Ștefan Bolea – Caietul Roxanei

Caietul e un sistem litanic cu iz introspectiv. Nu e doar introspecția lui Ștefan, ci și a noastră, a celor ce nu și-au înțeles adolescența sau au ratat-o. El nu se sfiește să aducă lumină asupra lumii în care trăim, cu dezolarea și nebunia ei care cunoaște cumpătare. El mai aduce întunericul, lucrul pe care-l urâm, pe care nu-l vrem. Pe care nu-l vedem cu adevărat, dar îl visăm. Cu totul deosebit e faptul că Ștefan nu e diferit de noi, îi recunoaștem bucățile, însă le respingem.

Caietul pare un meci de baschet, cu 2 reprize importante, una în care Cioran e supraestimat iar în cealaltă devine  negarea propriei erori.

Alegoria unei vieți dotate furibund e structurată clar în lucrarea boleană:

Prologul cu Nervi

22:04:96-22:03:97

Intermezzo – Nietzsche versus Nietzsche (2002)

14:04:03-16:06:03

Intermezzo – Bilet din iad (2003)

03:01:05-20:06:05

Epilog

Anexe

Autorul ne-a pregătit rapid apoi ne pune în față personajele din micul cerc de cunoștințe, Mişel, Mihai, Simona, Zoli şi Mădălina. Pe pagina a doua a caietului facem cunoștință  rapid cu numele viitoarei sale obsesii, Roxana.

Găsim elemente marcante ale personalității multora dintre noi, Him cu Gone with the sin, Missa Solemnis a unui Beethoven furtunos, Schopenhauer, Shakespeare, Dante, BUG Mafia cu Psihopatul, Paradise Lost cu One second, Type O’ Negative cu Black No. 1, Tiamat – Brighter Than The Sun, Coldplay – Clocks, Red Hot Chili Peppers – Otherside, Leonard Cohen – The Future, Autumn Tears – Do They Sing, Tristania –  Equilibrium, Lacrimas Profundere – Sear Me pale Sun, Rammstein – Rein Raus, filme precum Matrix Reloaded, Equilibrium, Donnie Darko, Se7en, fragmente din Sloterdijk și Bruckner, Hesse cu Siddharta, Kierkegaard, Camus – Mitul lui Sisif, Cioran, Heidegger, nelipsitul maestru Nietzsche, apoi proiecte proprii cum sunt Cântăreața cheală, Cancerul, Poetica paradoxală, filmulețul Memento Mori, concursul Prometheus.

Prologul celor 70 de aforisme este spațiul dinamic în care spiritul său nu vrea ca natura umană să fie acceptată, doar înțeleasă și depășită. Are o definiție aparte pentru suboameni și zei. Nu este elevul lui Cioran, ci un atribut ce rezistă timpului, ca și cum autorul supraviețuiește operei sale. Nu vrea să fie asemenea zeilor, el știe că e mult deasupra acestora. Moartea nu e ceva real, nici chiar în sensul relativ. Posibilitățile și oportunitățile sale par infinite, atât în timp cât și în spațiu. În curentul creator el rămâne împăcat cu sine apoi senin, consimțind ideii kybaliene că în univers nu există nimeni care să fie fără mamă și fără tată.

În polarizare, principiul masculin pare prea slab pentru a lua decizii, fiind dominat aproape în întregime de mintea și voința altora, cărora le permite să gândească și să acționeze în numele său. Gazda voinței, acest principiu masculin este sortit să rămână inactiv și nefolosit. Ștefan își domină propria minte prin voință, dobândind genul de imagini mentale dorite.

Prin reflecțiile sale neîmpărtășite lumii exterioare, băiatul duce discuții lăuntrice despre faptul că știm foarte multe despre noi înșine, dar suntem de fapt nimic. Credem că le știm pe toate sau măcar le bănuim, dar abia avem dimensiunea realității nesecătuite a neantului, cu opera vieții măcinând ființa. În adolescență, Ștefan pare o extensie a lui Cioran, o manifestare în ritm neantic, punând accentul pe un dinamism al monotoniei și al absenței.  Eul devine un privilegiu doar pentru aceia care nu duc pînă la capăt viziunea finală asupra propriei ființe. Apoi, desigur realizăm că „purtăm în noi un călău reticent, un criminal nerealizat”.

Textul se prezintă forțat, dovadă clară a faptului că nu ne sunt pe plac adevărurile expuse lung, cu tipar plictisitor. Revelația tot lui Ștefan îi aparține – într-un context analizat din perspectiva speologiei mentale, cu ritul adânc înrădăcinat în confort sau consfințire – spleen-ul degajă inițiativa gândirii pentru sine, în detrimentul puterii pe care majoritatea nu o poate avea și mai presus de orice, nu o cuprinde. Charismatic pe nivelul său restrâns la cei 16 ani apăsați în existență, individul se retrage din exterior cu discuția despre libertate. E de acord în continuare cu Cioran, asupra efectelor risipei din timpul zilei, reflectată prin scurgerea în somn și vise a unor cantități imense de individualism, de aici ideea că fiecare om se află pe o treaptă diferită în ierarhia singurătății. Nu presupune, doar demonstrează printr-o teză de sinestezie, faptul că ratarea noastră vine din direcția ideologiilor care ne separă, în timp ce visele şi suferinţa ne apropie.

Prin repetiție e de acord cu suferința.

„Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există suferinţe şi mai groaznice… Mă simt atât de impresionat în faţa suferinţei, încât îmi pierd aproape tot curajul. Şi-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferinţă în lume”.

Neoromantism sublim, eliberat cu o rețetă demiurgică spre a limpezi un culoar către dezvoltare personală, chiar spirituală iar deseori prin recădere în mizeria condiției umane, pe scurt un text listat din bogăția lexicală aparținând unui Lautréamont sau cenușa adusă de epoca veche din focul limbajului shakespearian. Ștefan se dezice de tot ce înseamnă propagandă, curente și limbaj golit de esență, ori de o societate ștearsă, cu generații dezorientate și fără prea multe perspective. Violența discursului amintește de universul prozei-simbol, cu o viziune onirico-fantastică, halucinant-tragică și reflectă o imaginație bogată, stranie și delirantă. Sunt momente în parcurgerea textelor când antieroul trecut de pragul adolescentin apare ca un Hannibal Lecter, pregătit să interfereze cu psihologia victimelor sale apoi să deducă din pași mărunți dar siguri, clișeu nedorit dar necesar.

Maxima-sentință dintr-un 26 noiembrie copleșește prin a sa profunzime: „Să fii Dumnezeu înseamnă să te rupi în mod absolut de specie, să fii Neom. Ca să-ţi găseşti fericirea, trebuie să calci pe un morman de cadavre. Trebuie să fii Caligula, Hitler, Napoleon, Supraomul… Geniul lor este inuman, rece, crud, nebun.”

Fenomenele sunt cuprinse în legi, acele lucruri la care asistăm în starea de vis și meditație pun universul în mișcare, fără de care totul ar deveni fixitate iar progresul ar fi imposibil. Textele lui Ștefan abundă în referințe la adresa hermeticii, legată de manifestarea paradoxului, atunci când sunt luate în considerare problemele vieții și ale existenței. Un discipol mixt, un nietzschean cu intermitențe din Cioran își avertizează mereu sinele să nu piardă din vedere cealaltă latură a unei întrebări. Avertismentul fiind în general îndreptat spre aspectul absolut și cel relativ al adevărului, el îi pune în dilemă pe cei ce studiază filosofia, determinându-i să gândească și să acționeze contrar a ceea ce e cunoscut drept bun-simț. Altfel se împotmolesc în clisa jumătății de adevăr. Din perspectiva absolută, universul este chiar prin natura sa un vis, o iluzie, o fantasmagorie, în comparație cu Totul.

Roxana este Totul.

Desăvârșirea nu e ceva adăugat sau dobândit din afară, ci mai degrabă însuși lucrul deja lăuntric potențial, ca realitate fundamentală a individului. Așadar, împlinirea nu e progres, dezvoltare, evoluție sau expansiune în sfere exterioare mai vaste, ci rememorare de sine. Efortul învățăcelului e de a aduce în conștiință ceea ce zace deja într-însa într-o stare ocultată, inactivă și liniștită, ca realitate eternă a ființei sale.

Treimea dedicată porțiunii unei vieți trăite intens în sine, la exact 7 ani de la primul contact cu un caiet suprarealist devine aniversarea amintită în treacăt, prin vasta experiență în neant și vidare spirituală, după două zile în jurnal. Strigătul acestui spațiu promovat din înaltul melancoliei devine apocalipsul sau revelația care ne pândește pe toți în adolescență prin ceva mai mult decât dezechilibru. Lucrul cu mintea pare forțat. Acesta se dovedește însă a fi un instrument abil în brațele egoului pentru care cuvinte ca incomod sau inactivitate capătă conotații supraumane, depășindu-i în inexistență pe zei. Ștefan admite prin imprecații surde și clare că atunci când spune adevărul, nu o face pentru a-i convinge pe cei care nu-l știu, ci pentru a-i apăra pe cei care-l cunosc.

Ștefan simte că se poate descătușa aici și o face nestingherit:

„căci am un haos în mine

filozofie, poezie, două facultăţi, gothic, muzică clasică,

ambiţii de actor, iubire, marijuana, nebunie, baschet, pian,

obsesia emigrării, elina”

Mintea lui Ștefan are o minte a ei. E un piroman neînțeles, care dă foc lumii interioare apoi o renaște exact ca un zeu plictisit, în măsura în care știm cum se plictisește unul. Ștefan este copleșitor lui însuși, el face legea, el o încalcă. Pare să se afle cu mult înaintea timpului său. Rămâne un instigator desăvârșit. Nu e caracterizat de procrastinare, nu în sensul larg al termenului. Amânarea devine libertatea de a face acest lucru, în ceea ce privește executarea cu brațul minții a unei sarcini autoimpuse. Ar fi extrem de dificil să câștigi cooperarea adolescentului, mai ales atunci când acesta se confruntă cu feluri de comunicare din care concluzionează că ar avea un statut inferior. Deducem câteva scopuri pe care comportamentul „rebel” îl îndeplinește de-a lungul unei prime părți din diatriba numită caiet: atenția, puterea, răzbunarea, inadecvarea și distracția. De adăugat aici e ideea că intensitatea stărilor și comportamentelor ce duc la împlinirea acestor scopuri este direct proporțională cu descurajarea adolescentului. Tot acel spleen, ca o parte întunecată, lipită de coloana vertebrală a unui sistem motivațional în continuă dezvoltare.

Când lucrarea este analizată – chiar din perimetrul unui intermezzo scurt și sufocant – fascinația devine regulă, privind un text generos, dar limitat pe alb pe negru. Analiza psihologică pune reflectoare metodic pe o cursă agonizantă, cu aport psihedelic, sinuos și cu intermitențe din sfera abandonului. Limbajul escatologic al ateului născut pentru a doua și a treia oară nu face decât să sporească, într-un ritm de răzgândiri și excese ale spiritului tânăr, un tipar care nu rămâne generalist, dar care supune egoul unei examinări masochiste. De aceea avem în fața noastră – cu rame atent alese abia la final, reprezentate prin anexe – tabloul unei confesiuni literare, o reacție în lanț cu laitmotiv hormonal, fără de care autorul nu se putea atinge de universul trăirilor sale. Într-adevăr, cine nu are curaj treuie să aibă în schimb un plus de obrăznicie.

Adolescentul cunoaște perioada de „criză”, dar nu e depresiv, el manifestând o stare profundă. Cu siguranță se află la vârsta la care prea des ar amesteca termenii si noțiunile, ajungând să creadă lucruri neadevărate sau chiar fără sens. Îl înțelegem pe Ștefan folosind modelul bio-psiho-socio-spiritual. Din punct de vedere biologic, copilul trece de la statutul de copil la cel de tânăr, apar modificari hormonale, schimbări de ordin fizionomic, dezvoltarea organelor sexuale. Toate acestea vin cu o puternică încărcatură psihologică. Se simte și mare și mic, în același timp. Lupta principală la nivelul adolescentin este aceea a câștigării superiorității. William Blake ar susține că este un lucru sublim să îl socoţi pe altul mai presus de tine, ori Ștefan nu gândește astfel.

Toate acestea se petrec într-un mediu social format din familia adolescentului, mediul școlar, grupurile de prieteni pe care le frecventează. Descoperirea spirituală face parte din această perioadă – adolescentul poate opera cu concepte abstracte, își pune întrebări, poate căuta activ răspunsuri, își structurează un sistem unic de conținere a spiritualității. Ștefan are nevoie să arate că e puternic. Nevoia de putere este principalul parcurs al adolescentului. De aici, intrarea în lupta de putere cu adulții este o metodă des întâlnită. Devine descurajat de atitudinea adultului care nu îl lasă să facă lucruri pentru sine. Din acest tip de interacțiuni pot apărea problemele cele mai mari: tulburări comportamentale, afective, dezvoltarea unor structuri dizarmonice de personalitate. Nu orice moment de rebeliune, melancolie, eșec școlar sau scăderea interesului pentru studiu, episod de îndrăgostire „oarbă” sau altă situație cu care se întâlnește el sunt predictorii unei catastrofe. Adolescentul nu are o reputație bună din perspectiva comportamentului social. Regăsim, ca și concluzie, o atitudine demnă de viitoare cicatrici ce pot apărea în mintea personajului, cum ar fi apariția unor „ritualuri” comportamentale, o anumită rutină ce se repetă identic, înainte de a se duce la școală sau la culcare și care este executată cu o stare generală de încordare, apoi insomniile.

Roxana, Hilda și Ellie formează un triunghi de obsesie meticulos aranjată pentru a se convinge, de-a lungul căii impuse prin imaginație și fantezii că femeile nu merită efortul implicării sale.

„Unde suntem? Nu mai e loc pentru noi.”