Selectează o Pagină

Socialismul – o idee proastă care refuză să moară

Numărul 6 / aprilie 2021, Punct Contrapunct | 1 comentariu

de Alexandru Maniu

(un eseu dedicat în egală măsură generației tinere și nostalgicilor)

În politică, ideile proaste mor greu. Una dintre acestea este socialismul, cu varianta sa extrem de pernicioasă – comunismul. În urmă cu treizeci de ani, o asemenea afirmație trecea drept truism, platitudine, ceva atât de banal încât nici nu trebuie rostit. Cel puțin în țările care experimentaseră socialismul în toate formele sale idiosincratice. Astăzi, ideologia pare să aibă un come-back (greu de înțeles), cu precădere în discursul „progresiștilor” woke, pentru care egalitatea a devenit nu doar un țel nobil, ci o obsesie ce trebuie aplicată cu mânie identitară. Cele mai întâlnite argumente sunt: 1) E bun în teorie, a fost prost aplicat, ăla n-a fost socialism. 2) Capitalismul e la fel de rău, dacă nu mai rău (acest argument bizar reduce problema complexă a organizării umane la o dihotomie falsă: dacă nu-i unul, trebuie să fie celălalt). Mai trist e că asemenea argumente subțiri se regăsesc nu doar la adepții „de rând” ai acestei ideologii, ci și la optimiștii și utopiștii incurabili din mediul academic. Evident, învelite în straturi peste straturi de jargon inutil, menit să ascundă grave erori de logică, precum și evidența unui (aproape) secol de încercări sortite eșecului.

În acest scurt pamflet vreau să demontez rapid cele două argumente, punând accentul pe falimentul economic al socialismului în fostul Bloc Sovietic (deși falimentar a fost în toate domeniile asupra cărora s-a înstăpânit). Și, ca un bonus, să lămuresc și marota nostalgicilor după comunism: gestul „eroic” al lui Ceaușescu de-a plăti datoria externă.

  1. O idee bună, prost aplicată, este o idee proastă.

Pentru mulți, o asemenea afirmație tranșantă e, dacă nu erezie, cel puțin o exagerare. Da, în multe domenii ar fi o exagerare, dar nu și în politică. Pentru că politica nu este știința (sau arta) teoretizării normative a interacțiunii umane, ci găsirea celor mai bune mijloace practice de a reglementa acea interacțiune. Tocmai de aceea, o teorie politică trebuie să țină cont de cum interacționează oamenii în realitate și de limitele naturii umane (înainte să se avânte în „-isme”. Da, până și ideea asta are un „-ism” atașat de ea, și este un principiu fundamental al conservatorismului de tip burkian). Și, așa cum au remarcat mulți, dintre care cel mai acid a fost Richard Pipes, în a sa Communism: a History, socialismul nu ține cont nici de interacțiunea firească între indivizi, nici de limitele naturii umane.

Pentru socialiști (la fel și astăzi, pentru adepții ideologiei woke-progresist-identitare) natura umană e infinit maleabilă, dacă omul este corect educat (obsesia pentru educație a revenit la modă). Cu alte cuvinte, dacă omul este de mic îndoctrinat cu principiile sănătoase ale egalității, lipsei proprietății private, economiei planificate în întregime de stat, conduitei și limbajului propice și orice altceva mai are nevoie orânduirea din partea sa, el se va conforma. Iar interacțiunile dintre indivizi bine îndoctrinați vor deveni, cu timpul, firești, chiar dacă omul e din fire egoist, competitiv, profund legat de ideea de posesiune/proprietate, încă de la vârste foarte fragede.

Din nefericire pentru utopiști, știința a dovedit că natura infinit maleabilă a omului și, deci, a interacțiunii dintre oameni, revendicată de socialiști, nu este nici pe departe atât de maleabilă. Și că nu poate fi subsumată unei idei rigide și totalizatoare, care urmărește să controleze fiecare aspect al interacțiunii dintre indivizi – în formele sale extreme, inclusiv viața privată și gândurile individului. Exemplu: un profesor mediocru spune: „Dacă toți copiii ar tăcea din gură și ar fi cuminți, aș ține o oră minunată”. Un profesor bun găsește cea mai bună cale de a-i face pe copii mai cooperanți (subliniez „mai”, pentru că a spera la o clasă „perfectă”, în care fiecare se comportă după așteptările profesorului, e un ideal utopic nedemn de urmat). Este o luptă constantă ce presupune adaptabilitate și spirit de improvizație cu prejudecata că elevii trebuie să „fie într-un anumit fel”. Ca profesor, e de altfel și singura „luptă de clasă” pe care o iau în serios.

Tot astfel, la scară macro, se manifestă și frustrarea regimurilor socialiste: „Ah, de-ar gândi și s-ar comporta cetățenii într-un anumit fel, ar merge socialismul ca pe roate”. Așteptare total nerealistă. Să ai pretenția de la o echipă sportivă să se coordoneze perfect mai merge, mai ales dacă urmărești performanța. Dar de la o întreagă națiune? Milioane de indivizi uniți în cuget și-n simțiri, gândind și comportându-se împotriva firii umane. Cum de n-a funcționat? Tocmai de aceea, orice regim socialist este în mod necesar un regim ce tinde spre totalitarism: În statele socialiste est-europene, comisarii pentru cultură le dictau artiștilor ce tip de muzică, de pictură și de literatură să creeze. Originalitatea, inițiativa și inteligența erau dezaprobate. Elitele (reale) fac mereu notă discordantă, deci nu sunt integrabile. Astfel, după mai bine de un sfert de secol de socialism, a devenit clar că sistemul era un eșec. După cum bine remarcă Victor Sebastyen, „spre deosebire de majoritatea religiilor, care ofereau răsplată în raiul care urma să vină, comunismul promitea o viață lipsită de greutăți, aici și acum.” Or, acea viață a întârziat să vină. Elevii nu ascultau de profesor și lucrurile mergeau pe o pantă veșnic descendentă. Cauzele au fost, până la urmă, economice, fapt acceptat astăzi inclusiv de apologeții socialismului „teoretic”.

  1. O ideologie falimentară

Arhivele URSS și din fostul Bloc Sovietic – la care astăzi avem acces – arată că, spre sfârșitul anilor ’80, sovieticii erau extenuați, faliți și conștienți (în pofida propagandei oficiale) că întregul regim comunist eșuase. Este și motivul pentru care dinozaurii i-au făcut loc lui Gorbaciov în fotoliul de secretar general. Întâmplarea face că renunțarea la sateliți nu a fost făcută din motive altruiste, sau din dragoste de democrație, ci din dorința lui Gorbaciov (un ferm susținător al doctrinei socialiste) de a salva comunismul (măcar) în URSS. A eșuat lamentabil, dar consecințele indirecte ale acțiunilor sale i-au adus un premiu Nobel pentru Pace în 1990 (cu un an înainte de destrămarea URSS).

Factorii sunt multiplii, dar pentru a sintetiza tomuri întregi de istorie politică și economică, esențiale au fost datoriile externe mari acumulate de statele satelit (dintre care unele abia făceau față dobânzilor) la sfârșitul anilor ’80 și prăbușirea prețului petrolului care a lovit Uniunea Sovietică pe la mijlocul aceluiași deceniu. Cu o oarecare doză de cinism, se poate spune că socialismul european a supraviețuit doar atâta vreme cât bancherii capitaliști din Occident au acceptat să-l finanțeze. Însă criza anilor ’80 a adâncit doar problemele fundamentale ale economiei socialiste: modelul impus de sovietici era rigid. Era, până la urmă, extensia economică a unei ideologii politice devenite dogmă, ce nu lua în calcul nevoile reale ale cetățenilor, felul în care funcționează piața, tipul de tranzacții pe care și-l doresc oamenii. (Un caz deloc solitar dar foarte grăitor este cel din Polonia anilor ’70, când vreme de câțiva ani nu s-au fabricat deloc agrafe de păr – semn că planificatorii economici erau majoritar, dacă nu în totalitate, bărbați).

Mai mult, obsesia stalinistă – preluată și de urmașii săi ideologici din statele satelit (de la Jivkov la Honecker și, nu în ultimul rând, Ceaușescu), de a transforma state eminamente agrare, cu industrie ușoară, în națiuni ale „fierului și oțelului” a adâncit ruptura dintre stat și cetățeni și totodată gaura economică în care se scufundau aceste țări. Asta pentru că adesea valoarea resurselor naturale extrase și exportate era mult mai mare decât cea a bunurilor finite produse în fabricile est-europene, iar multe dintre aceste produse fabricate erau obținute cu pierderi uriașe și nu erau competitive (calitativ vorbind) în raport cu produsele occidentale. România nu a făcut excepție.

De ce n-au implementat comuniștii reforme economice pentru a opri declinul economic al țărilor lor? O întrebare absolut firească astăzi. Răspunsul e simplu: erau periculoase pentru că le amenințau poziția. Autoritatea liderilor comuniști depindea de menținerea unei economii planificate de la centru, unde toate hotărârile se luau din rațiuni întâi politice, lăsând astfel realitățile economice în plan secund. Cel mai bun exemplu în acest sens este diferența dintre Est și Vest în materie de automobile, dintre Mercedes și Trabant sau Dacia. Iar motivele nu sunt de ordin tehnic și nici economic, ci politic și de statut: automobilul era văzut ca un lux, iar luxul era privilegiul nomenclaturii. De-abia mai apoi, și cu mari eforturi, aveau acces și oamenii de rând la o mașină.

Autoritatea liderilor comuniști depindea și de capacitatea de a hrăni populația, iar aici s-a văzut cel mai bine efectul nefast al industrializării masive în dauna bunurilor de consum. Cum statele socialiste nu erau capabile să asigure această nevoie altfel decât prin împrumuturi, creditele străine n-au fost folosite pentru investiții noi în domeniul tehnologiei sau pentru diversificarea bazei industriale, ci pentru alimente și bunuri de consum pe care le vindeau cetățenilor la prețuri subvenționate nerealist. Situație care nu putea dura la nesfârșit. Perioada de care românii nostalgici își amintesc cel mai cu drag, acel interval destul de scurt dintre încetarea persecuțiilor de tip stalinist (1964) și hotărârea lui Ceaușescu de a achita întreaga datorie externă a României (luată la începutul anilor ’80) se înscrie perfect în acest tipar. În spatele poleielii de minimă bunăstare se ascundeau fisurile unui sistem sortit să se năruiască. Cu-atât mai trist pentru cei care au nutrit acea brumă de speranță și care consideră și astăzi că prăbușirea regimului ceaușist își află cauzele în „sminteala” care l-a cuprins pe dictator după vizitele în China, respectiv Coreea de Nord. În realitate, plata datoriei externe a însemnat că românii au trăit vreme de câțiva ani ceva mai rău decât tovarășii lor din celelalte state socialiste, și că Ceaușescu își asumase politicile economice falimentare, inerente socialismului, fără însă a face ceva pentru a le schimba. Autarhia salvatoare în care credea e măsura orbirii sale ideologice. (Aceste aspecte sunt confirmate și de Silviu Curticeanu, un apropiat al Ceaușeștilor, în volumul său de memorii, Meditații necenzurate).

Orbirea aceasta nu era însă caracteristică doar lui Ceaușescu. Toți liderii comuniști au preferat să îngroape economia națională decât să accepte implementarea unor reforme. Motivele, după cum am văzut, sunt multiple, însă, în mod fundamental, pentru că își bazau autoritatea pe convingerea că partidul era infailibil și că istoria era de partea lui. Desigur, deveniseră ei înșiși o clasă privilegiată și parazitară, adică tocmai ceea ce acuzau cu atâta înverșunare la regimurile burgheze, însă ar fi greșit să presupunem că erau nesinceri în convingerile lor: dimpotrivă, majoritatea erau oameni simpli, foști muncitori, cu convingeri ferme înainte de reconfigurarea politică a Europei de Est în 1945 (convingeri de la care nu au abdicat nici ulterior), dar care au cedat impulsurilor atât de firești ale naturii umane, pe care ei o vedeau atât de flexibilă, de maleabilă, de reeducabilă: egoism, individualism, competitivitate, hedonism, proprietate. Pătrunși de misiunea lor istorică, s-au văzut deasupra limitărilor inerente socialismului, dar n-au pregetat pentru o clipă să-l reverse cu dărnicie asupra supușilor lor.

  1. O falsă dihotomie

În aceste condiții, răspunsul cetățenilor – ca de fiecare dată în istorie, atunci când statul se încăpățânează să impună relațiile economice – a fost dezvoltarea unor economii paralele, bazate pe schimburi „la negru”, produse de contrabandă la suprapreț, procurarea de valută etc. Astăzi, asemenea practici ne par ciudate și încercăm să empatizăm cu generațiile trecute, care stăteau la cozi și „se descurcau”. Dar mai adesea uităm și ne manifestăm nemulțumirea față de demonul vremurilor noastre, mult hulitul „capitalism”. „Păi ce, acum e mai bine? Nu vezi că…” încep de-obicei argumentele nostalgice… doar că pleacă de la o premisă greșită. Premisa că socialismul și capitalismul sunt două ideologii antitetice, și că reprezintă singurele alternative în organizarea societății umane. Nimic mai fals. În primul rând, capitalismul nu este o doctrină și nici o ideologie, în același fel în care este socialismul. Este, în cel mai bun caz, un set de practici încetățenite de-a lungul câtorva secole în statele care cochetau tot mai mult cu idealurile democrației liberale. Mai corect ar fi să opunem socialismului liberalismul de tip Adam Smith, al schimburilor libere și nereglementate de stat, al drepturilor individului, în raport cu puterea coercitivă a statului, de a-și urmări propriul interes și de a prospera.

Repet: capitalismul este un set de practici, nu o doctrină politică, iar socialismul a pornit ca o critică acerbă a exceselor acestor practici, pe care Marx le-a surprins foarte bine și le-a demascat. În calitate de critic al acestor practici adesea inumane, Marx este absolut esențial, iar contribuția lui la filosofia politică – indiscutabilă. Însă mecanismele de control necesare pentru împiedicarea exceselor inerente oricărui sistem politic/economic sunt multiple și nu presupun trecerea automată în extrema cealaltă. Social-democrația, de exemplu, reprezintă un compromis decent între drepturile indivizilor de a-și urmări propriile interese și nevoia de a asigura un trai decent tuturor cetățenilor. În practică, criticile din interiorul liberalismului s-au dovedit cele mai practice. Reprezentanții liberalismului bunăstării (welfare liberalism), dintre care cel mai de seamă este, probabil, John Rawls, susțin intervenția statului acolo unde liberul schimb generează discrepanțe economice uriașe între membrii societății, unde bogăția nemăsurată coexistă cu sărăcia lucie, unde dreptul la bunăstare este încălcat de practici neloiale. Critica pe care Rawls le-o aduce cel mai adesea liberalilor clasici în A Theory of Justice este că lucrurile nu funcționează în realitate așa cum își închipuie ei. Rawls este, în esență, un antiutopic.

Astfel, nu e de mirare că cele mai dure critici le aduce libertarienilor (sau neoliberalilor), care împărtășesc cu socialiștii convingerea (nerealistă) că bunul mers al societății depinde de un anumit tip de comportament al indivizilor, doar că primii refuză cu totul intervenția statului, în vreme ce socialiștii consideră că fără intervenția orânduirii comuniste (în speță partidul), inegalitățile sociale și economice nu vor fi niciodată înlăturate, iar exploatații nu vor dobândi niciodată „conștiința de clasă”. Ironia face însă ca majoritatea fabricilor și minelor din țările socialiste să semene mai degrabă cu peisajul dezolant al „morilor întunecate și satanice” (Blake) descrise cu multă emfază de Dickens.

Concluzii

Încercarea de a împiedica excesele neoliberalismului (moștenitorul liberalismului clasic) prin „distrugerea capitalismului” (whatever that means), cum aud astăzi din gura unui număr tot mai mare de revoltați cu viziuni de stânga pe rețelele de socializare, oglindește o neînțelegere crasă a felului în care funcționează lumea, și totodată același hubris nemăsurat ce-i anima Marx și pe urmașii săi ideologici care au falimentat toate țările unde s-au instaurat la conducere: anume că dacă toți ar face „cum spunem noi”, căci noi știm mai bine, toate ar merge strună. Cea mai înțeleaptă și mai onestă activitate intelectuală în sfera politicului este de a 1. înțelege cum funcționează lumea, relațiile interumane, natura umană și 2. de a găsi forme cât mai complexe și mai nuanțate de a reglementa aceste interacțiuni, astfel încât să prospere un număr cât mai mare de indivizi. A reduce toată această complexitate la câteva teorii devenite dogmă, deci inevitabil rigide și nepractice, reprezintă cea mai leneșă și mai proastă soluție de a combate noianul de inegalități, mari și mici, ce există de când lumea în societate. Asta oricât de nobile sunt și vor fi fost motivele socialiștilor – și în general utopiștilor – de azi și de altădată. Forțarea unor dogme asupra populației, oricât de nobile ne par, va duce inevitabil la respingerea lor. Distrugerea vechiului pentru construirea noului, astăzi obsesia progresiștilor identitari, comportă o lecție neînsușită din păcate pe deplin de secolul nostru: „O revoluție care începe prin distrugerea Bastiliei va construi în timp propriile sale Bastilii” (Adam Michnik).

Bibliografie selectivă:

Adam Michnik: Scrisori din închisoare și alte eseuri, Polirom, 1997

Anne Applebaum: Cortina de fier, Editura Litera, 2016

Jeremy Shearmur: Ideas in Politics, 2001

Lawrence Cahoone: The Modern Political Tradition: Hobbes to Habermas, TTC, 2014

Richard Pipes: Communism: A History, Modern Library, 2001

Silviu Curticeanu: Meditații necenzurate, Editura Historia, 2008

Victor Sebestyen: 1989, Prăbușirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, 2020