Masca morţii roşii

Moartea Roşie pustiise multă vreme ţinutul. O molimă mai hâdă şi mai fără de leac nu se pomenise. Sângele i-a fost Avatarul şi pecetea – roşeaţa şi groaza sângelui. Dădea dureri ascuţite, ameţeli neaşteptate, şi apoi, prin toţi porii, sudori necurmate de sânge, până la pieire. Petele purpurii de pe trupul şi de pe chipul victimelor erau semnul vestitor al ciumei, care le scotea din rândul oamenilor şi le lipsea de ajutorul şi dragostea lor. Începutul, desfăşurarea şi sfârşitul bolii se petreceau toate într-o jumătate de ceas.

Dar prinţul Prospero rămânea fericit, cutezător şi ager. Când o bună parte a norodului de pe domeniile sale a fost secerat, a chemat o mie de prieteni curajoşi, aleşi dintre cavalerii şi doamnele de la curte, însingurându-se cu ei în depărtarea nepătrunsă a uneia din stăreţiile lui întărite. Era o clădire măreaţă şi încăpătoare, o plăsmuire a prinţului însuşi, după gustul său întotdeauna excentric. Un zid înalt şi trainic o ocrotea. Erau porţi de fier în acel zid şi curtenii au adus ciocane grele pentru a înţepeni zăvoarele. Hotărâseră să împiedice intrarea sau fuga pricinuite de deznădejdea dinafară sau de nebunia dinăuntru. Stăreţia fusese înzestrată din belşug cu de toate. Mulţumită acestei prevederi, curtenii puteau acum să înfrunte primejdia de molipsire. Lumea de-afară n-avea decât să se descurce. Până una-alta, ar fi fost o nebunie să te gândeşti la ceva rău sau să te plângi… Din grija prinţului, se afla acolo tot ce îl poate desfăta pe om. Erau măscărici, comedianţi, dansatoare, muzicanţi, curtezane, era şi vin. Îmbelşugarea şi sentimentul de siguranţă domneau înăuntru.

Iar afară rămăsese Moartea Roşie.

Către sfârşitul lunii a cincea sau a şasea a retragerii sale, în vreme ce molima bântuia cu şi mai multă furie în lume, prinţul Prospero şi-a adunat cei o mie de prieteni la un bal mascat de o nemaipomenită măreţie.

O privelişte ameţitoare… Sălile în care se desfăşura balul erau şapte la număr, înşiruite. În multe palate, asemenea şiraguri de încăperi alcătuiesc o lungă perspectivă în linie dreaptă când uşile sunt date în amândouă părţile de perete, astfel încât ochiul cuprinde nestânjenit spaţiul în întregime. În fortăreaţa ciudată a lui Prospero, lucrurile stăteau cu totul altfel – dar nu surprinzător, dată fiind înclinaţia prinţului către bizar. Încăperile se rânduiau atât de neregulat, încât privirea nu putea îmbrăţişa dintr-o dată decât una singură. La fiece douăzeci-treizeci de paşi, apărea câte o cotitură neaşteptată şi, la fiecare cotitură, câte o privelişte nouă. Pe dreapta şi pe stânga, în mijlocul fiecărui perete, câte o fereastră gotică, îngustă şi înaltă, dădea într-un coridor închis, ce şerpuia de-a lungul şirului de încăperi.

Însă vitraliile se deosebeau între ele, culoarea fiindu-le potrivită cu a zidurilor din care făceau parte. Astfel, sala ce se afla la capătul de la răsărit era tapisată în albastru, deci de un albastru-viu îi erau şi plăcile de sticlă. Într-a doua, toate ornamentele şi tapiseriile erau purpurii: aici vitraliile erau şi ele purpurii. A treia era cu totul verde – la fel şi geamurile. A patra zugrăvită şi luminată portocaliu, a cincea albă, a şasea violetă. A şaptea sală era învăluită în draperii de catifea neagră, ce acopereau pereţii, căzând în falduri grele pe un covor de aceeaşi culoare şi din aceeaşi ţesătură. Aceasta era singura încăpere în care culoarea vitraliilor nu se potrivea cu a decorului. Geamurile erau stacojii, de nuanţa intensă a sângelui.

Şi în nici una din cele şapte săli nu era vreun candelabru în belşugul de ornamente din aur atârnate în tavan. Şi nu se afla nici o lumină, fie de lampă, fie de sfeşnic în tot acest labirint de încăperi. Doar în coridorul ce le mărginea, drept în faţa fiecărei ferestre, stătea câte un trepied uriaş, purtătorul unui vas de aramă plin cu jăratic; trecând prin geamurile colorate, razele lui aruncau o lumină pâlpâitoare în sală. Şi astfel se iscau o mulţime de umbre fantastice, veşnic în mişcare. Dar în camera neagră, efectul ploii de lumină şiroind de la geamurile de culoarea sângelui pe întunecatele draperii dădea chipurilor omeneşti o înfăţişare atât de ciudată, încât prea puţini dintre oaspeţi aveau îndrăzneala să-i treacă pragul.

Tot în această sală, pe peretele dinspre apus, se găsea şi un gigantic orologiu de abanos. Pendula lui se legăna cu o bătaie înăbuşită, monotonă şi grea; şi de câte ori minutarul sfârşea ocolul cadranului şi trebuia să bată ceasul, din plămânii de bronz ai ornicului se înălţa un dangăt puternic, limpede şi adânc, nemaipomenit de muzical, dar al cărui timbru era atât de ciudat, atât de răsunător, încât la fiecare oră muzicanţii din orchestră se vedeau siliţi să se întrerupă şi să dea ascultare sunetului; tot astfel, dansatorii se opreau fără voie din avântul lor; o tulburare de o clipă cuprindea acea veselă adunare şi, câtă vreme dangătul ornicului răsuna încă, îi vedeai până şi pe cei mai nebunatici că pălesc, şi pe cei mai vârstnici şi mai aşezaţi că-şi trec mâna pe frunte, ca şi cum ar fi fost adânciţi în gânduri sau în visări nedesluşite. Dar de îndată ce ecoul amuţea, un freamăt nerăbdător cuprindea toată adunarea; muzicanţii se uitau unii la alţii, zâmbeau gândindu-se la propria lor slăbiciune şi îşi jurau unul altuia în şoaptă că nu se vor mai tulbura astfel când ornicul va bate iarăşi; însă după trecerea altor şaizeci de minute răsunau din nou bătăile ceasului, şi iar se isca tulburarea, tremurul şi îngândurarea de mai înainte.

Dar în ciuda acestor lucruri, viaţa era veselă şi plină de strălucire. Gusturile prinţului nu-şi găseau asemănare. Avea un ochi sigur în privinţa culorilor şi a veşmintelor, dispreţuind podoabele la modă. Cutezător şi înflăcărat în tot ce plănuia, era subtil şi, în acelaşi timp, aproape sălbatic în libertatea sa neîngrădită. Unii oameni îl puteau socoti nebun. Curtenii simţeau însă că nu era nebun deloc. Dar trebuia negreşit să-l auzi, să-l vezi şi să-l cunoşti de aproape ca să înţelegi asta.

Prinţul alesese decorul şi mobilierul celor şapte săli. Şi, cu gustul său călăuzitor, hotărâse în privinţa măştilor şi a costumelor. Desigur, totul era grotesc, învăpăiat, hazliu şi extravagant, cu personaje fanteziste, în veşminte şi cu zorzoane fistichii.

Erau închipuiri stranii, ca plăsmuirile unei minţi frământate. Era multă frumuseţe şi mult desfrâu, multe ciudăţenii, străbătute de un fior de groază; şi mai erau destule amănunte care îţi puteau face silă. Şi pretutindeni prin cele şapte camere, sumedenie de visuri se perindau. Şi visurile acestea se frământau încoace şi încolo, răsfrângând în ele culoarea încăperilor, bătând tactul năprasnicei orchestre, ca şi cum muzica n-ar fi fost decât ecoul pasului lor. Şi, la răstimpuri, răsuna glasul orologiului din sala de catifea neagră. Şi atunci, o clipă numai, totul se oprea, totul amuţea, în afară de glasul ceasornicului. Şi visele încremeneau pe locul lor, îngheţate.

Dar ultimul ecou al orologiului se stingea repede – nu durase decât o clipă – şi un hohot nestăpânit de râs se răspândea după el, pretutindeni. Muzica se revărsa în valuri iarăşi, şi iarăşi visele se trezeau la viaţă şi se frământau încoace şi încolo, mai vesele ca oricând, răsfrângându-se în geamurile multicolore, prin care, de pe trepieduri, razele pătrundeau şuvoi. Doar în camera neagră, nici o mască nu cuteza să intre; întunericul nopţii se înteţea mereu, şi prin ferestrele de culoarea sângelui o lumină de un roşu aprins plutea în încăpere; şi negrul îndoliatelor draperii înspăimânta privirea, iar cel ce se încumeta să pună piciorul pe cernitul covor era întâmpinat de un dangăt al orologiului de abanos, mai solemn şi mai poruncitor decât cel ajuns la urechea oaspeţilor care se răsfăţau în dezmăţul din celelalte săli.

În ele bătea cu înfrigurare inima vieţii, şi orgia creştea ca un vârtej – până ce, într-un târziu, s-a auzit orologiul sunând miezul nopţii. Atunci muzica a tăcut şi dansatorii s-au oprit din legănarea lor. Şi peste toţi şi toate s-a aşternut, la fel ca mai înainte, o nemişcare înfricoşată. Dar acum clopotul pendulei trebuia să sune de douăsprezece ori; şi poate că din pricina acestui răgaz s-au putut strecura şi altfel de gânduri în minţile celor care, printre toţi aceşti veseli oaspeţi, mai cugetau. Şi poate tot de aceea, înainte ca ultimul ecou al bătăii orologiului să se fi scufundat în tăcere, s-au găsit în mulţime câţiva care au avut timp să-şi dea seama de prezenţa unei măşti ce nu atrăsese atenţia nimănui până în acea clipă. Şi zvonul despre acest oaspete nou răspândindu-se din şoaptă în şoaptă pretutindeni, s-a ridicat din toată adunarea un murmur de uimire şi dezaprobare şi, până la urmă, de oroare.

Numai o arătare cu totul neobişnuită ar fi putut stârni asemenea senzaţie într-o perindare de fantome pierdute în vârtejul dansului şi-al neînfrânării… Dar în cruzimea ei, masca întrecuse parcă închipuirea lui Irod, nesocotind regulile destul de îngăduitoare ale prinţului. Şi chiar în inima celor mai nepăsători sunt strune ce nu pot fi atinse fără a pricinui emoţie. Chiar şi pentru cei mai decăzuţi, cei cărora viaţa sau moartea li se par deopotrivă o glumă, există lucruri cu care nu se poate glumi; şi toţi cei de faţă au simţit sfidarea fără margini din înfăţişarea străinului.

Era înalt de statură, costeliv şi învăluit din creştet până-n tălpi într-un linţoliu. Masca sa aducea până într-atât cu chipul unui cadavru, că nici cea mai cercetătoare privire n-ar fi descoperit înşelătoria; şi totuşi, oaspeţii aceia nebuni şi veseli ar fi putut, dacă nu să accepte, măcar să treacă cu vederea strania arătare. Însă masca mersese atât de departe cu îndrăzneala, încât luase înfăţişarea Morţii Roşii! Veşmântul îi era mânjit cu sânge, iar chipul îi era stropit cu oribile pete purpurii.

Când prinţul Prospero a dat cu ochii de spectrala apariţie – care, cu mişcări încete şi solemne, se plimba încoace şi încolo printre dansatori –, a fost, în prima clipă, scuturat de un fior de groază sau de scârbă. Dar în clipa următoare, fruntea i s-a înroşit de oarbă mânie.

– Cine îndrăzneşte, i-a întrebat el cu glas răguşit pe curtenii din juru-i, cine îndrăzneşte să-şi bată joc de noi cu o blestemăţie ca asta? Puneţi mâna pe el şi demascaţi-l, ca să ştim pe cine o să spânzurăm în zori, pe creneluri!

Prinţul se afla în camera de răsărit sau camera albastră, când a rostit aceste vorbe. Ele au răsunat puternic şi limpede prin cele şapte săli, căci Prospero era un bărbat cutezător, iar muzica tăcuse la un semn al său.

La îndemnul prinţului, ceata de palizi curteni a făcut o mişcare înainte, gata să se repeadă asupra nepoftitului care, cu mersu-i hotărât, se apropia de cel ce le vorbise. Însă în spaima nelămurită pe care cutezanţa straniei măşti o inspirase tuturor oaspeţilor, nu s-a găsit unul care să pună mâna pe el; astfel încât, neîmpiedicat de nimeni, străinul a trecut pe lângă prinţ la o depărtare de un braţ. Şi în vreme ce, ca un singur om, mulţimea oaspeţilor se retrăgea din mijlocul încăperilor către pereţi, el şi-a văzut de drum fără oprire, cu acelaşi pas solemn şi măsurat: din camera albastră în cea roşie, din camera roşie în cea verde, din cea verde în aceea portocalie şi din aceasta în cea albă, apoi în cea violetă, fără să fi încercat cineva a-i aţine calea.

Numai prinţul Prospero, nebun de mânie şi de ruşinea laşităţii sale de o clipă, s-a năpustit în goană prin cele şase încăperi fără ca nimeni să-l fi urmat – de groaza morţii care pusese stăpânire pe toţi. Ţinea în mână un pumnal şi, în vijeliosul său avânt, se apropiase la doi paşi de străinul ce se retrăgea mereu; ajuns la capătul sălii de catifea, acesta s-a întors deodată ca să îşi înfrunte urmăritorul. Un strigăt ascuţit a răsunat în tăcerea nefirească, iar pumnalul a căzut strălucind pe covorul negru pe care, într-o clipă, s-a prăbuşit fără viaţă şi prinţul Prospero.

Atunci, cu năpraznicul curaj al deznădejdii, mulţimea s-a năpustit în sala cea neagră, punând mâna pe nepoftitul a cărui statură înaltă şi ţeapănă încremenise în umbra orologiului de abanos. Dar au rămas muţi de spaimă, dându-şi seama că acel linţoliu şi acea mască de mort pe care le înşfăcaseră nu învăluiau nimic ce putea fi atins.

Şi toată lumea a ştiut că Moartea Roşie era acolo, sosită pe drum de noapte, ca un tâlhar. Şi unul după altul s-au prăbuşit veselii oaspeţi, în sălile orgiei lor, aşternute cu o rouă de sânge. Şi fiecare dintre ei a pierit în singurătatea deznădăjduită a sorţii sale. Şi viaţa orologiului s-a stins o dată cu viaţa ultimului oaspete, iar flăcările trepiedelor şi-au dat şi ele sfârşitul.

Şi bezna, şi ruina, şi Moartea Roşie şi-au întins peste tot şi toate nemărginita lor stăpânire.

Traducere de RODICA BRETIN