de Mihail Grămescu

El are optsprezece ani, ea șaisprezece. Ea îl iubește și i se pare atât de matur, de serios, de intangibil; el nu vorbește niciodată despre flori sau stele, nu încearcă niciodată, așa cum fac ceilalți, s-o îmbrățișeze sau sărute, nu râde, și, când zâmbește, o face strâmb, cinic, în bătaie de joc. Ea e brunetă, mică de statură, cu forme prematur rotunde; el e slab, blond spălăcit, cu obrajii sculptați într-o piatră mai albă și mai netedă decât marmura. Ea e orfană, el e ucenic la fabrică, certat cu părinții.

Au venit aici, în mansardă la ea, să se sinucidă. Viața nu le mai spune nimic. Au hotărât să aștepte până în zori, și, când soarele va răsări vestind o nouă zi peste pământul tern, să ia licoarea otrăvită din șipul pe care au dat ultimii lor bani.

Băutura străină, cristalină, curată, pastilele mici, inofensive, frumos colorate, și apoi somnul. De veci. Îmbrățișați. Tineri. Luminoși. O sfidare adusă lumii acesteia prost alcătuită.

Se înțeleseseră de la primele vorbe schimbate la reuniunea școlară. Sub privirile colegilor și profesorilor, planul se înfiripase fără ocolișuri, simplu, lapidar, eficace. Ea îi povestise despre tutorele obscen care încerca s-o violeze ori de câte ori venea să-i aducă pensia, amenințând-o cu orfelinatul în cazul în care va continua să-l refuze. Râdea, descriindu-i tânărului panica fugilor prin jurul camerei, cu salturi peste pat, urmărită de figura scârboasă și congestionată a „vierului” în călduri. El îi povestea despre o dragoste neînțeleasă, despre viața la locul de muncă grosolan, despre brutalitatea colegilor, despre nedreptatea șefului. Străini amândoi, într-o lume dușmană și rea.

Mansarda e chiar sub acoperișul de lemn placat cu tablă al casei. Când plouă picură prin crăpăturile de deasupra. În mod normal, ea s-ar jena de mizeria patului cu lenjuri rupte și dezlânate, de goliciunea pereților năruiți, de lipsa scaunelor și a mesei, firești în orice cameră. Realitatea depășește adesea canoanele imaginației romanești.

Dar acum nu are nicio importanță. Aprind lumânarea violetă pe care au cumpărat-o special de la artizanat; gestul lor, stabiliseră de la început. trebuia să aibă un aer estetic, în lumea asta urâtă și haină. Hotărâră de comun acord să deschidă sticla și să bea un pic; oricum le rămânea sufucient pentru actul final. Licoarea parfumată era bună și tare. Și, cum stăteau așa, pe jos, de o parte și de alta a lumânării sclipind vraja unei lumi inedite, el remarcă lipsa, din ciudata ei casă, a oricărui aparat muzical: fie radio, pick-up sau casetofon, ceva. Ea îi explică simplu că nu a avut niciodată și nici nu i-a simțit vreodată lipsa, și el îi ripostează că viața fără muzică nu are niciun sens. Pe fondul muzicii, oamenii pot gândi cu adevărat, pot simți, pot dansa… Ea nu dansase niciodată. Și, întrebată, recunoscu  și că nici nu se sărutase cu nimeni. El îi spuse atunci că e păcat să moară fără să cunoască astea, fiindcă sunt singurele lucruri de preț din viață. Prin ele omul are acces la fericire.

Dansară blues, pe șlagărul la modă, fredonat din gât: mâ mâ mâ, ta-ta, și la sfârșit o sărută. Ea avea buzele umede, el le avea crăpate și reci. Le mirosea la amândoi gura a băutură străină, iar sărutul îi ardea mai tare decât alcoolul. „Vino să-ți arăt!” îl invită ea la geamul înalt și îngust. Jos se vedea liliacul alb, înflorit în noapte. Parfumul pătrundea, surprinzător de intens, pe geamul de sub streașină, și, aplecându-se să-l vadă mai bine, bustul fetei atinse umărul băiatului, dar nu se feri. Și când își întoarseră fețele unul spre celălalt, ochii le luceau în penumbră, întunecați, ca antracitul. Se strânseră în brațe și se drăgostiră, fericiți și triști, pe patul desfrunzit.

Și când ciocârlia prevesti lumina, scena alcovului din Romeo și Julieta fu rejucată fără nicio intenție de cei mai naivi și autentici actori din istoria teatrului. Trupurile albe, întinse alături pe pat, vibrau în geana însângerată a zorilor, și el o rugă să aducă băutura, dar ea îi răspunse că nu e încă momentul, că mai e până la ziuă. Prin geamul înalt, liliacul de jos se înghesuia cu atâta insistență, înfundând fereastra oarbă, și pasărea vestind zorile cânta atât de tainic, de fermecat, chemându-și soțul, sau soața, că în cei doi sinucigași încă o dată viața triumfă asupra morții. În locul otrăvii, băiatul aduce la patul Nunții Firii una dintre florile parfumate de liliac, și promite fetei că nu va mai exista niciun tutore libidinos și niciun orfelinat. O să împrumute ceva bani de la un coleg și or să se căsătorească. „Vrei?” Ea stă pe gânduri. „ La ce te gândești?” o întreabă. Și ea își amintește că mai are și o bunică destul de cumsecade, undeva, în provincie, unde ar putea merge după terminarea studiilor:  nu mai sunt în fond decât câteva săptămâni, și dacă obțin de la bătrână consimțământul… Și, după ce se îmbracă grăbiți, ea își aruncă în geantă, alături de cele câteva cărți și caiete, și crenguța de liliac înflorit.