Simfonia ascunsă (fragment)

5

Dagmara intră printre franjurile de mătase în încăperea cu pereți acoperiți de picturi murale amintind de o poveste indiană pe care nu o cunoștea. Două care, doi regi, fiecare pe peretele opus într-o cameră vișinie care te făcea să te simți în siguranță.

Papusza nu sosise încă, dar probabil avea să fie chemată curând, astfel că Dagmara se învârti prin cameră, studiind fiecare obiect, întrebându-se dacă ele erau puse acolo pentru a crea un cadru sau dacă erau într-adevăr lucruri la care Papusza ținea, așa cum îi spusese ultima oară. Țiganca fusese întotdeauna atrasă de India despre care citise numai în cărți, aflând despre acea țară dintr-un album cu poze al unui client care o vizitase cu mulți ani în urmă, pe când vrăjitoarea abia începuse să își vândă serviciile.

Apropiindu-se de masă, Dagmara privi cărțile de tarot și oglinda de cristal, incoloră, în care nu se distingea nimic, oglindă în care Papusza găsea răspunsurile la întrebările vizitatorilor, citind în ea atât viitorul, cât și trecutul. Chiar și Dagmarei îi spusese niște lucruri despre care fata nu-i povestise vreodată și astfel tânăra începuse să creadă în puterile țigăncii. Dar unde era Papusza acum când avea nevoie de ajutorul ei?

Dagmara se așeză la masă, atingând cu degetele sale subțiri oglinda. Nu simți nimic. Și totuși rămase pe loc, hotărâtă să aștepte oricât ar fi fost necesar pentru a-și afla răspunsurile de care avea nevoie ca de o gură de aer.

Jumătate de oră mai târziu apăru și Papusza. Ultima oară când o văzuse, Papusza purtase un sari mai închis ca smaraldul, ascunzându-și chipul după voaluri de mătase, dar acum Dagmara putea să o vadă în toată splendoarea ei. Tenul măsliniu contrasta cu ochii deschiși la culoare, iar buzele ei cărnoase păreau să fi fost sărutate de multe ori. Papusza își ceru scuze și se așeză la masă. Iar Dagmara o asigură că nu era  nici o supărare că întârziase, ba mai mult îi făcuse plăcere să admire încăperea pe care o considera una dintre cele mai fascinante pe care le văzuse vreodată. Papusza îi mulțumi, întrebând-o dacă dorea o ceașcă de ceai.

– Nu mulțumesc, răspunse Dagmara. Aș prefera să trecem direct la treabă, zise Dagmara, prinzând-o pe Papusza de mână și oprind-o să sune din clopoțel.

– Cum poftești, zise vrăjitoarea retrăgându-și degetele de pe mânerul de alamă al clopotului. De ce ai venit?

– Am cunoscut un bărbat…

– Ce-a făcut de te-a adus la mine?

– Nu știu de unde să pornesc.

– Începutul este întotdeauna potrivit.

– Ai timp?

– Pentru asta mă plătești.

Dagmara se opri câteva momente. Apoi continuă:

– Îl cheamă Bolesaw Lisiewicz și l-am cunoscut la Spitalul Universitar. Avea ceva în privirea lui, nu știu cum de nu l-am observat mai devreme.

– N-a fost menit să îl cunoști înainte. Divinul ne scoate înainte doar ce putem purta pe umeri și doar când vrea el.

– Poate ai dreptate, poate de aceea mă aflu aici. Să-mi spui ce e de făcut cu ce mi s-a așternut în cale.

– Bărbatul acesta… E un pacient?

– Nu știu de ce vine… Știu doar ce ți-am spus și mai știu un lucru pe care uneori cred că mi l-am imaginat și de care mi-e o teamă cumplită.

–  Spune tot ce ai pe inimă dacă vrei ca oglinda să ne arate ceva…

– În ziua în care l-am cunoscut am făcut dragoste și când stăteam în pat, cu capul sprijinit de pieptul lui, în loc de bătăile inimii sale, am auzit muzică, Papusza… Suna ca o vioară ce cântă tânguitor și se auzea atât de încet încât abia puteam să o disting și…

Dagmara își înecă cuvintele.

– Și mi-a adus aminte de acel câmp, de pierderea mea, și mi-am imaginat că poate și el pierduse ceva sau pe cineva. După puțin timp am aflat cine era și ce i se întâmplase. Și am vrut să îl ajut, să îi spun ce auzisem, dar nu vrea să mă vadă, să mă asculte. Refuză cu totul ajutorul meu.

– Poate ar trebui să stai deoparte…

– Nu vreau. I-am ascultat muzica. Era cotropitoare și sunt convinsă că încă zace nerostită în inima lui. Nu am altă cale, trebuie să îl ajut să compună din nou. Iar tu îmi vei spune ce să fac…

– Nu sunt sigură că ar trebui.

– De ce?

– Bărbatul acela era într-o secție de psihiatrie. Orice om calculat ar sta departe.

– Știi că niciodată nu am fost astfel.

– În schimb, eu sunt, și de dragul tău te sfătuiesc să…

– Nu-ți fă griji, Papusza. Nu am ce să pățesc.

– Nu sunt sigură că astfel stau lucrurile.

– Te voi plăti dublu numai să te uiți în oglindă.

Ochii Papuszei luciră.

– Cum vei vrea.

Papusza prinse oglinda în mână.

– Ce vrei să știi?

– Cum îl pot ajuta…

Papusza atinse cu degetele suprafața opacă a oglinzii de cristal.

– Tată, te invoc! Mamă, te invoc. În numele adevărului, deschideți-mi porțile către secretele lumii. Spuneți-mi povestea lui Bolesaw Lisiewicz, spuneți-mi ce numai ochii voștri pot vedea.

Oglinda se întunecă, devenind mai neagră decât cea mai adâncă noapte, și în interiorul ei imagini grăbite începură să se miște, însoțite de plânsetele unei femei al cărei chip era neclar, plânsete care se transformară curând în țipete ce cuprinseseră întreaga cameră, totul pe un fundal muzical ce amintea de compozițiile lui Bolesaw.

Plânsetele și țipetele se intensificară. Dagmara asculta terifiată. În schimb, Papusza continua să își rostească incantațiile și să se joace cu degetele pe deasupra oglinzii ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, cu toate că acum părea că femeia din oglindă s-ar fi aflat la câțiva pași distanță, urletele ei fiind mai vii ca niciodată.

Imaginea lui Bolesaw apăru pe suprafața oglinzii și sunetele muzicale deveniră la fel de puternice ca țipetele, iar întreg amalgamul îi dădu Dagmarei fiori pe șira spinării. Alți bărbați ai căror chipuri erau neclare îl înconjurară pe compozitor și femeia vru să îi atace, dar fu îmbrâncită la o parte și rămase neputincioasă la pământ. Apoi întunericul se stinse. Oglinda reveni la forma inițială, iar Dagmara o privi întrebătoare pe Papusza.

– Ce înseamnă toate acestea?

– O femeie a suferit sau va suferi de pe urma lui.

– Laura… Trebuie să fi fost soția lui.

– Chipurile erau nedescifrabile. Tatăl nu vrea să mă lase să văd. E o lucrare a întunericului la mijloc, Dagmara.

– Soția lui a murit de mâna rușilor. Poate cărțile îți vor arăta mai multe.

– Dacă oglinda nu grăiește, cărțile nu o vor face. Puterile lor sunt prea slabe.

– Ce e de făcut?

– Nu știu, Dagmara. Poate un vindecător de suflete ar ști, dar nu mai e nici unul în Cracovia.

– Vindecător de suflete?

– Sunt singurii care pot vedea în întuneric. Însă plata este pe măsură.

– Am bani.

– Ei nu vor bani.

Dagmara o privi nedumerită.

– Ei vor o altfel de plată, una de care ar trebui să te ferești, draga mea.

– Aș face orice pentru a-l scăpa.

– Ai grijă ce îți dorești, Dagmara.

– Unde pot găsi un asemenea vindecător?

– În Gdańsk ar fi Zieliński care s-a retras. Poate el ar ști mai multe.

– Și cum îl pot găsi?

– Ultima oară practica aproape de port. Oamenii din împrejurimi ar trebui să știe mai multe.

Fata se ridică, lăsând banii pe masă, lângă cărțile de tarot.

– Îți mulțumesc, Papusza, mai zise ea, înainte de a-și lua la revedere și a ieși înapoi în bulevard.

Despre autoare:

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie), critic literar și editor, fiind redactor-șef al revistei P(RO)EZIA și colaborator permanent al e-revistei EgoPHobia unde conduce două rubrici, Arena culturală: cartea și filmul (în calitate de critic literar) și Lecturi potrivite / recomandate de Alexandra (în calitate de editor).

A publicat un volum liric, Demoni și demiurgi (Editura EIKON, 2017), poezie în volumul Tramvaiul Poeziei (Editura Paralela 45, 2019) și proză în antologiile Eroi fără voie (Ed. Millennium Books, 2015) și Centenarium StrING (Editura Tornada, 2018).

Are apariții de poezie, proză, studii critice, editoriale în publicațiile Apostrof, Argos, Echinox, eCreator.ro, EgoPHobia, Noise Poetry, O mie de semne, Parnas XXI, Postmodern, P(RO)EZIA, Puterea – Cotidian Național, Revista Online de SF&F Galaxia 42, Revista de povestiri, Revista de suspans, Select News și pe platforma Queero. Amintim câteva lucrări semnificative: Păcatul (2013), Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan (2016), Gomes Leal – poet al Satanei sau al lui Hristos? (2016), A fi sau a nu fi scriitor… (2017), Ființele nopții din urmă (2017), Marea unire și cultura veșnicei influențe (2018) sau Henrik Ibsen – “Peer Gynt” (2019).

În 2014 i s-a acordat Premiul al II-lea la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, pentru lucrarea Contrabandă-n alb și negru.

Blog personal: https://taramuridenicaieri.ro/