocați oameni pe care i-am întâlnit – și mă refer la a fi blocați într-un context local pe care – chipurile – ar trebui să îl cunoască toți. Adevărul este că limba română este mult mai puțin importantă decât românii ar dori să fie, iar contextul românesc … parcă mulți au plecat și sunt disperați să plece de acolo, nu? Mai e și vorba de vârstă, bănuiesc.
Eu – cel puțin – încerc ca toate comunicările pe care le fac să fie „self contained”; adică nu presupun că interlocutorul are cunoștințe anterioare, și numai așa poate înțelege ce vreau să comunic. Eu așa am învățat la școală, dar înțeleg că în România e altfel.